LEGENDELE CLUJULUI cu Ovidiu Pecican: Apoteoza filosofiei românești

Odată cu întemeierea universității românești clujene, o serie de voci de rezonanță și de acuratețe filosofică au putut fi auzite prin facultățile locului. Deși istorici, Vasile Pârvan și Nicolae Iorga au dezvoltat, de-a lungul carierei lor, o gândire de factură filosofică, o reflecție vizionară cu privire la istorie și la destinele culturii românești și universale.

Deși oaspeți la Cluj, ambii savanți au fixat astfel jaloanele unei atmosfere de înalte aspirații și realizări și printre tinerii de aici. Dar naveta dascălilor bucureșteni peste munți nu putea deveni permanentă. Mai târziu, către finalul epocii interbelice, Clujul universitar izbutise deja să agonisească pe seama sa o pleiadă neîntrecută vreodată de gânditori de prima mână.

Cel mai rezonant dintre ei a fost, fără îndoială, Lucian Blaga, (1895 – 1961). Format în ambianța universitară a Vienei, el a devenit în timp un filosof activ de mare originalitate, adoptând planul de anvergură al creării unui sistem de gândire propriu, a cărui anvergură și portanță nu au fost încă pe deplin deslușite, în pofida strădaniilor susținute ale exegezei.

Vina acestei relativ lente explorări a meandrelor unei concepții efervescente și profund plastice revine și deceniilor de cenzură ideologică comunistă, când orice tentativă de creație în domeniul idealismului era tratată cu maximă severitate. Abia către finalul dictaturii roșii au putut fi recuperate, treptat, lucrările care întregeau ansamblul lăsat moștenire de Lucian Blaga.

I-a stat alături, deținând el însuși propria catedră, filosoful existențialist D.D. Roșca (1895 – 1980), fost coleg de studii vieneze, dar orientat ulterior către Paris și cultura franceză, afirmat printr-un doctorat ce punea în conjuncție un mare critic al Franței, pe Hypolite Taine, cu ilustrul filosof german G.W.F. Hegel.

Lucrarea cea mai de seamă a rășinăreanului, Existența tragică, a fost un manifest al clarității și conciziei stilistice, acreditând convingerea autorului că filosofarea înaltă se poate face într-o manieră accesibilă, fără apel la „tehnicisme” greu de priceput.

Era prezent, în acei ani, în corpul profesoral filosofic, și Liviu Rusu (1901 – 1985), un admirabil estetician și gânditor critic format inițial ca psiholog în mediile germane, dar specializat ulterior în estetică în ambianța franceză. Alături de Blaga, Liviu Rusu a contat ca mentor în ochii artiștilor și gânditorilor care, ulterior, s-au afirmat ca membri ai Cercului Literar de la Sibiu, unde universitatea clujeană se refugiase în perioada cedării Transilvaniei de nord-vest către Ungaria horthyistă (Radu Stanca, I. Negoițescu, Ștefan Augustin Doinaș, I.D. Sîrbu ș.a.).

Un gânditor de factură inedită a fost, în aceeași perioadă, la Cluj, și Eugeniu Sperantia (1888 – 1972), cunoscut de mulți mai ales ca poet simbolist, dar autor de multiple contribuții de relevanță estetică și de filosofia istoriei și a dreptului. Împărtășind cu Blaga, fie și tacit, pasiunea pentru creația lirică și pentru eseul de amplă rezonanță culturală, Sperantia a completat, cu o anume discreție, un peisaj intelectual de o semnificativă anvergură.

Pe de altă parte, preocupările lui de estetician au venit în completarea celor manifestate de Liviu Rusu, astfel încât se poate spune că asemenea coabitări, deloc întâmplătoare, ci provenind din intersectarea unor linii de forță culturale revelatoare, au creat o atmosferă de reală complexitate, calitate și altitudine spirituală în Cluj.

Niciodată până atunci, și probabil că nici de atunci încoace, Clujul cărturăresc românesc nu a mai etalat o asemenea pleiadă de gânditori originali. De aceea, legenda face din orașul de pe Someș al anilor 1938 – 1948 o metropolă a gândirii originale, dezinhibate, de o strălucire și o anvergură fără egal.

„Coincidența” a patru gânditori încadrați instituțional în alma mater, și totuși pe cont propriu, într-un oraș în continuă emergență, poate lansa așezarea respectivă în prima linie a reprezentativității.

Urmărește știrile Cluj24.ro pe Google News.