Un accident rutier, în care au fost implicate două mașini, a avut loc în urmă cu puțin timp în localitatea clujeană Mănăstirea.

O femeie în vârstă va fi transportată la spital.

Femeie rănită într-un accident în care au fost implicate două mașini, la Mănăstirea

Pompierii din cadrul Detașamentului Dej sunt cei care intervin la accident. Din primele date, în accident au fost implicate două autoturisme. O femeie de aproximativ 80 de ani primește îngrijiri medicale, urmând a fi transportată la spital pentru investigații suplimentare.

La misiune iau parte o autospecială cu modul de descarcerare și o ambulanță SMURD.

Foto: Arhivă

O tânără de 17 ani este cautată de familie și de poliție.

Aceasta a plecat de acasă marți, 29 aprilie, și nimeni nu mai știe nimic despre ea.

Tânără de 17 ani dispărută din Turda

Roxana Sorina Bărăian a plecat voluntar, marți, în jurul orei 14.30, din municipiul Turda, iar până în prezent nu a revenit, transmite IPJ Cluj.

Tânăra are înălțimea de 1.50 metri, 45 de kilograme și păr blond. La momentul plecării aceasta era îmbrăcată cu jeanși negri, hanorac de culoare negru cu roz și adidași negri.

Persoanele care pot furniza orice informaţii despre tânără sunt rugate să se adreseze celei mai apropiate unităţi de poliţie sau să apeleze gratuit 112!

Polițiștii clujeni au demarat verificări pentru a depista un tânăr care a hărțuit o femeie într-un tramvai la Cluj-Napoca.

Acesta a abordat-o pe femeie ân mijlocul de transport în comun  și a jignit-o tot drumul.

Polițiștii caută un bărbat care a jignit și a hărțuit o femeie într-un tramvai la Cluj-Napoca

Polițiștii s-au autosesizat după ce au apărut imagini pe rețele sociale. Bărbatul a abordat o femeie folosind un limbaj licențios, respectiv cu expresii jignitoare și vulgare.

“La nivelul Poliției municipiului Cluj-Napoca – Biroul de Investigații Criminale s-au demarart verificari în vederea depistării persoanei în cauză și luării măsurilor legale față de aceasta”, au transmis reprezentanții IPJ Cluj.

Într-o lume tot mai fragmentată de ecrane și conectată prin fire invizibile, devenim regizori și spectatori ai propriei vieți, uitând să mai fim actori în ea. Fiecare moment, de la micul dejun la rugăciune, de la zâmbetul copilului la apusul soarelui, este transformat în material brut pentru spectacolul digital.  Trăim nu ca să simțim, ci ca să capturăm; nu ca să înțelegem, ci ca să distribuim. Intimitatea, acel sanctuar în care odată găseam liniște, a fost spulberată de obsesia pentru vizibilitate. Nu mai există spațiu în care să ne retragem, doar un fundal mereu pregătit pentru următorul cadru. 

Sufletul, cândva un mister adânc, este acum expus precum o vitrină, lipsit de colțuri ascunse sau profunzimi care să-i dea sens. Trăim pentru a ne privi viața în reluare, dar pierdem clipa vie. Tot ceea ce este autentic și fragil, ca o îmbrățișare care nu se repetă, se transformă într-un moment procesat, editat și împărtășit.

În goana de a capta eternitatea în pixeli, goana după like-uri și urmăritori virtuali – uităm că adevărata eternitate este în amintirile noastre, nu în arhivele online. În cele din urmă, ajungem să confundăm realitatea cu iluzia digitală, iar timpul, această resursă neprețuită, se scurge printre scroll-uri și click-uri. Nu mai trăim clipa; o programăm. Nu mai iubim spontan; iubim pentru audiență.

Dar dacă am opri camera pentru o zi? Dacă am asculta sunetul vieții fără să-l înregistrăm? Dacă am face asta?

Când începe adevărata viață

Poate am redescoperi că există o frumusețe imposibil de surprins într-un clip și că sufletul, cu secretele lui, trăiește mai deplin în umbra anonimatului decât sub reflectoarele virtuale.

Poate că adevărata viață începe atunci când refuzăm să o filmăm. Să transformăm fiecare clipă într-un ritual tăcut de prețuire, nevăzut de ochii lumii? Să redevenim oameni ai momentului, ai bucuriei simple, ai lacrimilor care curg doar pentru noi, fără să fie capturate de lentile străine?

Poate că salvarea noastră nu stă în tehnologie, ci în curajul de a ne întoarce la esență. În a închide telefonul, a înăbuși zgomotul constant al notificărilor și a redescoperi sunetul propriei respirații, al propriei ființe. Să lăsăm să se nască în noi o tăcere care să ne vorbească mai tare decât toate postările și filmările din lume.

Finalul nu este unul digital, ci unul profund uman: o lume în care ne regăsim pe noi înșine în ochii celor dragi, nu pe ecranele telefoanelor.

O lume în care sufletele noastre redevin sanctuare, iar intimitatea își recapătă valoarea de comoară. Acolo, în liniștea unui moment nerostit și nefilmat stă adevărata viață. Și poate că, în cele din urmă, vom înțelege: nu ceea ce lăsăm online contează, ci ceea ce lăsăm în inima altora.

Asta însemna ca vom învăța să trăim din nou, pentru sufletul nostru!