LEGENDELE CLUJULUI cu Ovidiu Pecican: Pe Măgura Agrișului

Cu cinci mii de ani în urmă, dealurile clujene erau acoperite de păduri unde fagul și carpenul creșteau în voie, împrăștiindu-și netulburat semințele și adăpostind numai fiarele înțelepte ale vechimii.

Vremurile nu stăteau însă pe loc și pe la începuturile epocii aramei i-au făcut loc, croindu-și cărări către pășunile golașe, în fruntea turmelor lor, păstori veniți de departe de la răsărit, tocmai din stepele de la îngemănarea Europei cu Asia. Ei și-au croit așezări pe culmile dealurilor, ducându-și viața împreună cu familiile lor și ale rudelor și prietenilor în așezări, găsindu-și mai apoi, generație după generație, odihna sub mici movile de pământ numite astăzi tumuli.

Nimeni nu știe cum se numeau pe ei înșiși membrii acestei populații căreia astăzi i se spune pe numele unei localități actuale: „cultura Coțofeni”.

Pe traseul dealurilor care marchează culoarul Turda – Petrești – Săvădisla, de-a lungul unei căi pe care, veacuri de-a rândul, s-a transportat sarea, satele acestor oameni s-au înșiruit, dominând și păzind – dar și folosind – căile de acces către și de la minele cu sare.

Și fiecare așezare ocupând câte un deal forma, crede arheologul Alexandru Diaconescu, cel care a consemnat primul anumite părți ale acestei istorisiri, centrul câte unui trib dornic să fie cel mai puternic dintre toate cele învecinate, rezervând șefului comunității și familiei lui privilegiul câte unui tumul.

Așezare ocrotită de zei

În locul cel mai înalt al Măgurii Agrișului la sfârșitul neoliticului și începutul epocii în care oamenii au pornit să își făurească arme din aramă se afla o așezare ocrotită de zeitățile în care cei de pe atunci credeau și care mai pot fi încă

Aria maximă de locuire a acestei populații a cuprins, o vreme, ceea ce astăzi numim Muntenia, Oltenia, Banatul, Transilvania, Crişana, Maramureşul, nord-estul Serbiei şi nord-vestul Bulgariei. Transilvania a fost o vreme locuită în întregime de triburile „Coţofeni”, dar eleau cedat, la un moment dat, regiunile estice şi sud-estice, sub presiunea altor populații.

Arheologii au descoperit în tumulul de pe locul unde odinioară înflorea așezarea de la Măgura Agrișului două trupuri de oameni tineri: un bărbat falnic, înalt de circa 1 metru 80 sau 1 metru 90, de 34-40 de ani și o femeie de 23-25 de ani, mai scundă și mai gracilă.

Frumos și puternic, acest războinic iscusit a fost răpus într-o confruntare survenită între războinicii propriului sat întărit și cei dinspre Turda, care voiau să dețină întregul control asupra văii. Degeaba pieriseră de mâna lui mai mulți sulițași redutabili. În cele din urmă, o piatră grea aruncată cu iscusință din mijlocul celorlalți îi strivise tâmpla stângă, prăbușindu-l în moarte.

Femeie l-a urmat

Vraciul tribului nu stătuse pe gânduri.

Pentru faptele sale de glorie, în drumul său celest de după moarte, bărbatul care le fusese înaintestătător avea dreptul să fie acompaniat de cea care îi fusese parteneră de viață. Aceasta cu atât mai mult, cu cât ea era fiica bătrânei căpetenii a celor care îi răpiseră viața soțului ei, ambițioșii care stricaseră pacea.

O băutură de ierburi bine alese o trântise pe frumoasa nevastă într-un somn prelungit mai apoi, prin răcirea treptată a corpului și rigidizarea lui tot mai marcată, direct în moarte, pe urmele eroului luptător.

Pentru ca ritualul să fie dus cu bine până la capăt și ca să fie întru totul înduplecate spiritele strămoșilor și zeii luminii, din rândul celor prinși în luptă mai fuseseră aleși câțiva bărbați și li se tăiaseră gâturile, fiind apoi aruncați de pe deal în genunea de dedesubt, acolo unde locul era mai sălbatic și mai abrupt. Era în firea lucrurilor să se întâmple astfel, căci asemenea obicei ținea de credințele acelor vremuri îndepărtate.

Basmele românilor

Sute de ani și milenii mai târziu, puternica adunătură viermuitoare de triburi care se uneau și se desfăceau, după împrejurări, din domnii efemere, dar care împărtășeau cu toatele același orizont de viață și de credințe, având și obârșii comune, s-a risipit ca și cum n-ar fi existat, „topindu-se” în sângele altor populații.

Dar cuplul de pe Măgura Agrișului, descoperit cu prilejul unor săpături arheologice întâmplătoare, datorate lucrărilor la prima autostradă de prin partea locului, i-a adus din nou în atenție pe „Greuceanu” și „Sânziana”, cum au fost numiți cei doi soți, transportându-i din preistorie direct în basmele românilor…