ROMÂNIA DE ALTĂDATĂ. Amintiri de Paște de acum 124 de ani, din 17 aprilie 1899

Cluj24 prezintă fragmente din România de altădată, surprinse de ziariștii din perioada interbelică și nu numai și culese din gazetele vremii de Felix Ostrovschi de la Biblioteca Centrală Universitară (BCU) Cluj-Napoca.

„Sunt aproape 2000 de ani de când creștinătatea primește Învierea lui Hristos.

Pentru mine personal, sărbătoarea Paștelui este ceva care mă încurajează, îmi dă speranță și îmi mângâie sufletul. Mi-aduc aminte când eram copilă, cu câtă nerăbdare așteptam vacanța de Paști și câte simțiri nu deștepta în mine săptămâna Patimilor! De cum soseam acasă, se începeau zilele de bucurie. În Duminica Floriilor, când auzeam glasul copiilor, mi se părea ca și când aș fi auzit glasul îngerilor din Cer, cari și ei slăveau pe Isus Hristos.

Toaca de denie seara o ascultam voioasă din pridvorul nostru, iar inima mi se umplea de credință și de iubire pentru acela ce a suferit pentru neamul omenesc.

Întovărășită de cei 9 frați ai mei și de părinți mergeam spre biserică în mână toți cu zambile și cu ghiocei; acolo îngenuncheam în fața chipului lui Hristos, ale cărui sfinte raze ce-i lumina fruntea, se revărsau binefăcătoare asupra mea. Suferințele tale, o Mântuitorule, le ascultam cu luare aminte, iar în nenumărate rânduri am plâns durerile tale!

Ce frumos mi s-a întipărit în mintea mea lumina sutelor de făclii aprinse Ție spre slavă de către credincioși. Ce fiori treceau prin mine când ascultam în Vinerea Paștelui: <<Primăvară dulce>>, <<În mormânt viață>>. Cu câtă sfială gura mea o apropiam de sfintele tale picioare sărutându-le. Dar florile de pe trupul tău!

Din mâna preoților le primeam și le păstram cu atâta sfințenie, încât părea că în mâna mea, de căldura credinței tale, ele înfloreau încă și mai mult.

Cât de cufundată în tăcere și în gânduri nevinovate treceam pe sub masa unde închipuirea trupului tău stătea întinsă, zugrăvită pe pânză. Ce măsurați mi-erau pașii, când la rând cu sutele de credincioși, ocoleam biserica în sunetul clopotelor și în cântarea preoților.

Parcă simt și acum acest fior ce-mi trecea prin trup când îmbulzită de lume călcam peste vreo cruce sau atingeam cu poala rochiei lumânări de la morminte.

Acum parcă și acum jelirea mamelor de lângă câte un felinar aprins, a soțiilor îngenuncheate jos, pe pietre albe de marmoră, prăvălite peste trupul ființelor scumpe ei duse!

Cât mi-ar plăcea să aud încă porunca tatei, care ne punea pe toți zece în rând, făcându-ne semn să începem mătăniile pe cari le făceam neîntrerupte până la 100 și numărându-le rosteam în același timp și rugăciunile învățate de la părintele Vasile de la Curtea Domnească din Târgoviște.

Azi, cât s-au schimbat lucrurile, Doamne!”.

[în „Universul”, Anul XVII, nr.106, București, 17 aprilie 1899]