Imi plac baietii si fetele astea care ne povestesc despre solidaritate, despre cum ar trebui pedepsiti medicii carora le e frica, si ce mai cred ei despre tot ce ne inconjoara. Au, pentru orice, solutiile. Nici o indoiala, nici o strabatere, nici un preget. Le e totul clar. Ce bine ca patrimoniul national se poate mandri cu astfel de caractere si detinatori a tuturor solutiilor… Ma gandesc ca Statul ar trebui sa le faca cate o statuie. Dar cum sunt foarte multi, ma gandesc ca ar fi, totusi, foarte scump, pentru o economie blocata. Asa ca, s-ar putea construi macar socluri de statui, pe care, din cand in cand, s-ar putea sui aceste minunate exemplare, pentru o ora-doua… Doar sunt cei mai buni dintre noi; lumea s- ar putea opri sa-i aplaude, sa-i admire in tacere, sa le ceara cate un autograf, sau sa depuna la picioarele lor, daca au la indemana o floare…

Ce e si mai frumos, ca atunci cand participa la emisiuni tv – pe skype sau pe videotelefon, au grija sa se filmeze neaparat cu un raft de carti in spate. Asta, desi majotitatea dintre ei folosesc uzual doar 120-150 de cuvinte… Dar ce frumos se vad cotoarele cartilor, in talk-show uri…

Cu, sau fara juramantul lui Hipocrate: de ce am avea noi, carora nu ni s-a cerut niciodata sa ne probam curajul, dreptul sa le cerem altora sa fie eroi? Eu cred ca n-avem acest drept, mai ales cand majoritatea n-am facut alte acte de vitejie decat in haita, aprinzand telefoanele pe la manifestatii si injurand intr-un anonimat perfect, pe facebook?

Ieri si azi am simtit nevoia sa-mi sun prieteni dragi, pe care ii vad foarte rar. Eu am asa prieteni; figuri luminoase, oameni cu care ma intalnesc rar, dar pe care ii pastrez in inima… L-am sunat pe Patriciu Achimas Cadariu, fost ministru al Sanatatii, un eminent oncolog clujean. I-am dat dreptate cand mi-a spus ca daca medicii dezerteaza, asta se datoreaza si scolii. Medicina ar trebui, cumva sa-i faca pe tinerii medici in devenire sa inteleaga greutatea juramantului lui Hipocrat. Subscriu. Dar probabil ca si vocatia e de luat in calcul… Oricum, eroii de fiecare zi, din spitale trebuiesc sustinuti si iubiti. Imi place in mod deosebit profesorul Rafila. Marturisesc ca este singurul pe care il ascult zilele astea, cand putinii competenti din structurile Statului sunt acoperiti de impostorii cocotati in fruntea dezastrului. Stie exact ce vorbeste, si fiecare cuvant al lui are greutatea celui care stapaneste perfect informatia. Sunt vremuri grele, in care mii de medici sunt expusi bolii, vremuri in care nu e loc, decat de bunatate si fratietate. Un astfel de gest menit sa intregeasca acesta coeziune a fost si retragerea decoratiei spitalului din Suceava. „In afara de pietre nimeni nu e inocent.” Poate gresea Hegel, si nu stia, pe atunci, ca exista oameni inocenti, care pot acorda decoratii, sau arunca anatema. Era de mult. E de inteles…

Dar n-am rabdare sa mai scriu despre rautati. O sa scriem cand se va da semnalul ca procurorii sa intre si sa „rezolve” lucrurile in spitale. Fiindca, cu siguranta n-au sa fie trimisi sa afle cum s-a distrus Institutul Cantacuzino, ca Romania sa importe vaccinuri de la Glaxo SmithKlyne, sau despre „fortele intunericului”, care, dupa cum avertizeaza Marius Ghilezan, pregatesc tunuri uriase: un proiect de OUG de desfiintare a reglementarii pietelor de capital, O.U.G., privind organizarea si desfasurarea adunarilor generale ale actionarilor societatilor si a altor operatiuni corporative.” Cu siguranta ca asa se vor naste „imbogatitii de razboi”…

Am vorbit apoi cu Eugen Simion, Nicolae Breban, Serban Marinescu, George Banu. Ce imensa minune sa poti fi, – chiar si la capatul unui telefon – aproape de aceste mari minuni ale culturii romane. Nu stiu de ce am simtit asa, deodata , nevoia sa-i aud si sa stiu ca sunt sanatosi. Poate ca undeva, gandul ca voi fi si eu unul care va parasi aceasta lume din cauza virusului, mi-a dictat aceasta dorinta. Poate doar admiratia fara rest pe care o simt fata de ei, nu stiu. Voi fi fost, atata timp cat a vrut El sa fiu pe Lumea asta. Trebuie lasat loc pentru o eventuala generatie de oameni mai cinstiti, mai lucizi si mai putin lasi decat noi. Oameni care sa stie mai bine si mai cinstit decat noi ca daca pretindem, cum fac astazi cei care ne-au prins in plasa unei societati bazata pe frica si delatiune, ca daca stim sa recunoastem raul, nu va fi destul. Pentru ca asta nu inseamna neaparat ca stim ce inseamna binele… Suntem inconjuraţi tot mai mult de persoane de o banalitate infioratoare.

Femeile, in schimb, sunt altfel. Fiindca nimic, nici un fel de existenta nu se poate naste fara femeie, desi noi, barbatii, cretini si suficienti, nu ne dam osteneala – sau poate chiar nu suntem in stare sa intelegem ce inseamna femeia ca fenomen uman de o importanta covarsitoare. O alta categorie, sau, ma rog, o subcategorie feminina este cu siguranta femeia politician. Ca e vorba despre femeia-barbat, care se cearta ca la usa cortului si se bate in parte cu mitocanii in platourile de televiziune, fie ca este vorba despre silfida amanta care ajunge astfel in posturi politice importante, e, desigur un rateu major al eternului feminin… Oricum: cea mai frumoasa biblioteca pe care putem s-o vedem la tv, in spatele unei politiciene e, de departe, cea a dnei Alina Gorghiu. Cotoarele aliniate la milimetru. Cartile clasicilor, din colectii cu coperti frumoase se odihnesc a nemurire, reducand substantial discursul divei liberale… Acum stiu de ce distinsa liberala a propus, pentru hotii care vor fi prinsi dupa tunurile imense care aud ca se dau la adapostul starii de urgenta, inchisoarea la domiciliu. Da. E o forma civilizata de detentie: dar de ce n-a propus dna Gorghiu asta cand erau condamnati sute de nevinovati din care unii au fost torturati si omorati in puscariile Statului Paralel? Raspunsul nu e in nici o carte din nici o biblioteca, ci in grosimea obrazului si in uratirea chipului uman, de cotropitoarea dorinta de inavutire din politica.

Cu totul altfel sta problema in cazul bibliotecii dlui Ponta. Aruncate parca la intamplare, volume cu cotoarele multicolore par a fi lasate acolo in graba, de parca tocmai fusesera in mainile fostului premier, cand deodata, l-a deranjat televiziunea pentru o interventie in direct; da impresia ca citea Lope de Vega si nici n-a avut timp sa se mai mute de la birou, in fata bibliotecii, unde isi petrece, practic viata; n-a mai ajuns cu lap-top ul pe canapea, in sufragerie… Cu siguranta nu din cartile de „a cote” a invatat fostul premier sa minta cu o seninatate tulburatoare… Oricum, dl Ponta mi-e simpatic: fie si doar pentru ipostaza cand in emisiunea „Viata satului” premierul in exercitiu, cel pe care Basescu il numise „pisic” bea lapte dintr un pahar mare sub privirea tampa a prezentatorului.

—————————–

Medicina armatei face bine. Sunt, sub arme, medici exceptionali, care in stare de asediu au puterea de a lua decizii radicale. Generalul Victor Voicu vicepresedintele Academiei e un exemplu de performanta daruire si patriotism. Ma bucur ca am putut face cu domnia sa cateva emisiuni minunate. Mi-i amintesc si pe bravii generali de la Spitalul Militar Central, care ne-au scolit in timp record sa putem face fata ca sanitari la punctele de lucru ale Canalului Dunare-Marea Neagra. Eram militari in anii 80′, si cum nu aveam origine sanatoasa, am fost numai buni pentru Canal. Pe mine si pe Laci Pal, un maghiar din Tg. Mures si Liviu Livadaru, ne-au trimis la punctul de lucru Dorobantu unde am cunoscut oameni minunati: ingineri straluciti… Nebi Artan, dl Musa, Marin Constantin, de la care am invatat topometrie, aveau sa ne insoteasca si sa ne lumineze mai bine de sase luni de armata.

Aveam medicamente din belsug, dar conditiile erau precare. Uriasa era problema igienei, care mi-a aruncat in fata, de-a lungul intregii veri sute de furuncule, dar si problema accidentelor de tot felul de pe santier. Oamenii munceau greu, la „portocale” – bucati uriase de piatra care trebuiau descarcate si aranjate manual pe malurile canalului; dupa ploaie santierul era inundat de noroaie adanci, iar accidentele inevitabile… Am vazut, acolo, pentru prima data fata hidoasa a mortii: cu capul in mainile mele a murit un soldat zdrobit de la brau in jos de un utilaj ramas fara frane, fracturi, plagi infectate si atatia alti necajiti ajunsi cu masinile de 20 de tone in apele involburate ale canalului… Imi amintesc si acum culoarea gri a pixului Flaro cu care am facut, cu mainile tremurande, o traheotomie unui muncitor civil din Craiova, cu fata lovita de un cablu tensionat rupt, al unei macarale… Eram acolo mai ales proscrisi, dar eram, cu totii Armata Romana si asta ne dadea, in fiecare moment sentimentul ca facem ceva bun, ca suntem responsabili de ceva, asa necopti, cum eram. Aveam douazeci de ani si aveam de unde muri… Acum nu se mai face armata. E bine. Tinerii au mai mult timp sa stea pe canapea si sa tasteze pe retele de socializare verdicte si sa-i judece pe ceilalti din hormonii lor blegiti si cretinizati de corectitudinea politica.

Intr-un impuls am sunat doi sefi de clinica rugandu-i sa ma ia si pe mine sa fac ceva util pe acolo, cu umilele mele cunostinte. M-au refuzat politicos trimitandu-ma, voalat, sa-mi consult din nou actul de identitate si fisa medicala…

—————————–

Lunga discutie, la telefon cu profesorul Athanasiu, un mare intelectual al zilelor noastre; imi spune ca le-a vorbit masteranzilor, pe net, sapte ore. Cei mai multi, imi spune, interesati de raspunderea magistratilor. La ce s-a intamplat in romania, pentru un student la drept, pentru un viitor judecator sau procuror, cred ca e cel mai important gandul la raspunderea actului lor. Daca nu pentru raspunderea materiala, atunci, macar pentru raspunderea morala. E greu sa traiesti cu sentimentul ca ai nedreptatit pe cineva si in viata de zi cu zi. Dar daca ai trimis in spatele gratiilor sau, si mai rau, ai facut ca destinele unor oameni, ale unor familii, sa fie distruse? Cati dintre studentii si masteranzii in stiinte juridice vor fi crescut in familii in care sa fi invatat, simplu,ce anume „se cade” si ce niciodata nu „se cade” sa faci in viata? Imi doresc sa fie multi; desi domnul profesor, cu elocinta d-sale, care si intr-o convorbire telefonica urca mult peste simpla vorbire, spune altceva, si mai trist. Faptul ca oamenii nu sunt interesati de adevarul judecatii, ci de executiile publice in care acestea se transforma.

Iar totul pleaca de la frustrarile imense pe care le au oamenii. Suporta cu greu ca altii sunt mai buni ca ei. I-ar vrea pe toti ceilalti cu mult sub capacitatile lor. Frustrarea asta duce la dezumanizare. Subscriu intristat, dar telefonul maestrului Cornel Dinu ma lumineaza. Un om cu a carei prietenie ma mandresc. A fost idolul meu in tinerete, iar acum ii admir, in afara de maiestria in ale fotbalului, coloana vertebrala si talentul scriitoricesc. Ma bucura ca s-a reapucat de scris – scrie noaptea -, deci vom avea o noua carte. Si inca ceva: imi povesteste ca zilele trecute a avut masochismul sa se uite la un post tv care ii face greata prin oamenii pe care ii promoveaza. „Cum ne place noua, romanilor sa baltim in rahat…” , zice cu voce trista. E un adevar care doare mai mult decat multe alte pacate ale noastre. Suntem un popor frumos, care si-a tradat propria istorie… Cu atatia sfertodocti duiosi sau rebarbativi, dar intotdeauna infatuati, pe scena publica. Nu ne mai dorim decat ca semn de curatare, un gest din care sa intelegem ca au descoperit sau sunt macar in stare sa inteleaga natura efemera a gloriei si a avutiilor…

——————

E duminica dimineata. Un soare strain imbraca acoperisurile. Nu-mi vine sa ma ridic sa vad mai mult. Ascult Kind Of Blue al lui Miles Davies, cel inregistrat de mult, cu minunatul sextet – cu Cannonball Adderley, Bill Evans si John Coltrane… Nu-mi vine nici sa fumez, nici sa beau cafea, desi mi-am pregatit de aseara ultima „Siglo VI”. Desi nu mai pot sa vad filme de aproape sase ani, (cele noi – pe cele vechi le consum inca, desi le vad pentru a suta oara).

Incercasem sa ma uit la „‘Round about Midnight” al lui Tavernier, care aminteste de Charlie Parker, Bud Powell sau Dexter Gordon, insa n-am reusit. Tot acel timp in care „mancam jazz pe paine”, la Sibiu, pare mort, ca si prietenii cu care organizam celebrele „cluburi de jazz”… Titi Stoiculescu a plecat acum cateva luni, Laci Barabas – cel la care organizam peste noapte „jam sessions” ascunse, neoficiale, cu Anca Parghel, Johnny Raducanu si alti invitati straini de la Festival, asemeni lui Rudolf Dasek, Mosu, omniprezent, Namyslowski, regi est-europeni ai jazz-ului… Imi pare ca e rusinos ca mai suntem pe Lumea asta in care tinerii fac parapanta, jogging, sala, jocuri pe calculator, se „agata” pe facebook si se masturbeaza in fata tabletei.

N-a mai ramas aproape nimic din toate visele noastre, asa ca n-ar fi rau – ma gandesc -, sa plecam, Naibei, o data cu virusul asta… Am ajuns sa ne schimonosim si noi dupa moda timpurilor de azi. Ne-am insularizat, dupa cum bine spune Cozmin Gusa; stam cu mainile in buzunare, scuipand a paguba… Fragila economie romaneasca a fost depusa pe catafalc prin „masurile de salvare” , solidaritatea Uniunii Europene nu exista. Suntem antipatizati de mai toti vecinii, iar solidaritatea Statelor Unite, cu tot cu dezamagirea produsa de ambasadorul Zukermann, ne face sa ne trezim la realitate; suntem o tara in genunchi intr-o Europa care seamana mai mult cu cea a romano-austriacului Gregor von Rezzori: „… sirul de birje cu vizitii adormiti din fata ‘Monumentului eliberarii’, in care zimbrul din stema Bucovinei isi pune copita dinainte in pieptul unui vultur cu doua capete doborat, simbol al dominatiei habsburgice infrante; hotelul se numea netulburat, ca inainte Zum Schwarzen Adler (la vulturul negru), cupola bizantina a marii sinagogi si vreo jumatate de duzina de pravalii cu un sortiment jalnic de marfuri, care adusesera in oras o adiere de lux occidental – deci cu toate acestea peisajul amintit avea un aspect delasat, inapoiat, plin de nostalgia apasatoare si lipsita de orice perspectiva a unei tari a nimanui situate intre cultura Occidentala si cea Orientala.”

Azi, nici triburi nu mai suntem, zice Cozmin. Suntem niste insule, spun si eu, (multe? putine?) din care, pentru confortul nesimtitilor cateva vor trebui inundate, sa nu cumva sa provoace o dezbatere publica adevarata… Oricum, insulelor acestora li s-a pus gand rau, pe plan mondial. Miscarea „me too”, conceptul mizerabil „politically corectness”, Soros cu toate cohortele lui de slujbasi adunate in fundatii si organizatii politice ascunse dupa titulatura de ONG- uri, carora niciodata, nimeni nu a putut sa le vada sursele de finantare.

Abia dupa ce vom fi „inundati” vor exulta sfertodoctii, feisbukistii, tik-tok- istii, creatorii de continut, youtubarii si cei ejusdem farinae. Vor ajunge sa-si masoare timpul in functie de cat le ramane lor de trait, isi vor programa vietile intre doua „meetings”, „deadlines”, „projects”, „city breaks” si vor avea falsa senzatie ca pacalesc moartea.

—————

Aud, undeva la un canal tv ca „marii actori ai tarii” se pregatesc sa faca un serial. Oare cum s-ar face asta? Cotrobaind prin arhive dupa Emil Botta, Gh. Cozorici, Dem Radulescu, Toma Caragiu? Ma gandesc cum ar fi tehnic posibil un astfel de colaj. Ma pregatesc sa-l sun pe Serban Marinescu sa verific, dar nu mai e cazul. E vorba despre actorii celebri de azi care fac teatru pe strazi, in carciumi si joaca in reclame pentru otrava de soareci.

Octavian Hoandră