OPINIE/ Ovidiu Blag: Ţânţare, banii‑s în iarbă!

Pe 7 ianuarie Dan Anca ar fi împlinit 74 de ani. Viața lui s-a curmat însă la doar 58 de ani, lăsând în urmă un gol imens. Se poate spune, fără a greși, că despre Dan Anca s-a vorbit doar de bine și-n timpul vieții, nu doar după ce a plecat în Ceruri, așa cum se întîmplă de obicei.

Asta pentru că n-a făcut nimănui vreun rău, niciodată. El avea altă filosofie de viață, una din care cuvântul „răzbunare” lipsea. A „vorbit” mai mult pe teren, acolo unde a avut o ținută și o atitudine exemplare, și mai puțin în afara gazonului, acolo însă găsind expresii memorabile care au rămas peste ani în memoria celui care l-au prețuit. Una dintre aceasta era cea din titlu: „Țânțare, banii-s în iarbă!”

Scriam la un moment dat despre asta:

Era îndemnul preferat al antrenorului Dan Anca, iar treaba cu ţânţarii era una ce ţinea de dragostea lui pentru tinerii jucători pe care îi îngrijea precum grădinarul florile.

Dan Anca poate concura la postul de cel mai iubit U‑ist din toate timpurile.

De fapt, dacă are vreunul dintre voi curiozitatea să ajungă într‑o zi la mormântul său, sunt sigur că va vedea acolo un buchet de flori proaspete iar pe cruce un fular cu U. Şi asta pentru că suporterii nu‑l vor uita niciodată.

Nu ştiu ce avea Nini, dar avea ceva greu de exprimat: poate, într‑un cuvânt scris aşa, fără să stau să judec prea mult, i‑aş spune bunătate.

El a fost mereu pelerină de vreme rea pentru U, până se găsea un antrenor titular.

Un U-ist adevărat

Eu aş spune altfel: când lucrurile mergeau greu, aveai nevoie de mângâierea unui U‑ist adevărat, de alinare, de speranţă. Şi atunci apărea Nini, se înhăma la muncă, vorbea în stilul lui şugubăţ, îşi lua eternul său costum de blugi şi se împărţea între şcoala unde preda şi stadion.

La sală, unde am jucat cu el în echipă, m‑a fascinat. O zi în care nu venea Dan Anca era o zi pierdută. Noroc că venea destul de des.

Mă uitam cum îşi bandaja picioarele, înainte de fiecare meci, cu meticulozitate, acoperindu‑şi urmele de crampoane pe care le‑a încasat în decursul unei cariere îndelungate.

Îl admiram pentru eleganţa din teren, pentru săritura sa la cap frumoasă, pentru calmul aparent pe care îl afişa, asta în pofida unui angajament total, chiar dacă meciurile noastre erau departe de încleştările cu care fusese el obişnuit.

Îmi plăcea apoi să‑l văd şi la repriza a treia.

Începea invariabil cu o ţigară în vestiar: în ultima vreme fuma nişte ţigări negre, habar nu am cum le spune.

Nu se înghesuia niciodată printre primii, la duş. El trăgea un fum‑două, şi‑apoi mai vedea …

La mormântul lui Dan Anca

La fel cum se întâmpla înainte de meci, cu bandajatul acela îndelung, aşa avea nevoie de un respiro şi după partidă, din motive doar de el ştiute …

I‑a murit copilul când i‑a fost lumea mai dragă, a avut necazuri multe, dar a stat aproape de soţia sa, de Floarea Anca (şi ea o sportivă excelentă, baschetbalistă), s‑au simţit bine împreună, le stătea bine la braţ, au avut o căsnicie frumoasă.

Dan Anca a ţinut departe de ochii opiniei publice neca­zurile sale şi a transformat durerea din sufletul său în bucu­rie pentru alţii.

Pentru că ăsta a fost Dan Anca: un om bun.

Mi-ar fi plăcut să citesc în zilele din urmă cum membrii echipei Universitatea Cluj vor fi făcut un drum scurt, rând pe rând, respectând regulile impuse de pandemie dar poate și pe cele ale respectului pentru unul dintre cei mai mari U-iști din toate timpurile, la mormântul lui Dan Anca.

Am văzut însă doar niște declarații obișnuite despre noutățile din lot, despre plecări și sosiri…

Nu-i nimic. Poate la anul.

Sau poate cînd va veni momentul să învețe cei de azi despre cei de ieri, despre cei care nu doar au adus glorie lui U dar care au făcut ca acest club să fie unul special.