LEGENDELE CLUJULUI cu Ovidiu Pecican: Radu și Doti

Radu Stanca (1920 – 1962) a fost un poet, eseist, dramaturg și regizor care a teoretizat resurecția baladei printre genurile poetice și a întemeiat, împreună cu câțiva prieteni înzestrați, în perioada studenției petrecută în refugiu, la Sibiu – datorită cedării Clujului către Ungaria horthystă și a mutării Universității clujene în orașul de pe Cibin –, mișcarea literară intitulată Cercul Literar de la Sibiu. Era un bărbat zvelt, cu un aer elegant și o figură deschisă, cordială.

La începutul verii lui 1948, a cunoscut-o pe Doti Ghibu, o tânără și talentată actriță, în lumea teatrului, la Sibiu, unde își căuta el însuși rosturile, nu doar ca dramaturg, ci ca regizor, de astă dată. Foarte iute cei doi tineri s-au îndrăgostit iremediabil unul de altul. Din acel moment înainte regizorul Radu Stanca nu a mai conceput să distribuie pe altcineva în rolurile principale feminine decât pe Doti.

Apoi s-au căsătorit. Dar vremurile erau grele și strădania de a-și găsi un loc de muncă în același oraș, fie el Sibiu sau Cluj, precum și o adresă la care să poată locui împreună, nu a fost nici simplă, nici ușoară. În cele din urmă tot au izbândit însă și au avut apoi și bucuria de a avea un băiețel, pe nume Barbu.

Epistole înflăcărate

Când, purtat de proiectele proprii, Radu Stanca se afla departe de aleasa inimii, îi scria epistole înflăcărate, aidoma perioadei dinainte de căsătorie. Unirea lor într-un cuplu marital nu a scăzut ardoarea sentimentelor poetului care, după cum s-a spus mai apoi, părea să întruchipeze în realitate o reprezentare platoniciană a erosului.

Un comentator observa că „relația erotică reprezintã la Radu Stanca plămada unei «sinteze de artă și spiritualitate» întrucît creația ar fi în mod obligatoriu o co-creație”.

Conform aceluiași, „bărbatul din această relație erotică nu întâlnește pur și simplu doar o femeie, ci, în realitate, însuși «etern-femininul»”.

Sentimentele, parcă de o intensitate și o decantare fără egal în lumea literară românească, țâșneau de sub condeiul scriitorului în litere de foc.

„Idealul meu de lumină, idealul meu de formare interioară ai fost tu – și te-am simțit din zilele mele cele mai fragede în mine. Doar chipul tãu, imaginea ta îmi lipsea – și acum, când toate s-au limpezit în jurul meu, chipul tău îmi reveleazã adevărul acesta: nu te-am iubit, din începuturi, decât pe tine”.

Nouă confesiune

Cu un alt prilej, Radu îi făcea lui Doti o altă confesiune:

„Am găsit în sfârșit făptura unică, incomparabilă, de atâta vreme căutatã, care să reveleze sensul destinului meu; acea ființă minunată, din începuturi, a cãrei prezență să mă umple de un alt eu, definitiv, adevărat, deplin – eul dorit, fremătător de viață, rod al miraculoasei prefaceri săvârșitã de tine în mine.

Plin de evlavia de care mă simt învăluit sã rostesc rugãciunea de recunoștințã pentru că visul meu a fost sortit să devină fapt aevea: ești a mea.

Tu, cea din primele mele visuri, tu, cea care ai trecut ca un semn prevestitor prin copilăria mea, tu, cea care – apoi – ai venit de câteva ori prin tinerețea mea, ca un augur al destinului, și acum ai sosit sã desăvârșești maturitatea mea“.

Moarte prematură

Fericirea de a fi împreună putea depăși obstacolele ridicate în calea lor de vremurile aspre ale dictaturii dejiste și de cenzura ideologică severă din arta acelui timp, dacă mai vechea vulnerabilitate a lui Radu nu l-ar fi îmbolnăvit, în cele din urmă, ireversibil, pe acesta, condamnându-l la o moarte prematură.

S-a prăpădit în chip neașteptat, la numai câteva luni după aceea, și micul Barbu, lăsând în urmă o mamă îndurerată. Doti a supraviețuit îndelung, aproape ca o sihastră, purtând de grijă memoriei scriitorului și făcând eforturi constante de a-i pune în circulație opera.

Iubirea dintre ei aureolează Clujul pe mai departe, dându-i un plus de candoare, de idealitate, de căldură…