LEGENDELE CLUJULUI cu Ovidiu Pecican: Mihai Vodă și taraful din Luna

După ce l-a învins pe cardinalul Andrei Báthory pe câmpul de luptă de la Șelimbăr (28 octombrie 1599), Mihai Viteazul, voievodul Țării Românești, a devenit principe al Transilvaniei. În această nouă calitate, dobândită pe câmpul de luptă cu prețul vitejiei și al sângelui, Mihai s-a îndreptat către Alba Iulia, reședința princiară unde, cu numai patru ani înainte, venise să semneze un înjositor tratat care făcea din el un simplu guvernator al principelui de atunci, Sigismund Báthory.

Marșul lui către Bălgrad – cum îi spuneau pe vremea aceea românii orașului – s-a făcut nestingherit, reprezentanții locurilor străbătute, de la stăpânii pământurilor, grofi mai mari și mai mici, până la bătrânii buni și înțelepți care conduceau destinele fiecărui sat, fie ei maghiari, fie români, ieșindu-i în cale să i se închine.

La intrarea în cetatea de scaun a principilor ardeleni, Mihai a intrat în fruntea oștilor sale pestrițe, urmat de căpeteniile sale războinice și de marii boieri de sfat care îl însoțeau. În butci trase de cai veneau și membrii familiei sale, doamna Stanca, fiul Pătrașcu și fiica Florica.

Dar în fruntea întregului alai, Mihai Vodă a plasat taraful său, aducând cu sine nu doar puterea militară și politică, ci și muzica lui specifică din Țara Românească, taraful de lăutari cu țambal și cobză, cu strune și arcuș, cu caval și fluiere.

Nu tobele și trâmbițele ostășești ce bătuseră până atunci ritmul sau care sunau la popasuri ori la încolonare, spre a aduna lefegii în coloane se auzeau.

Acelea tăcuseră de cum se arătaseră tot mai aproape crenelurile cetății Alba Iulia. Peste toate se auzea acum vocea lui Silică din Cetatea de Floci, vocea care storcea lacrimi la nunțile boierești și la chefurile din palatul domnesc, o voce cum alta nu era.

Neștiind cum era mai bine să îl primească pe învingător, magnații ardeleni făcură la repezeală sfat până când contele K. veni cu ideea cea mai potrivită.

El trimise în fugă un paj la palatul principelui unde se afla nu doar orchestra de alămuri și de viori a Bathoreștilor, nici doar toboșarii și gorniștii din garnizoană, ci, veniți de curând pentru unul dintre balurile momentului, mica trupă de muzicanți de la Luna, din marginea Clujului.

Așa se face că, atunci când Mihai Vodă, noul principe de drept – prin dreptul sabiei și al victoriei pe câmpul de luptă – a dat semn tarafului său să tacă și, coborând de pe cal împreună cu boierii și căpeteniile în arme, s-a oprit pentru a primi delegația nobiliară să i se închine, după datină, în semn de supunere și de recunoaștere, contele K. a deschis larg dreapta și, arătând cu o înclinare a capului în spatele său, a spus:

– Cu îngăduința voastră, ilusstrissime principe, tot o muzică pentru întâmpinarea voastră…

Iar taraful lui Micșunică Miclăuș porni să cânte o horă vioaie în cea mai neaoșă valahă din Transilvania, uimindu-l pe aprigul voievod și stârnindu-i un zâmbet surprins.