LEGENDELE CLUJULUI cu Ovidiu Pecican: Gábriel Báthory și visul unei noi reședințe princiare

În anul 1610 cronicarul clujean Bálint Segesvári scria despre şederea principelui Gábriel Báthory şi a anturajului său în orașul Cluj peste perioada permisă de privilegiile oraşului, fapt neobișnuit a cărui importanță nu i-a scăpat istoricului.

Prelungindu-și șederea pe spezele clujenilor, principele Transilvaniei submina libertățile orășenești, punând, de fapt, în cumpănă posibilitatea ca elesă fie păstrate și exercitate pe mai departe aidoma vremurilor dinainte.

Relaţia dintre Clujul unitarian şi principele reformat, calvin, a fost contradictorie. Acesta din urmă a vrut ca propria lui autoritate să cântărească mai mult în cumpănă decât privilegiile obținute de orașul Cluj de-a lungul vremii.

Acest fapt nu s-a datorat unei simple întâmplări sau circumstanței că tânărul principe ar fi avut vreun dinte anume împotriva Clujului și a clujenilor. Istoricii mai recenți cred că, de fapt, la mijloc era dorința lui Gábriel Báthory de a simplifica structura politică şi confesională a Principatului,care avea o complexitate greu de controlat în forma autoritară la care visa șeful statului transilvănean.

De fapt, Gábriel Báthory a urmărit consecvent subminarea sistemului religiilor legal admise și anularea participării secuilor în nume propriu la politica principatului. Totodată, el a dorit să reducă puterea politică, economică și religioasă a sașilor, rezervându-și în toate aceste direcții un rol discreționar și, totodată, dorind să aibă în problemele respective ultimul cuvânt.

Cheile Sibiului

Tensiunea dintre Cluj și Gábriel Báthory s-a dovedit un prolog şi un epilog al ocupării Sibiului şi al transformării oraşului în reşedinţă princiară – moment considerat punctul de turnură a politicii principelui.

În fond, Clujul nu era cel mai bogat oraș săsesc din teritoriul asupra căruia stăpânea. Sibiul îl întrecea în prestigiu și bogăție, fiind totodată, un oraș al sașilor într-o măsură mult mai mare (la Cluj, aceștia trăiau alături de maghiari în proporții semnificativ egale).

Principele a observat importanța deosebită a orașelor săsești din Ardeal și ca urmare a socotit că pentru a controla pe deplin provincia este nevoie să și le supună. Gândul său următor a fost, pur și simplu, să obțină „cheile Sibiului”.

Nepăsător cu privire la faptul că produce pagube și dezordini în propriul principat, în 1610 el a ocupat Sibiul printr-un vicleșug şi l-a dezarmat, stabilindu-și acolo capitala. Nobilii au primit imediat dreptul de a se stabili în oraș, A convocat apoi dieta transilvană şi a acuzat în fața ei Sibiul de înaltă trădare, cerând de 50.000 guldeni ca amendă.

Primăria orașului a fost devastată, Magistratul a ajuns în temniţă, iar sibienii au fost risipiți din cetate în cele patru zări. Acum pastorii calvini au dobândit dreptul de a predica în bisericile luterane ale sașilor din oraș. În 1611 principele a cerut chiar mai mult orașului, dublându-și solicitarea la 100.000 guldeni.

La Cluj nu a fost bine primit

Cât timp a rezidat în Sibiu, Gábriel Báthory nu a încetat să dea – sarcastic – vina pentru toate ponoasele celor din oraș pe… clujeni. „- Eu ce să fac, dacă la Cluj nu am fost bine primit?! Am venit la Sibiu, mai demn de strălucirea unei reședințe princiare…”

În fine, doi ani mai târziu părăsea definitiv oraşul sleit între timp de pe urma acestor presiuni.

Politica lui Gabriel Báthory faţă de Sibiu şi Cluj se înscrie într-un proces care începuse înainte de el şi care a fost continuat de urmaşii săi, în principal prin Gabriel Bethlen (1613 – 1629) şi Gheorghe Rákóczy I (1630 – 1648).