Melcul ucigaș spaniol s-a răspândit și la Cluj. Un profesor universitar USAMV ne arată cum trebuie să îl combatem

O nouă specie de dăunători afectează acum și suprafețele verzi din Cluj. Melcul ucigaș spaniol este foarte greu de combătut și a fost adăugat recent și pe lista organismelor periculoase întocmită de Agenția Europeană de Mediu. Un individ depune sute de ouă, este rezistent la majoritatea soluțiilor chimice, consumă și alți melci, se poate împerechea și cu specii autohtone și astfel urmașii săi devin mai rezistenți. Profesorul universitar Ion Oltean, de la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară din Cluj, specialist în entomologie și protecția plantelor, ne-a dezvăluit mai multe informații despre această specie de melc care este tot mai prezentă în România, atât pe fondul încălzirii globale, cât și din cauza comerțului cu plante de la nivel european.

Din păcate la aceste specii invazive, care au de regulă ca poartă de intrare și comerțul cu Italia, daunele le vedem după 3, 4, 5 ani, când populația a crescut mult, exponențial. Lumea le vede doar când produc atacuri puternice, adică prea târziu.

Despre acești melci

Originea lor este destul de discutată, existând mențiuni în literatura de specialitate care ar data din 1422 (Spania). Referințe clare există însă din anul 1868, când după aspecte de morfologie internă și forma spermatoforului s-a dat denumirea de Arion lusitanicus și Arion vulgaris.

Problemele, primele apărute la nivel european, au fost în Anglia, Franța și Italia. În țările din apropierea României, primele probleme au fost semnalate în Ungaria, în anul 2000, în Serbia – în 2002, Ucraina – 2007, iar la noi apare ca dăunător pe liste oficiale din 2012.

Potrivit profesorului Ion Oltean, în culturile noastre avem melci din multe unități sistematice și genuri, însă dintre toți melcii fără cochilie, speciile Arion sunt cele cu dimensiunile cele mai mari. Cei care îi aveam până acum erau de 5-6 cm, dar acest melc spaniol ajunge chiar la 14 cm. Având în vedere dimensiunea mare, cantitatea de hrană consumată e mai mare ca la alte specii, de aici și periculozitatea.

Are și o toleranță mai ridicată la umiditate mai scăzută. Toți melcii preferă zone umede, cu precipitații, în culturi care îi protejează de soare. Toleranța îi permite ca populația să-i crească mult mai rapid.

Se caracterizează și printr-o profilicitate destul de ridicată, un individ poate depune până la 400 de ouă. La acești melci hermafrodiți existența unui singur individ într-un areal îi permite să se înmulțească.

Poate și să aibă loc o încrucișare cu specii indigene Arion ater pe teritoriu european, iar descendenții sunt mult mai rezistenți la temperaturile scăzute, motiv pentru care își măresc arealul de răspândire chiar și pe partea de Nord a Continentului.

Melcul spaniol este trecut pe o listă europeană de alertă întrucât este extrem de dăunător pentru culturile de legume și fructe; preferă în special căpșunile.

Este în mod normal fitofag, dar în același timp este și ușor zoofag, în sensul că poate să se hrănească și cu alți melci mai mici, de aici a căpătat și denumirea de ”melcul ucigaș”.

Cum ajung aici aceste specii invazive

În primul rând cu ajutorul materialului biologic, obiectul unor tranzacții internaționale. Sunt loturi mari de plante care sunt analizate doar aleatoriu, și este suficient să existe ouă în pământul din ghivece, pe care nimeni nu îl verifică.

Profesorul universitar Ion Oltean mai indică și spre carantina fitosanitară, care a suferit multe modificări de la înființarea Comunității Europene, pentru că nu se mai fac controale severe la schimburile dintre statele acestui spațiu.

Răspândirea melcului spaniol este facilitată foarte mult și de creșterea suprafețelor unde se cultivă rapiță, preferată de acesta. Rapița asigură un microclimat extrem de favorabil: are umiditate atmosferică ridicată. De aici populația migrează în culturile din proximitate.

Combaterea nu este ușoară

”Nu este deloc ușoară”, subliniază specialistul în entomologie și protecția plantelor.

Problema ar trebui să fie abordată din două unghiuri: într-un fel, în cultura mare, și altcumva în culturile mici.

Când vorbim despre culturile mari, singura metodă este cea chimică, prin administrarea de moluscocide.

A existat metaldehida, dar acest produs a fost retras. La ora actuală ar mai putea fi folosite cele avizate, precum Optimolul. În fiecare an de pe lista produselor de sinteză se retrag zeci de formule chimice și sute de produse din cauza efectelor asupra consumatorului și asupa ecosistemului.

”Problema este că chiar dacă noi facem aceste tratamente, specia fiind răspândită pe un areal atât de întins, ei revin mereu”, spune profesorul universitar Ion Oltean.

Pe suprafețele mici se recomandă și aceste produse de sinteză omologate, dar de multe ori proprietarii de terenuri mici și cei care cunosc impactul pesticidelor asupra consumatorului – cele 4 mari: teratogen, androgen, mutagen, cancerigen – se gândesc să aibă o producție cât mai sănătoasă de consum, iar în consecință utilizează metode non-chimice. Și acestea sunt multe, dar trebuie să fie aplicate în regim susținut. Mulți merg și pe ideea de a-i culege manual deși îți e groază, când îi vezi atât de mari și cu acel mucus pe ei.

În privința metodelor alternative de combatere, sunt trei drecții principale: să îi concentrăm undeva, să le blocăm intrarea pe cultură sau să îi îndepărtăm ”olfactiv”.

Sunt multe specii atrase de aspecte de fermentație, prezentate de drojdie, bere, zahăr. Acestea, puse în recipiente îngropate, dar gura lor să fie la nivelul solului, vor atrage melcii într-un singur loc, iar dimineața vor fi colectați.

Ei sunt activi în timpul nopții și în zilele ploioase; când e cald, ei se retrag în cultură sau în zonele cu vegetație spontană, de care omul nu prea se ocupă.

Pe suprafețe mici se mai pot pune țigle sau scânduri, de exemplu, sub care melcii se pot ascunde din fața razelor solare.

Apoi melcii au așa-zisul picior cu care se deplasează și aici sunt o multitudine de glande exocrine, care secretă acel mucus și care facilitează deplasarea. Trebuie să aplicăm metode prin care să afectăm secreția acestei substanțe.

Se poate împrăștia var nestins în jurul parcelei, care arde în contact cu respectivele glande. Sau mai punem cenușă pentru că se liptește de picior și melcul nu mai poate să se deplaseze.

Pentru producerea de leziuni la piciorul melcului se poate crea o barieră cu lucruri care să taie sau să înțepe, cum ar fi cojile de ouă, nisip mai dur, ace de brad etc.

Încă un aspect care funcționează este acel macerat din melcii care sunt morți. Se adună melcii, îi distrugem, și cu apa respectivă vom stropi cultura. Ce se întâmplă? există telergoni, similari feromonilor, prin care melcii sunt înștiințați despre acest miros al lor, după moarte. Acești feromoni mortuari sunt foarte des întâlniți la insecte, inclusiv la albine.

Deoarece melcii au simțul olfactiv dezvoltat, îi avertizează că dacă aici intră sunt morți, este o zonă de moarte.

În zonele cu vegetație spontană se poate aplica și o soluție concentrată cu oțet, 2 părți oțet și o parte apă. Nu putem însă face stropirea pe plantele de cultură, pentru că ardem frunzele. Acolo se retrag peste noapte melcii spanioli și dimineața, înainte ca ei să plece spre cultură, îi stropim, iar oțetul îi distruge.

Se poate apela și la macerate din plante cu mirosuri puternice, urzica sau lavanda. Au efect repulsiv datorită mirosului.

Însă doar temporar scăpăm de melci prin aceste metode, pentru că dacă în apropiere există terenuri cu bază vegetală unde se pot retrage, aceștia vor veni din nou pe cultură.