Roniada în vocabularul politic

Ce este roniada?

”Dacă vreți să stați de vorbă cu mine, definiți-vă termenii”, spunea Voltaire (1694-1778). Ilustrul filosof francez avea dreptate. Multe cuvinte, termeni, noțiuni sunt folosite fără a fi explicate, ”tălmăcite”, cum se spunea odinioară, și se mai spune și astăzi.

Fără a avea pretenția unor sentințe semantice, încerc să explic cuvântul roniadă. Mărturisesc că este invenția mea, în fapt o construcție lingvistică în sau din jurul cuvântului RON.

Se știe că după 1990, inflația și-a făcut simțită prezența în economia românească. Cauzele acestui fenomen economic caracterizat, în principal, prin creșterea generalizată a prețurilor, scăderea puterii de cumpărare a consumatorilor și sporirea excesivă a masei monetare, nu le abordăm aici și acum. Însă aceste fenomene au condus la tipărirea de însemne monetare cu multe zerouri. Românii au ajuns fără voia lor milionari. Dar puterea de cumpărare a banilor era redusă, iluzorie și extrem de incomodă. Dacă se continua cu sarabanda aceasta, am fi ajuns să mergem la cumpărături cu… sacul sau ar fi fost extrem de greoaie utilizarea cardurilor, mai ales că, atunci, se preconiza  introducerea acestora,  ceea ce s-a și întâmplat și în România.

Disfuncționalități ar fi apărut și în consemnările/înregistrările contabile. România se pregătea să intre și în Uniunea Europeană, iar situația monetară trebuia regândită și schimbată. Banca Națională a României a venit cu soluția denominării.

La 1 iulie 2005, 1 leu nou era echivalentul a 10.000 de lei vechi. Circulația simultană pe piață a însemnelor monetare, vechi și noi, și exprimarea/consemnarea lor scriptică a impus precizări suplimentare. Leul nou era însoțit de particula RON, de la Romanian New Leu, iar leul vechi ROL de la Romanian Old Leu.

Acțiunea denominării a fost foarte bine pregătită, legislativ, instituțional, bancar și monetar. Prin comunicare și imagine s-au transmis mesaje spre populație, mediul de afaceri, operatori bancari și monetari, spre partenerii externi și piețele financiare din întreaga lume. Prețurile au fost afișate/exprimate dual, în RON și ROL, între 1 martie 2005 și 30 iunie 2006. Cupiurile cu valorile nominale noi au fost emise de Banca Națională la 1 martie 2005, iar cele cu valori vechi și-au  încetat puterea circulatorie la 1 ianuarie 2007, după o circulație paralelă între 1 iulie 2005 și 31 decembrie 2007. Preschimbarea s-a făcut fără perceperea de comisioane și nu a fost limitată temporar. Așa s-a ajuns la roniadă.

Întâlnim și astăzi persoane care exprimă valoarea în milioane, dar și cei care folosesc excesiv și abuziv cuvântul RON. Și astăzi, prin mesajele firmelor de telefoniei mobilă, suntem atenționați că scadența facturii este în valoare de… RON!!! Niciodată, din 1867 până astăzi, nici în cele mai crunte perioade din istoria României, cum a fost cea a stalinismului agresiv, nu s-a procedat la înlocuirea/substituirea denumirii de leu cu alta. Dar, când această roniadă o găsim în limbajul oficial al unor înalți demnitari ai Guvernului României, ne punem întrebarea: oare sunt  consonanți/conectați cu realitățile monetare românești?

Exemple din istoria monetară

Denominarea nu este un fenomen nou. În istoria monetară, statele au mai optat pentru astfel de acțiuni. În secolul al XIX-lea, datorită modificărilor și transformărilor structurale din economia țărilor dezvoltate, s-a procedat la astfel de ajustări, prin adăugarea sau eliminarea de zerouri de pe însemnele monetare.

În secolul al XX-lea, activitățile denominative au fost generate de crizele economice, războaiele mondiale, necesitatea unor reforme structurale, politici macro și microreconomice stimulatoare, contrabalansarea concurenței monetare și recâștigarea încrederii în monedele naționale. De cele mai multe ori, denominarea nu a însemnat renunțarea la denumirea monedei naționale, după cum nu s-a renunțat nici în România din 1867 până astăzi, inclusiv în anii 2005-2007. Există și excepții. Exemplul cel mai edificator ni-l oferă economia Germania din anii 1921-1923, când inflația a fost devastatoare și inimaginabilă. Poate cea mai cruntă din istoria economiei. Înainte de Primul Război Mondial, 1 dolar se putea schimba cu 4,6 mărci, în 1921 un  dolar era egal cu 72 de mărci, pentru ca în 1923 să se ofere pentru 1 dolar suma astronomică de 4.200.000.000.000 (4,2 trilioane) de mărci.

Pentru că ”toate s-au încurcat” statul a impus o politică monetară nouă,  care însemna înființarea unui nou institut de emisiune monetară, Renten Bank, în timp ce activitatea băncii centrale, Deutsche Bank, a fost suspendată temporar. S-au emis așa numitele Rentenmarks, care nu erau bancnote în înţelesul clasic al cuvântului, ci mai mult „bilete de bancă“, cu rază temporară de acţiune, menite să stăvilească haosul inflaţionist.

Pentru absorbirea cu rapiditate a masei monetare aflate în circulaţie, plafonul de schimb dintre cele două însemne monetare a fost deosebit de ridicat: 1 Ren­tenmark = 1 trilion de mărci vechi. Au fost luate, imediat, şi o serie de măsuri de stabilitate macroeconomică, ca su­port real al reformei monetare. În 1924, prin lege, Rentenmarks, care-şi îndepliniseră rolul pentru care au fost emise, au fost retrase de pe piaţă. Noua marcă a primit, în raport cu aurul, o valoare destul de ridicată: 1 marcă = 335,425 miligrame de aur fin. Revenirea la moneda oficială nu a însemnat și conservarea, folosirea denumirii tranzitorie.

În perioada postbelică, denominări au făcut cel puțin 20 de țări, cele mai multe în curs de dezvoltare, cu scopuri macrostabilizatoare.

Denominarea nu înseamnă roniadă

În istoria monetară a României au mai fost mai multe reforme monetare. Unele au fost însoțite de schimbarea imaginii grafice a monedelor și cupiurilor. Niciodată nu s-a renunțat la denumire: LEU!!!. De unde vine aceasta?

Orice om care are o pregătire și experiență economică poate să citească pe bancnotele românești, de ieri și de astăzi, că așa este. Dacă deschidem o carte de istoria economiei, sau dacă accesăm o pagină de pe internet, aflăm că, până în 1867, România (Principatele Române) nu a avut o monedă națională. Pluralismul monetar impunea o ”monedă de calcul”, (așa cum a fost ECU în Uniunea Europeană până la Euro) pentru trecerea valorii dintr-o monedă în alta.

În spațiul românesc, aceasta a fost LEUL, după numele unei monede olandeze de argint de 27,5 gr (bătută în secolul al XVI-lea  și răspândită în întreaga Europă, inclusiv la noi), care avea pe revers un LEU. În secolul al XVIII-lea, talerul olandez a dispărut din circulație datorită încetării emisiunii în țara de origine. A rămas ca o monedă fictivă de calcul, cu submultiplii para și banul. Prima este o denumire turcească, iar banul una românească.

Multe prețuri și socoteli se făceau în și prin leul de calcul, inclusiv ”bugetul” visteriei. În exprimarea și realizarea acestor operațiuni erau implicați zarafii, mânuitorii de bani, care obțineau profit, asemenea băncilor sau caselor de schimb de astăzi.

După unirea din 1859 s-a pus problema formării unui sistem monetar național, ceea ce s-a întâmplat prin legea adoptată în aprilie 1867, prin care se stabilea ca unitate monetară LEUL.

De ce unele persoane mai folosesc denumirea de Ron?

Răspunsul la această întrebare l-am găsit la unii dintre studenții mei. Este mai ”cool”, mai european să spui ”Ron”. Când auzeam astfel de explicații scoteam din buzunar o bancnotă (valoarea nu conta, de care aveam la mine) și îi rugam să-mi arate unde  scrie Ron. Până la urmă acceptau realitatea!!!

Se știe că multe cuvinte, noțiuni, termeni care populează lexicul și/sau vocabularul dintr-un teritoriu, regiune, continent, țară se mențin, concurențial sau amiabil încă multă vreme după ce au fost exprimate și puse în circulație. Treptat are loc uzura și dispariția lor, odată cu restrângerea/dispariția fenomenului care le-a generat, în acest caz denominarea.

Banca Națională a României a transmis, prin purtătorii săi de mesaj, caracterul limitativ temporar al acestei acțiuni, dar și necesitatea utilizării denumirii LEU. Denumirea de Ron, folosită ca reper pe piața interbancară, ”a ieșit din bănci prin clienții lor și s-a răspândit chiar și în limbajul colocvial. Vă recomand să spuneți lei de câte ori aveți ocazia. Avem un un nume foarte interesant pentru vechea noastră monedă națională și e păcat că nu îl utilizăm”, spunea Dan Suciu, purtătorul de cuvânt al BNR,  la 10 ani de la finalizarea cu succes al denominării.

Oare oamenii politici de atunci și de astăzi nu știu sau nu vor să știe despre toate acestea? Suntem convinși că știu, dar poate doresc să fie mai cool și mai europeni atunci când ne transmit mesaje despre ”creșterea” alocațiilor pentru copii și a pensiilor pentru vârstnici.

În cercuri restrânse, orice om poate vorbi și ”arunca” cuvintele pe care le dorește, dar atunci când pe acestea le (re)găsim în limbajul unor oficiali este mai dificil de înțeles. E dificil de înțeles și pentru faptul că mesajele sunt citite, bănuim de pe documente oficiale, întocmite de persoane abilitate și plătite din bani publici.

Știm că este complicat să diriguiești problemele de muncă și protecție socială în acestă perioadă. Știm că mulți funcționari dezvoltă forme de activitate/grevă perlată, printr-un birocratism  excesiv, dar de aici până la întocmirea unor documente sau mesaje disjuncte cu realitatea monetară este poate prea mult. Sunt convins că mulți spun ”nu are importanță cum numim moneda națională, important este să o avem în buzunarele/cardurile noastre”. Oare să fie chiar așa? Mă îndoiesc, pentru că însemnul monetar național este actul nostru de identitate, iar până la ”Euro” mai este.

În manualele didactice, pentru elevi și studenți, se folosește denumirea de unități monetare (”U.M.”), deși ar fi mai cool să se utilizeze ”Leu” numele oficial, de astăzi al monedei noastre,  sau ”Euro” al monedei spre care aspirăm. Dar până atunci mai este și nu știm dacă va fi și cât va fi de bine. Este o altă problemă pe care trebuie să o abordăm cu multă cumpătare. Deocamdată, și BNR este mai rezervată. Important este să fim corecți și moderni în fapte, nu în vorbe, pentru că ”furculisioanele” Coanei Chirța nu ne-au proiectat și asigurat modernitatea!!!

Prof.univ.dr. Ioan Lumperdean