„Fa-ti cruce de trei ori pe zi si zi Doamne ajuta cand treci pragul, ca pleci ori ca vii; fiindca lumea-i facuta din intamplari, si fiecare intamplare inseamna noroc sau nenoroc, si nimenea nu stie daca ceasul in care ai pornit la drum e bun sau rau si daca va duce la bun sfarsit ce si-a pus in gand” – zice Slavici cand incepe „Padureanca”.

Mai exista pe atunci, o farama de bun simt, care te indemna sa nu crezi ca poti sa „rezolvi” toate problemele care iti ies in cale; cand pleci la un drum, izbanda e indoielnica; fraza aceasta, in echilibrul ei ideatic pare sa fie o atentionare pentru cei care nu se incapataneaza sa se creada „buricul pamantului”. Ma dezgusta involutia dlui Orban, care, dupa ultimele „miscari”, pare sa-si fi pierdut uzul ratiunii, pare muscat iremediabil de otrava puterii. „Cand Dumnezeu vrea sa te piarda, mai intai iti ia mintile”- zice o vorba veche romaneasca, vorba care pare a fi devenit realitate in cazul domniei sale… Mi-l amintesc de pe vremea cand nu era un liberal important, cand figurile marcante ale liberalismului „original” autohton aratau altfel si erau de alta factura. Parea „un baiat bun” si atat; semana (ca si acum), cu orice om de conditie mediocra de pe strada. Si daca a ajuns la un moment dat ministru al transporturilor, asta nu cred ca se datoreaza vreunei calitati pregnante, care sa fi facut din el un „om politic”. E un fel de disperare care i se citeste acum pe fata si in „limbajul trupului”.

Acum cateva zile l-am vazut filmat in asteptarea inceperii unei conferinte de presa, cum isi scutura, timp de cateva zeci de secunde, matreata de pe haina costumului: metodic, umerii, pieptii, manecile. Mai lipsea sa se aplece si sa-si fluture mana prin par… Cred, din ce in ce mai fundamentat ca mintea dlui Orban s-a defectat. Pare sa nu-i pese ca nu exista inca un plan pentru Romania, ca nici un ajutor pentru nici o categorie sociala de romani afectati de pandemie nu functioneaza si, tocmai de aceea, agentiile de rating ne-au impins, doar pe noi, Romania, singura tara europeana, de doua ori, una dupa alta, spre categoria „junk”. Rares Bogdan pare din ce in ce mai distantat de manevrele disperate ale premierului, mai ales ca s-a pozitionat ferm impotriva „manevrei” rusinoase prin care guvernul s-a pretat in a exporta „sclavi” romani in Germania. Subiectul devine din ce in ce mai sensibil si presa germana dezvaluie in fiecare zi felul mizerabil in care sunt tratati bietii romani… E un moment bun ca PNL sa scoata din titulatura particula „National” si cred ca asemeni lui Rares sunt suficienti membri ai partidului care nu vor sa fie partasi la nemerniciile unui premier delabrat de mirajul puterii. Aud acum ca vrea sa amane alegerile, doar pentru a-si procura mai mult timp in pozitia de premier… In orice caz, dupa mizeria trimiterii de sclavi – cetateni ai propriului popor, Germaniei, scandal care a explodat chiar si in presa germana, si faptul ca aceasta sclavie se continua in cadouri umane si pentru Austria, Marea Britanie, sinistra batjocura la adresa cetateanul roman, dl Orban nu mai poate fi presedintele partidului Liberal, nici premier. Este o rusine pentru partid si pentru orice roman.

In mare secret, șeful Cancelariei premierului, lanseaza proiectul „cumpararea presei in vederea alegerilor”. O mizerie mai mare nu a existat niciodata in Romania de dupa 89′. Numai Brandusa Armanca a dezvaluit in presa punerea la cale a acestei tranzactii puturoase. Iar un site (singurul!), a denuntat perversitatea acestei actiuni si a pus degetul pe rana: „Noi nu am participat la negocieri pentru că nu suntem de acord, din punct de vedere moral și etic, cu distribuirea directă de bani către presă, cu atât mai puțin în an dublu electoral. Desigur că înțelegem perfect dificultățile, mai ales în cazul presei locale, lovită extrem de dur în această perioadă. O posibilă soluție ar fi facilitățile fiscale la plata contribuțiilor și impozitelor, dar nu banii dați direct de guvern”, au raspuns cei de la G4 media. De fapt, situatia la zi o prezinta Petrisor Peiu, intr-un text publicat si disparut (!!!), scos „intamplator, din greseala (!!!) de pe site-ul unde publica de obicei. Ce ti-e si cu greselile astea… Includ un citat relevant din acest text „disparut” mai jos, ca nu cumva sa se piarda definitiv:

„De câteva zile, mi-e frică să mai deschid televizorul. Mi-e frică, de fapt, de imbecila expresie „să repornim economia”. Și îmi este atât de frică pentru că această expresie, în sine, concentrează întreaga știință (profund românească) a ascunderii mizeriei sub covor.(…) Iată faptele: aproape un sfert din angajații din țară au intrat în șomaj (tehnic sau real), prețul țițeiului a ajuns sub costul de extracție din România, în condițiile în care cinci din primele 10 companii din țară sunt din această industrie, 100 de miliarde de lei s-au evaporat din cele 1500 de miliarde de lei cât reprezenta cifra de afaceri globală a firmelor din țară (6% adică și suntem încă departe de reînceperea activităților), peste 70% din comerțul exterior al nostru se datorează Uniunii Europene (Germania, Italia și Franța având mai mult de jumătate din această pondere) și acolo se așteaptă căderi ale PIB de peste 5-6%.

Și iată cum le citește lumea normală la cap: FMI previzionează pentru România o cădere de peste 5% anul acesta, analiștii băncilor locale se duc cu aceste prognoze până la – 7%, Coaliţia pentru Dezvoltarea României (CDR) crede că economia românească se va contracta cu 8,9% , agenția de rating Fitch anunță că vom avea o scădere a economiei de 5,9% și un deficit de finanțat de 8%, ceva mai mic decât cel anunțat de FMI (aproape 9%).

Vi se pare o perspectivă sumbră, îngrijorătoare? Oare n-ar trebui să facem ceva? Nu, nu, nu, ne liniștește Guvernul. Nu mai credeți în cifre, spune Florin Cîțu. Nu vom avea o contracție prea mare, maxim 1,9% din PIB și ne vom reveni imediat. Imediat ce ieșim din case….

Operațiunea „Totul pentru voturi, totul pentru alegeri” funcționează din plin. Guvernul nu va recunoaște niciodată realitatea economiei până la alegeri. Guvernul vrea să-și protejeze nepoții și amantele care formează aristocrația bugetară, guvernul vrea să plătească în continuare pensiile speciale, guvernul vrea să mărească pensiile cu 40% la 1 septembrie, guvernul vrea să-și prea-fericească baronii locali cu PNDL, guvernul vrea, de fapt, un singur lucru: să câștige alegerile!

De altfel, mă lasă perplex preocupările guvernamentale de căpătuire ale unor prinți ai bugetului. Bunăoară, ce credeți că a mai legiferat guvernul sub imperiul crizei? Nici mai mult, nici mai puțin decât prelungirea mandatelor președintelui Consiului Național pentru Combaterea Discriminării, Csaba Ferenc Asztalos, al doilea cel mai longeviv feudal bugetar al țării: ocupă același scaun încă din 2005, de 15 ani. Cred că i-au făcut un tron după dimensiunea trupului său prețios…Și cam cum credeți că întâmpină măreața sărbătoare de 1 mai harnicul guvern: se străduiește să-i aprobe cererea de intrare în partid unuia dintre eternii și fascinanții baroni ai gazelor, nimeni altul decât directorul Romgaz, Adrian Volintiru.”

—————–

Imi spune Mirel Curea, prietenul meu ca fac rau ca „stric” calitatea jurnalului cu inserturi politice. Asa e. O fac cu greu, dar jurnalul e, totusi, o marturie si cred ca am datoria sa spun tot si sa ma refer la tot ce traiesc in zilele astea. Mai ales ca, in fapt, suntem, cu totii, tot mai instrainati de propriul nostru interior, devenim niste masini de evocat si formulat, asa cum spunea Peter Handke, unul din marii scriitori germani pe care mi l-a relevat Mircea Ivanescu, care il iubea profund. Scrisese si el jurnal, pe care l-a intitulat „Wunschloses Ungluck” – expresie care, uzual in limba germana inseamna „fericire perfecta”, adica atunci cand nu-ti mai doresti nimic, insa sensul pe care il da Handke este sensul acela de nefericire totala, cand scarbit, nu ai ce sa-ti mai doresti.

Am ajuns, chiar asa, niste biete obiecte plictisite, o retea de suflete apropiate, marginale. Nu vreau sa dau nume, sa nu supar pe cineva, insa eu pe ale mele, le stiu: sunt putinii mei prieteni cu care vorbesc si cu care impartasim aceeasi greata. Iar greata asta nu are nimic cu melancolia sau inadaptarea la realitate, asa cum simteau romanticii. Nu e nici „spleen”-ul si nici „angoasa”, care a facut moda incepand cu Sartre. E, mai degraba, un semn distinctiv care sa ne apropie, sa ne faca sa ne descoperim unii pe altii, cei de „teapa” noastra intr-un prezent tulbure. „Ce degout de la vie que j avais ressenti des mon enfance revenait avec un force nouvelle. Bientot mon coeur ne fournit plus d aliment a ma pansee et je ne m apercevait de mon existence que par un profond sentiment d ennui.” (Journal d outre temps).

Dar noi nu semanam deloc cu Chateaubriand. La noi nu e „ennui”, nici plictis. E de a dreptul scarba, necaz, suparare de a asista neputinciosi la tranzactionarea destinelor noastre de catre politicieni submediocri. Am mai intalnit aceasta scarba la Gerard Depardieu. In iarna, am avut minunata ocazie sa stau un timp in preajma acestui mare actor si om de cultura. In interviul pe care mi l-a dat am fost impresionat de curgerea mai cu seama culturala si politica a dialogului. Istorie, politica, istoria comparata a ideilor, totul se derula in convorbirea noastra cu un firesc incredibil; te patrundea cu privirea de o vioiciune tinereasca, si gesturi mici, tradand o oarecare emotie condescendenta facea ca acest om masiv sa transmita o caldura si o bunatate sufleteasca aproape materializata; mai tarziu, in fata paharelor cu vin, nici o schimbare: acelasi bon viveur, deschis, iubitor de oameni, transmitea tuturor o stare de bine, dar si un anume regret, o anume amaraciune in raport cu ce traim cu totii in ziua de azi. O evidenta nemultumire si tristete; aceea de a fi martorul traitor a caderii, a imponderabilitatii in care ne miscam cu totii, spasmodic, fara putinta de a ne mai agata, nici de principii universale, nici de evita caderea in gol.

Profesorul Puscas, fostul negociator al intrarii Romaniei in U.E. îmi trimite un articol despre vremea „gripei spaniole” si un anume gen de comportamente ale unor conationali si politicieni romani de atunci. „Chiar în lunile în care a fost pregătirea evenimentului de la 1 decembrie 1918 și după aceea “gripa spaniolă” se manifesta agresiv și în Transilvania. Dar ea nu a temperat sau oprit efortul românilor în constituirea și activitatea consiliilor și gărzilor naționale, alegerea delegaților pentru Adunarea Națională de la Alba Iulia și chiar participarea la acel moment de decizie istorică. Spre exemplu, un soldat bistrițean proaspăt sosit de pe front, deși cu certificat medical atestând că suferea de “gripă spaniolă”, a străbătut zeci de localități ale județului pentru a îndemna și sprijini consiliile locale în munca de păstrare a ordinii publice și alegerea reprezentanților pentru adunarea de la Alba Iulia. Unul din frații fruntașului ardelean Victor Deleu s-a ascuns de jandarmii maghiari într-un sat din Sălaj. Și acolo a lovit aceeași “gripă spaniolă”, iar familia Deleu a făcut apel la prezența medicului Iuliu Hațieganu pentru a trata mai mulți cetățeni ai respectivei localități.

Chiar dacă nu au fost complet refăcuți, aceștia s-au înscris tot în activitatea de pregătire a realizării idealului Marii Uniri. Și am lăsat mai la urmă pe unul din cei mai respectați lideri ai Partidului Național Român, venerabilul Gheorghe Pop de Băsești. Acesta era bolnav în locuința lui din Sălaj, dar a refuzat să asculte sfatul medicului și a decis să meargă la Alba Iulia, argumentând că nu putea să nu fie prezent la împlinirea unui ideal pe care l-a slujit decenii la rând. La Alba Iulia, Gheorghe Pop de Băsești a fost desemnat președinte al Adunării Naționale, a prezidat evenimentul din 1 decembrie 1918, precum și începerea activității Marelui Sfat Național (2 dec.). A decedat la scurtă vreme după îndeplinirea idealului său și al națiunii române. Și gestul Reginei Maria a României de a vizita bolnavii din spitalele de campanie și cele în care se aflau bolnavi de “gripă spaniolă”, fără a avea o protecție adecvată, se înscria în același registru de încurajare și susținere a imboldului românilor pentru realizarea idealului lor național,în condiții deosebit de grele.”

Acum avem parte de un premier „de dreapta”, despre care nimeni n-a auzit sa fi avut in toata viata lui un loc de munca, sau vreo realizare anume, in orice domeniu, traind ba din stipendiile lui Dinu Patriciu, ba din „donatiile” facute de un om de afaceri din Targu-Mures; m-a apucat scarba cand l-am vazut interesandu-se cu un aer superior, de vechil, daca a fost dat afara profesorul Streinu-Cercel, o personalitate a lumii medicale romanesti… Mai amintiti-va de dl Stolojan, manjit si scapat ca prin minune de afacerea penala „Megapower” si dl. Daniel Daianu, scursuri incontestabile, cu acte in regula ale Securitatii lui Ceausescu, care ne invata despre cum sa ne salvam economic. Macar dl Daianu este purtatorul involuntar al umorului de proasta calitate, care reuseste macar sa-ti smulga un zambet: e atat de mare specialist, incat a fost in stare sa si dea economiile spre a sa inbogatire „sigura”, brokerului fugar Sima…

Incercati sa-i comparati cu Iuliu Hatieganu, Grigore Pop de Basesti, Victor Deleu sau altii, multi asemeni acestor personalitati glorioase ale politicii romanesti. Li se cere astazi unor oameni de pe strada sau chiar de la periferia culturala deveniti politicieni sa aiba idei si sa se comporte eroic, mai onorabil decat noi, muritorii de rand. Slabe sanse. Poate ca unii sunt disperati de situatia in care ne aflam, dar nu exista nimic eroic in modul lor de a fi disperati. Si, pana la urma nu este nimic uman in sufletele acestor indivizi stapaniti doar de demonul puterii si al stransului de voturi si averi. Ce inseamna pentru domni de alde Ciolacu, Ponta, Orban, Tariceanu, Barna sau actualii ministrii ale caror nume nu sunt de memorat, si nici nu conteaza, libertatea, valorile traditionale romanesti, ortodoxia, sau conditia umana? Ma uit cu disperare la televizor si vad ca niciodata Romania nu a cazut atat de jos, niciodata nedreptatea si impilarea Drepturilor Omului n a fost mai mizerabila si mai absurda, niciodata jertfa acestor romani chinuiti n-a fost mai inutila si niciodata schimonosirea sufletului romanesc nu a fost mai ucigatoare.

——————–

Aflu ca Banca Transilvania a contribuit pana acum cu 1 milion de euro pentru a ajuta in lupta impotriva Covid-19 spitalele, medicii, pe cei din linia intai, pe romanii din intreaga tara. As fi curios sa stiu Reiffeisen, BRD, BCR si alte banci straine au ajutat in vreun fel Poporul Roman, sau au „repatriat” tot profitul in tarile din care au venit? Intreb, si eu, in spirit european, in care ni se cere sa traim. Il inteleg perfect pe Negoitescu, care detesta Vestul. Un vest care nu crede suficient in valorile sale. Estul nu crede, nici el, in valorile sale de fatada, pentru ca nu are cum crede in acestea. Numai noi – nenorociti – credem si ne jertfim. „Credem in acele valori peste care cinismul si lasitatea Apusului asterne o politica de compromisuri si meschinarie. Daca vor veni, ii voi ierta; noi le suntem superiori pentru ca am crezut in ei, pentru ca am suferit”. Erau anii 53′. Asteptau cu totii ca maretul Occident sa ia act de mizeriile care se intamplau in Romania. N-au avut, zeci si zeci de ani, nici o reactie. Iar acum se uita de sus la noi si ne inghesuie in colturile „vitezei a 3 a” a unei europe care nu mai da doi bani pe Sfanta Scriptura, nici pe Dreptul Roman, nici pe filosofia greaca. Iar noi suferim in continuare. „Mai pot lucra un an, doi – spunea Negoitescu – apoi, stiu asta, intr-o zi imi va fi destul. Ma voi revolta: voi ajunge ori la Canal, ori ma vor omori, ori ma voi sinucide.” Acum suntem in UE. Iar vorbele lui Negoitescu raman, din nefericire, valabile…

———————

Diminica dimineata. Soare strepezit inganat cu nori mici. Rece. Parca si primavara se teme sa apara plenar in viata noastra. Nu deschid televizorul. Aseara marea tema au fost calatoriile, vacantele, la care oamenii nu renunta. Se gandesc sa treaca o data perioada de carantina, sa poata pleca la Mare… Fapt care ii exaspereaza pe medici, pe oficiali. Si, de ce nu, la urma urmei? In afara de greseala de a spune ca merg in „calatorii”, cand majoritatea fac doar „excursii”, nu vad nimic rau. Fiecare are dreptul, cred, sa dispuna cum doreste de propria viata. Se intampla asta si in timpul lui Socrate. Filosofia antica se temea, ca si noi acum, ca plecatul de acasa se doreste a fi o metoda de escapism, desi, chiar in vacanta fiind, gandurile tale, tot cu tine le cari, ca pe un rucsack de care nu vei scapa niciodata.

„De ce te miri ca sa strabati lumea in lung si-n lat nu-ti a fost de nici un ajutor, devreme ce te-ai luat intotdeauna pe tine insuti cu tine? Motivul pentru care ai plecat si ratacesti e mereu cu tine”, zice Socrate. Scapam doar de plictisitoarea administrare a vietii, cu amanuntele ei benigne, dar gandul nu-l poti „administra”; el este intotdeauna unde l-ai lasat. Ma gandesc ca cele mai frumoase calatorii pe care le-am facut, totusi, sunt cele in care cea mai mare parte a timpului n-am facut aproape nimic. Nu-mi aduc aminte sa ma fi plictisit vreodata cand n-am facut nimic. Plictiseala survine la mine doar cand mi se impune ceva de facut. Cele mai frumoase momente din viata mea au fost si sunt acelea cand mi-am permis sa nu fac absolut nimic. Sa-mi fac o cafea, alta cafea, sa fumez, sa las gandurile sa mearga in voia lor. Citesc o pagina-doua, apoi asez cartea pe piept si astept starea aceea care nu e nici somn nici trezie, intre veghe si vis, in care singurul gand care poate deranja este intrebarea daca am asezat bine trabucul aprins pe scrumiera, sau va cadea pe covor provocand un incendiu? Sa reusesti intr-adevar „sa nu faci nimic” este pretios tocmai ca actiunea aceasta minunata nu se poate programa. Vine ca un val de neoprit, asa cum imi vine acum mie, bunaoara.

Am avut inspiratia sa gasesc un disc vechi al lui Coltrane, „Africa/Brass” unde el canta la tenor si soprano, cu Eric Dolphy, si inchizand ochii simti ritmurile puternice venite din Africa, de la „radacinile” lui, unde culmea, lui Coltrane nu i-a fost dat sa puna piciorul vreodata. Iubesc aceasta trandavie muzicala in care imi amintesc de cluburile de jazz din Sibiu, de locul unde am ascultat pentru prima data Coltrane, de restaurantul ” Sibiul Vechi”, aflat intr-un subsol din centru, unde joia se tinea clubul de Jazz „Medium” si unde nu puteai intra decat daca erai membru. Se tineau teme anume, – de nenumarate ori tema era chiar John Coltrane – si am ascultat siderat, imi amintesc, piese cum ar fi „India”, din vremea cand muzica lui era influentata de „ragas”- urile indiene si de tonurile orientale, dar si de prietenia cu Ravi Shankar, cu toate ca n-au apucat sa cante impreuna niciodata. Noi ne bucuram de intimitate, ni se parea ca suntem doar „noi” si nu ne supravegheaza nimeni, in naivitatea noastra. Nu ne imaginam ca ospatarii faceau a doua zi rapoarte complete despre cine si ce se se intamplase acolo. Asa ne-am trezit intr-o dimineata vreo cinci din grup, Laci Barabas, Gery Havarneanu, Niu Herisanu, si inca altii in fata cladirii Securitatii, „invitati” sa povestim cum ne-am suit in picioare pe mese la inchidere si am strigat „Jos Ceausescu si alte celea”. Norocul nostru a fost ca eram, la ora aceea cu totii afumati de vodca „Krepkaia” – cel putin asa a rezultat din declaratia pe care ne-am inteles sa o dam si am scris o fiecare; toti am spus ca nu ne amintim sa fi facut asa ceva si nu ne-am ales decat cu cateva „pulane” si pumni in ficat si stat pana seara in arestul de la subsol.

„Trandavia le este fatala doar celor mediocri”- zice Camus, si intr-adevar, mediocrii sunt cei care „se plictisesc” cel mai mult. Ei sunt si cei care din teama de plictiseala fac cate ceva, prost, de obicei, doar ca sa se afle in treaba. Pacat ca Petre Tutea n a mai avut timpul fizic sa scrie „Aflarea in treaba ca metoda de lucru la romani”, asa cum si-ar fi dorit…

Octavian Hoandră