LEGENDELE CLUJULUI cu Ovidiu Pecican: Libertate fără opreliști pentru preoți

În vremea principelui Gabriel Báthory, ajuns să fie considerat în scurtă vreme de la înscăunare drept cel mai șturlubatic, imprevizibil, „nebun” prinț de până atunci de pe tronul țării – și, într-adevăr, el nu pare să fi fost vreodată întrecut în periculoase năzdrăvănii creatoare de dezordini în întreaga istorie a statului autonom ardelenesc – s-a înregistrat un episod care a fost întâmpinat nu fără mirare și ridicare din sprâncene de către nobilii maghiari de la curte și către fruntașii sașilor.

Într-o zi din luna iunie a anului de grație 1609 în fața tronului princiar s-au înfățișat, în straie curate, dar vizibil ponosite, mai mulți popi români de credință răsăriteană. Preoții i-au cerut stăpânului țării sprijin împotriva nobililor care îi tratau ca pe niște iobagi.

– Noi, serenissime principe – i s-a adresat unul dintre cei mai bătrâni dintre ei, care numai neștiutor de carte nu părea –, măcar că îi slujim bunului Dumnezeu, Regele Veșnic al Tuturor Creștinilor, indiferent de biserica lor, suntem parcă fiii nimănui. Știința noastră într-ale Scripturii și faptul că împrăștiem, după puteri, printre supușii Măriei Tale, cuvântul dumnezeiesc, sunt de batjocură. Între noi și ultimul iobag de pe oricare moșie nobiliară nu e nicio deosebire. Lucrăm alăturea de ultimul țăran, cu brațele și cu sudoarea frunții, de nu mai apucăm nici la înmormântări, nici la botezuri, nici să îi căsătorim creștinește pe cei din parohiile noastre decât pe înserat… Nici duminica nu mai e duminică, de-au ajuns să semene zilele între ele.

Bani pe straie preoțești

Gabriel Báthory a făcut ochii mari. Parcă pentru prima oară în viață, straiele lui pline de podoabe și farmecul personal de care era atât de mândru atunci când se perinda ca un păun prin fața nevestelor și fiicelor de aristocrați venite cu aparținătorii lor la balurile din palatul princiar i se păreau ridicole și derizorii.

Îi venea cumva să se ascundă parcă în spatele tronului. Dar și-a ținut firea și, dibuindu-și cuvintele, i-a spus celui care vorbise, așezat în genunchi în fața lui împreună cu ceilalți bărboși, în sutane șterne.

– Bunule preot, ridică-te și mergi în pace acasă. De azi înainte nu vei avea alta de făcut decât ceea ce i se cuvine a face unui preot. Îndrumă-ți turma în credință și bună purtare.

Și banii pe care îi avea de dat fiecare popă stăpânului său nobil, ca să se răscumpere de robotă și să își plătească taxele, să-i dai de acum înainte pe straiele și pe hrana cuvenite rostului tău și pentru familia ta.

De acum niciun popă ortodox nu mai are de plată nimic domnilor de pământ. Și ca să nu te mai asemeni iobagului lipit de glie, vei avea, tu și cei de aceeași condiție preoțească cu tine, dreptul de a merge oriunde ai de mers în cuprinsul principatului nostru fără a ți se mai cere vreo socoteală.

Iată de ce, pornind de la preoții care s-au îmbulzit să îi sărute mâna tânărului prinț, românii l-au iubit pe năvalnicul și negânditul Gabriel Báthory, văzând în el nu un principe periculos și abuziv, cum l-au păstrat în memorie mulți maghiari și sași, ci un apărător al drepturilor lor.