Universitarul clujean Valentin Naumescu, profesor la Facultatea de Studii Europene a UBB, prezintă un comentariu despre  alegerile de duminică din Franța.

Pe scurt

1. Turul al doilea al parlamentarelor franceze nu arată deloc bine. Duminică, 7 iulie, alegătorii centriști, reduși cam la o treime din societatea franceză, vor trebui să „arbitreze”, din păcate, între opțiunea naționalistă și suveranistă în forma ei extremă, profund eurosceptică, și opțiunea stângistă, și ea radicalizată, într-o formă devenită tot mai clar neomarxistă. Ambele reprezintă versiuni ale revizionismului politic și social din Franța, alimentate ideologic și pliate pe structura bipolară a societății.
2. Aproape două treimi din francezi au ales așadar extremele, votând pentru curentul Le Pen-Bardella și începutul lor de neofascism xenofob sau pentru platforma roșie a lui Mélenchon și a comuniștilor (socialiștii vechi, tradiționali, au devenit nesemnificativi electoral de vreo 5-10 ani), suma celor două blocuri ajungând la peste 61%. Nicicând după al Doilea Război Mondial, situația nu a fost mai gravă și mai explozivă ca acum. Iar Macron a gestionat-o catastrofal, asmuțind inoportun cele două tabere una asupra alteia. S-a ajuns la un point of no return.
3. Faptul că presa convențională numește ipocrit NFP „stânga” în loc de termenul corect „extrema stângă” nu schimbă lucrurile cu nimic, francezii înțelegând foarte bine despre ce este vorba. NFP reproduce tot mai clar esența marxismului reinventat, a luptei de clasă în slujba unei permanente „împuterniciri politice a categoriilor considerate dezavantajate istoric” (a dispărut proletariatul industrial dar au apărut alte minorități „exploatate de societatea capitalistă”), prin redistribuirea tot mai mare a resurselor de la cei care trăiesc din muncă salariată sau business spre cei asistați social. Pe deasupra, stânga mai vine acum și cu dezgustătoarea opțiune anti-israeliană și antisemită. Niciuna din primele două opțiuni de după primul tur nu este bună în acest moment pentru Franța și UE, după cum Macron însuși a devenit o soluție indezirabilă pentru majoritatea francezilor.
4. După ce a greșit ca un adolescent teribilist supărat, dizolvând impulsiv și inutil pe 9 iunie Adunarea Națională, într-un moment în care nu era nici obligat să o facă, și mai ales nici pregătit să pună o ofertă serioasă și credibilă pe scena electorală, deschizând practic culoarul RN spre intrarea la guvernare pe ușa din față sau o ușă laterală spre instabilitate politică, președintele Macron încearcă să dreagă o greșeală făcând alta în sens contrar, prin alianța electorală implicită a partidului său, Ensemble, cu NFP. Mă îndoiesc că asta este ceea ce vor alegătorii centriști, într-un asemenea moment de bulversare și tensiune maximă, să voteze acum fix modelul neomarxist de societate propus de Jean-Luc Mélenchon și de comuniști.
5. Pentru partidul Ensemble și pentru centrul compromis de Macron, cea mai bună soluție în acest punct nefericit ar fi (fost) retragerea în opoziție și neasocierea cu extremele, tocmai pentru a se putea reface în următorii trei ani, până la prezidențiale. Nu, contraexemplul cu naziștii și Hitler nu funcționează, pentru că în 1933 partidele tradiționale germane centriste puteau salva democrația, fâcând o majoritate centru-dreapta plus centru-stânga în Reichstag, iar președintele Hindenburg era prea slab ca atribuții în raport cu cancelarul, în timp ce acum Președintele Macron va continua să aibă puteri importante și oricum partidele centriste nu mai pot face majoritatea. Nu suntem în același context. O coabitare între o guvernare minoritară RN cu Macron președinte nu poate instaura dictatura în Franța în următorii trei ani, dar poate dezumfla elanul lui Marine Le Pen.
6. RN nu va obține cel mai probabil majoritatea absolută, dar are șanse mari să obțină primul loc. Situația postelectorală va fi așadar dificilă și extrem de complicată. Mai departe, nu putem ști acum dacă RN, Le Pen și Bardella vor accepta să asume o guvernare minoritară sau vor prefera să rămână în opoziție (după cum au spus în campanie), pregătind alegerile prezidențiale din 2027, marea miză dintotdeauna a politicii în cea de-a cincea Republică Franceză.
7. Dacă până acum contextul democrației franceze ni s-a părut complicat, ei bine, după 7 iulie acesta va deveni de-a dreptul un coșmar pentru ideea de guvernare stabilă a Franței. Vom încerca să vedem care sunt principalele variante postelectorale.
8. Nevoia reinventării centrului politic va deveni evidentă după aceste alegeri, dacă nu este deja. Nu știm dacă cel care a fost „copilul teribil” și supraalintat al politicii franceze, Emmanuel Macron, devenit Președinte al Republicii la sub 40 de ani, va mai putea face acest lucru până în primăvara lui 2027 sau dacă a ratat definitiv mandatul său prezidențial.

Alegătorii centriști

După ce a acționat imatur și a comis greșeala greu de explicat la acest nivel politic (altfel decât din perspectivă temperamentală și narcisistă) a dizolvării Adunării Naționale, Președintele Macron, vizibil intrat în panică, mizează acum pe vechiul „front democratic și republican” anti-Le Pen, care funcționează de peste 30 de ani ca un filtru la turul al doilea al parlamentarelor, împotriva extremei drepte.

Dar ceva este fundamental diferit acum. Filtrul turului al doilea funcționa tradițional pe clivajul centrism-extremism, nu între două extreme. Centriștii sunt pe locurile trei și patru. Este posibil ca alegătorii centriști să nu mai urmeze de data aceasta sfaturile partidelor și liderilor, de a vota cu stânga radicală. Ei nu pot fi mutați aritmetic, dintr-o parte în alta, de la centru sau centru-dreapta la extrema stângă. Una erau candidații republicani (centru-dreapta) și socialiști (centru-stânga) rezonabili, old school, din anii 2000, pe care alegătorii lor îi puteau vota încrucișat pentru a evita extremismul Frontului Național, și cu totul alta este astăzi NFP (practic, blocul comunist), pe care Macron a ajuns în trista situație de a îl recomanda la vot.

Putem să presupunem că eficacitatea frontului anti-Le Pen va fi mult redusă în 2024 față de 2022, 2017 sau chiar… 2002, când Jean-Marie Le Pen se califica în turul al doilea al prezidențialelor, dar, din cauza barajului de la turul al doilea la parlamentare, FN (denumirea de atunci) nu reușea să obțină mandate de deputați. Filtrul va funcționa totuși parțial și de data aceasta, împiedicând -probabil, deși nu cert- RN să obțină majoritatea absolută. Asta este vestea bună.

Dar ce se va întâmpla cu o majoritate relativă a RN, să zicem de 40-45% în Adunarea Națională? Ce va face Macron, ce vor face Le Pen și Bardella, ce vor face celelalte partide?

Varianta 1. Guvern minoritar RN, slab, instabil și ineficient. Cea mai puțin nocivă variantă pentru Franța și UE, în opinia mea. RN nu poate face schimbări legislative importante pe plan intern, neavând sprijin suficient în Parlament, iar reprezentarea Franței în Consiliul European va rămâne oricum în mâinile lui Macron. Plus, erodarea șanselor lui Marine Le Pen pentru prezidențialele din mai 2027, pe fondul dezamăgirii votanților RN. Nu aș exclude ca Macron să dizolve din nou Adunarea Națională în 2026, pentru a scoate RN de la guvernare (sperăm să fie însă mai atent la sondaje).

Varianta 2. Forțarea unei majorități NFP-Ensemble, cu premier de stânga. O altă greșeală, care nu ar face decât să amâne schimbarea și să facă mai mare furia francezilor în perspectiva prezidențialelor din 2027, deschizând probabil calea lui Marine Le Pen spre Élysée.

Varianta 3. Nu se poate forma o majoritate iar Macron numește un premier tehnocrat peste un guvern fără relevanță și reprezentativitate politică, o situație mai proastă decât cea de dinainte de alegeri. Este deschisă calea spre instabilitate politică.

Alte variante posibile nu văd în acest moment. O majoritate absolută a RN (șanse prognozate circa 10%) ar fi totuși un cutremur politic gigantic, la care aproape că refuz să mă gândesc, însemnând că și alegătorii de centru văd aceleași probleme ale Franței și aceleași „soluții” pe care le vede extrema dreaptă. Discuția despre extreme și etichete ar trebui atunci complet resetată, ceea ce nouă ni se pare „anormal” devenind „normal” din punct de vedere democratic și invers, prin verdictul și legitimarea date de popor.

În concluzie, trebuie (trebuia) evitat ca mărul interzis să devină cel mai dorit. Mai devreme sau mai târziu, francezii vor mușca acest măr pe care toate celelalte partide încearcă de câteva decenii să îl interzică din pix, prin jocurile alianțelor și retragerilor dintre cele două tururi ale parlamentarelor. Ideea promovată de FN-RN crește treptat dar continuu, de peste 25 de ani. Ținută în opoziție, creșterea RN nu va mai putea fi oprită și va ajunge, mai devreme sau mai târziu, la guvernare, așa cum s-a întâmplat cu Geert Wilders în Olanda, oprit de câteva ori în trecut prin jocul alianțelor, până a ieșit pe primul loc.

Abia după ce oamenii îi vor vedea că nu au soluții reale la guvernare, va putea începe o evaluare obiectivă a extremiștilor și, foarte posibil, declinul mirajului lor. Puterea absolută nu o pot obține, pe termen mediu neexistând pericolul dictaturii. Dar nimic nu este garantat. Dacă extremiștii ar câștiga de 2-3 ori consecutiv și s-ar dovedi într-adevăr extremiști și la guvernare (nu ca „extremista” Meloni, care a dovedit că guvernează responsabil iar extremismul ei era doar o etichetă a progresiștilor), lucrurile ar începe să se complice.

Franța este totuși o democrație înrădăcinată, cu instituții puternice și cu reflexul raționalității, și nu va cădea pe termen mediu în capcana populismului fără soluții, chiar dacă un cumul de împrejurări nefaste a adus democrația franceză în 2024 într-adevăr în fața unor „alegeri fără soluții”.

Este motivul pentru care reconstrucția centrului politic trebuie începută neîntârziat dar pe baze politice, intelectuale și morale solide, nu prin tertipuri politicianiste și prin manevre din pix, care pot înfuria oamenii și mai mult.