LEGENDELE CLUJULUI cu Ovidiu Pecican: Epopeea curbată

Multe s-au spus despre regele Carol al II-lea (1893 – 1953) și destule dintre ele erau adevărate. Dar, ca niciodată în cazul altor regi ai României, cu tot adevărul lor, asemenea zise se băteau cap în cap. A fost un rege bun, dezvoltând industria și activitățile economice sau a fost un rege rău și hrăpăreț, interesat numai de câștigurile lui?

A fost un mare iubitor de viață strălucitoare și frivolă sau a iubit ca nimeni altul cultura țării? A fost pasionat de putere sau s-a detașat de ea de câte ori a avut prilejul, ba renunțând la tron în favoarea iubirii, ba abdicând pentru mai binele statului și al poporului?

Până când istoria va răspunde acestor întrebări (și altora asemenea), faptele sunt chemate să depună mărturie.

Colegiul Regele Carol II

La Cluj, Carol al II-lea a inaugurat o Casă a Universitarilor – construită începând cu 1934 și încheiată în elegantul stil Art Deco în 1937 – pe locul primului teatru al orașului, mutat de la o vreme într-un sediu nou. Că acest lucru vădește dragostea suveranului pentru cărturari și viața intelectuală a Transilvaniei nu încape nicio îndoială.

Clădirea a primit imediat numele de Colegiul Regele Carol II și a fost curând înzestrată, în sala de concerte și conferințe despre care astăzi se spune că ar avea cea mai bună acustică din oraș, cu o frescă decorând peretele din spatele scenei.

Având o formă semiovală, acest perete, separând culisele de scenă, se oferea ca de la sine talentului unui pictor iscusit. Pentru a-l concepe a fost invitat profesorul bucureștean Costin Petrescu (1872 – 1954), probabil cel mai mare portretist istoric al artei românești, autorul faimos al suitei de imagini din trecut care ornează Ateneul Român, aducând cu măiestrie realistă și cu acuratețe arheologică un omagiu eroilor.

Pictură monumentală laică

Când a venit la Cluj, maestrul a înțeles că pe peretele din fața sa putea înșirui o serie de portrete semnificative pentru trecutul provinciei vestice a țării sau că putea înfățișa o alegorie a acestui trecut. A mai înțeles însă ceva: că se afla într-o situație foarte asemănătoare cu aceea în care se aflase Michelangelo Buonarotti atunci când papa l-a chemat să îi picteze peretele Capelei Sixtine.

Tocmai de aceea a ales calea unei creații epopeice, care să nu se rezume la evocarea câtorva mari patrioți politici, religioși și oameni de cultură, ci – avându-i în vedere și pe aceștia – să ofere imaginea însăși a trecutului românilor din Transilvania, într-un soi de pictură monumentală laică, dar nu lipsită de spiritul unei evocări pioase și pline de căldură.

Îmbinare într-un singur tot

Marele artist nu a socotit potrivit să urmeze modelul picturii murale exterioare a marilor biserici moldovenești din vremea lui Ștefan cel Mare, Petru Rareș sau a Movileștilor, unde scenele sunt împărțite în imagini separate prin cadre precis conturate, având aspectul unor imense și impresionante „benzi desenate”.

El a preferat ca secvențele evocate cu penelul să răsară unele din altele, alcătuind o iscusită și îmbinare într-un singur tot.

O astfel de tratare nu a putut realiza nici măcar la Ateneul Român, unde vreme de cinci ani a lucrat la fresca fără egal, lungă de 70 de metri și lată de 3, inaugurată în 1939, reluând tema trecutului național, dar gândind-o, de astă dată, la nivelul întregii deveniri istorice românești.

Iliada românilor

Acolo, în cele douăzeci și cinci de scene înfățișate cu deplin har, nu a dispus decât de o bandă lungă, dar redusă, prin lățimea relativ îngustă și dispunerea ei circulară, la obligația unei curgeri liniare.

La Cluj, maestrul penelului a pictat, deci, într-o suită inspirată, o Iliadă a românilor din aceste părți de țară, momente de grație și intensă creație din vremuri apuse ale Transilvaniei, îmbinând, la fel cum s-a întâmplat și în realitate, elogiul politicii în slujba națiunii cu evocarea celor mai strălucite momente din creația de artă și intelectuală transilvană.

Fresca, acoperită cu var

Se spune că, prin forța realismului vizionar al picturii, marile figuri ale lui Timotei Cipariu, Badea Cârțan, Simion Bărnuțiu, a lui Inochentie Micu și a lui Petru Maior, ale celorlalți corifei de pe suprafața frescei curbate, se desprind în anumite nopți de pe perete, adunându-se la sfat și gândind la binele propriei națiuni, în nu puținele momente de îndoială și temeri survenite de atunci încoace într-un veac deloc scutit de neajunsuri și cumpene.

Pe timpul cedării Ardealului de Nord către Ungaria horthystă, în anii 1940-1944, când edificiul arhitectului George Cristinel a fost rebotezat Casa studenților regele Matia, fresca întemeietorilor transilvani a fost acoperită cu var.

A trebuit să treacă încă o jumătate de secol până să fie scoasă din nou la lumină, iar cei din cuprinsul ei să poată păși din nou nestingheriți prin Clujul adumbrit în plimbările și taifasurile lor nocturne.