Lumea satului clujean. Cine era „urâtul”, spaima sau batjocura fetelor. Mai bine „boală-n oase”

În multe cazuri, în lumea satului, cel ales pentru a fi partener de viață nu era „drăguțu” sau „drăguța”, ci „hâdul” sau „hâda”, stabiliți de familie.

În concepția populară, „urâtul” este făcut din „omul care-i tăcut”, arată specialiștii de la Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale (CJCPCT) Cluj

Lumea satului clujean. Cine era „urâtul”, spaima sau batjocura fetelor. Mai bine „boală-n oase”

În versurile populare, urâtul este o umbrire a dragostei, iar prezența sa „cernește pământu’ unde șede”. Fuga fetelor de urât este prezentată, mai ales, în cântecul de dragoste sau de înstrăinare.

Urâtul este reprezentat deseori de feciorul bogat, dar fără minte, neatractiv, care ajunge spaima sau batjocura fetelor.

„Măicuță, urâtu’ vine,/Încuie ușa pă mine,/O încuie ș-o apasă/Și spune-i că nu-s acasă”.

Uneori, „urâtul” dă târcoale fetelor, reușind, din motive materiale, să-i atragă de partea lui pe părinți. Însă, decât să trăiască cu „urâtul”, fata își dorește mai bine „boală-n oase”, știind că de aceasta tot va scăpa până la urmă, însă, de urât, nu.

„Maică, urâtu’ mă cere,/Nu mă da fără plăcere/Că tu, maică, de mi-i da,/Io, maică, m-oi acăța/În mijlocu’ târgului/Să să mire tăt târgu’/Că ce face urâtu’ ”. Versuri din „Monografia folclorică a comunei Mănăstireni”, autor Florica Marțian”, volum editat în 2006 de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Cluj.

Foto: Fete din Viișoara, județul Cluj (arhiva CJCPCT Cluj)