Hotelul se golise. Parea inert, totul cand am coborat din lift. La receptie nu era nimeni, iar holul pustiu. Intr-un colt, restrans, cateva mese pentru micul dejun, cativa clienti stingheri mancau pierduti, cu gesturi putine, imobili si speriati. De undeva a aparut Mohammad Murad, in costumul lui impecabil, cu esarfa, proaspat si zambitor si parea singurul om viu din peisaj. Nici unul nici altul nu ne imaginam ce va veni. Am schimbat cateva cuvinte. Era preocupat de investitiile de la Mare, pleca in momentul acela, dupa obiceiul lui de a munci cot la cot cu cei de pe santier. Intotdeauna am apreciat la el stralucirea mintii, asociata cu dorinta de a fi in mijlocul a tot ce se intampla. In multe dimineti am asistat, la biroul sau mare de la mezzanin, la sedintele cu staff ul lui. Nu durau mai mult de 30 de minute, in care cu talentul si stiinta lui de a conduce, punea „pe linie” pe toata lumea…

Hotelul se „pustia” sub ochii mei si m-am gandit ca vor muri subit si intalnirile noastre din biroul lui Mohammad Murad… Venea, acolo, toata lumea importanta a zilei. Gazda minunata, Mohammad cerea chelnerilor, (baieti simpatici si onesti, pe care i-am apreciat intotdeauna), sa umple masa mare rotunda, tot timpul cu delicatese libaneze. Uneori le gatea chiar Mohammed, artist in preparatul mancarii. Erau mese ale „pacii”, ale prieteniei, care probabil nu vor mai exista decat in amintiri: Cozmin, Rares, Ovidiu, „Moha”, asa cum ii spuneau toti apropiatii, altii care veneau si plecau, fiecare cu cate o idee, cu cate o problema sau nedumerire, orele petrecute acolo, comentariile si cate o partida de table, picata ca din cer, cafea, ceai arabesc, toata atmosfera aceea pozitiva, de prietenie imi dadeau senzatia de confort, de echipa.

Dupa amiaza coboram, si-l vizitam pe fratele Bilal, la Zaitoone, unde mancam o „samkehara”. Putini stiau ca „Billy” este de fapt un sensibil scriitor, in secret, un suflet de aur, macinat de tainele si cotloanele si ascunzisurile firii umane, un om minunat, cu suflet cald… Simteam cum incet, incet, cu fiecare ora care trece, o constructie umana e pe cale sa se piarda, stingandu se acum in fata iminentei „carantine”…

„În viziunea noii conduceri a postului, emisiunea mea ar trebui transformata…”

Seara avusesem, – aveam sa aflu in curand-, ultima emisiune. Se instituise formal regula de a nu mai chema invitatii in studio, insa nu concepeam sa fac emisiuni singur, prin skype sau oricum altfel, in studioul gol, incat mi-am chemat invitatii si am facut ceea ce facusem mai bine de sase ani. Am asteptat mai bine de o ora, fumand in fata cafelei pe bancheta din barul pustiu, ora intalnirii. Nici nu prea stiam ce sa fac, altceva… Curand aveam sa aflu ca in viziunea noii conduceri a postului, emisiunea mea „Realitatea romaneasca” ar trebui transformata; ca nu mai corespundea, in forma in care fusese gandita si functiona de sase ani.

Mai intai n-am inteles, dar in timp ce ascultam argumentele, o mare usurare m-a cuprins, ca un aer proaspat si elibrator. Am ascultat atent, fara replica, dar stiam clar ca nu pot fi de acord. „Realitatea romaneasca” luase premiul cel mai mare pe care il poate primi o televiziune si un realizator.”Premiul Centenar APTR”. Sa fi fost de acord s-o transform in orice altceva ar fi fost echivalentul unei tradari. Mai intai, fata de Cozmin Gusa, cel care a gandit-o si si-a pus increderea in mine ca pot s-o duc acolo unde o imaginase.

O emisiune culturala, despre politica si societate nu mai avusese nimeni curaj sa gandeasca. El a facut-o. Si, poate tocmai curajul, „nebunia” si inteligenta lui sclipitoare ii fac pe altii sa se teama de el. Poate chiar de asta incearca multi sa-l „izoleze” sau sa-l elimine din jocuri pentru care ei, in marea lor majoritate nu au instrumentele culturii si inteligentei… Ii datorez lui Cozmin increderea de a ma fi lasat sa ma misc pe cea mai inalta – calitativ – scena de televiziune, cea a culturii romanesti, ii datorez ocazia unica in viata unui om de a cunoaste din alt unghi politica si politicienii , cu bune si cu rele, si, nu in ultimul rand, de a descoperi, timp de un an, – cu ocazia emisiunii lui „Romania 2019” -, o Romanie pe care unui om obisnuit ii e aproape imposibil s-o cunoasca.

Am vazut si am cunoscut locuri minunate, oameni, politicieni extraordinari, patrioti, muzee, constructii vechi, obiceiuri si folclorul tuturor zonelor tarii, in versiunea cea mai originala. Cu siguranta ca nu voi mai vedea multi din oamenii intalniti si nici majoritatea locurilor; tocmai de asta ii sunt recunoscator lui Cozmin pentru ca m-a ajutat sa preiau in sufletul si in inima mea toata aceasta minune numita „Romania profunda”. Apoi i-am fi tradat pe toti cei care au fost invitatii emisiunii de a lungul timpului, uriase personalitati culturale ale Romaniei.

Eugen Simion, Solomon Marcus, Augustin Buzura, Dinu C. Giurescu, Mircea Malita, Dan Berindei, Nicolae Breban, Al Zub, Razvan Theodorescu, Ion Aurel Pop, Victor Voicu…

„Am stat in casa fiindca imi place sa stau in casa”

Constat ca scriu aceste ultime pagini de jurnal cu o oarecare usurare, dar si cu melancolia evocarii de intamplari traite, din vremuri cand aveam impresia ca totul mi se cuvine, ca trebuie si imi este scris sa fac ceva remarcabil. Poate fiindca cei de varsta mea n-am fost niciodata infricosati de ce ne putea aduce ziua de maine si aveam mai mult timp sa visam , si sa ne luam propriile vise in serios… Acum, in acest timp de pandemie, in care am stat in casa am constatat ca nu poti fi cu adevarat detasat si fericit cand constati in fiecare zi ca moartea are intotdeauna ultimul cuvant si ca poate aparea de dupa orice colt de strada, de dupa rafturile unui magazin sau dupa o efuziva si sincera imbratisare. Moartea e cea care ne indeparteaza unul de celalalt, si am cautat sa nu intru in jocul „departarii sociale”. Am stat in casa fiindca imi place sa stau in casa, dar m-am purtat cat mai normal. Fara masca, fara manusi, fara hartii completate la iesirea din casa. Am refuzat sa fiu cobaiul „lor”, doar ca sa imi spun ca sunt liber sa mi iau deciziile importante. Daca va fi sa iau boala si sa mor, Dumnezeu cu mila…

——————-

Fiecare minut petrecut in compania acestor corifei inegalabili ai elitei culturii romane a fost un privilegiu de negandit pentru un om de conditie modesta, asa cum sunt eu. Fiecare minut, fiecare intalnire, fiecare emisiune cu unii din marii scriitori ai Romaniei a fost un dar de la Dumnezeu: Nora Iuga cu felul ei direct si minunat de a fi o femeie minunata si un scriitor desavarsit, Ana Blandiana inconjurata de o aura misterioasa, distinsa Manuela Cernat, Dan Grigore, Gabriela Adamesteanu, cu felul ei direct si cald de adresare, Stelian Tanase, scriitorul complex, profesorul si scriitorul Dan Pavel, Ion Bogdan Lefter, militant si bunul simt al acceptarii dezbaterii intre adeversari, dar nu dusmani, Bedros Horasangian, Dinu Flamand, purtand cu eleganta spiritul lui Pessoa peste masa de dezbatere, Florin Iaru, sclipitorul, Cristi Teodorescu, cu precizia si tusele accentuate ale prozatorului, Dan Mircea Cipariu asezand fraza in metru poetic, Daniel Cristea Enache, uriasul critic literar Nicolae Manolescu, cineastul Tudor Giurgiu, actorul de geniu Dorel Visan, profesorul Doru Tompea cu mai tinerii lui colegi de la Universitatea Petre Andrei din Iasi. O placere rara…

„Jurnaliștii pe care i-am admirat dintotdeauna”

I-am iubit si respectat si mai mult, cu fiecare emisiune in plus, pe gigantul teatrului mondial, George Banu, Constantin Chiriac, oameni pretuiti pe intreg mapamondul. Ii putem adauga pe doctorul Matei Miko, „parintele” si creatorul „Balului Operei clujene”, pe maestrul Cornel Dinu, pe magicul Ilie Nastase, pe directorul Operei din Cluj, Florin Estefan. Apoi jurnalistii, acesti buni cunoscatori ai vietii publice pe care i-am admirat dintotdeauna, pe unii chiar inainte de a-i cunoaste: Dan Andronic, Mirel Curea, cavaleri in slujba adevarului, istoricul si scriitorul Florian Bichir, scriitorul Costi Rogozanu, Petrisor Peiu, colegul Eduard Pastia, Denise Rifai, Rares Bogdan, prieten cu care am impartit atatea, Bogdan Comaroni, prieten sincer si onest, ziarist exceptional, sprintenul in idei, Dan Tanasa, Daniel Nanu, Felix Rache, Horia Alexandrescu, Nicolas Don, H. D. Hartmann, Marius Ghilezan, admirabilul Bogdan Chirieac, „linistitul” si logicul Val Valcu, profesorul Radu Carp, teologul Radu Preda, preotul Emil Caramizaru, expertul in dezinformare si film Bogdan Ficeac, Ion M. Ionita, profesorul Sabin Dragulin si aprigul anchetator Mihai Belu, scriitorul-jurnalist Ovidiu Simonca, Felix Rache, Horia Alexandrescu, Anca Florea, o glorie a radioului, sociologul si scriitorul Alfred Bulai, cinicul „de seviciu”, Ana Bulai, argumentatul Marius Pieleanu…

As fi fost mai sarac sufleteste fara prezenta unor profesionisti ai dreptului precum avocata si scriitoarea Eliza Ene-Corbeanu, Maria Vasii, profesorul Gheorghe Iancu, fost Avocat al Poporului, cu totii oameni de drept de o probitate etica si morala impecabila, Calin Budisan, Cristian Durgheu, Veronel Radulescu, cunoscatori ai unei stiinte a dreptului bazata pe respectul Drepturilor Omului, judecatoarea si profesoara de drept Andrea Chis, din CSM, respectata si iubita de studenti, si de telespectatori. Pe multi dintre acesti oameni ii admir neconditionat si i-am preluat cu drag in sufletul meu. Cu totii laolalta imi asigura acum un scut interior impotriva a tot ce e rau si urat in Lumea asta.

„E unul din momentele de cumpana a sufletului”

Am trecut de perioada „statului obligatoriu in case”. Nu stiu daca a fost bine. Armata pe strazi, ceruta la scena deschisa, amenzi, ca nicaieri in lume. Fotografia inceputului unei dictaturi. Toti cu cei cu care am vorbit despre asta au fost de acord ca totul seamana cu un experiment. Dar nu un experiment a fost si DNA-ul? Si distrugerea capitalului romanesc? Si defilarea catuselor la televizor?

Am avut timp sa reanalizam, sa cautam argumente. Chiar si in favoarea „Statului politienesc”, atat de drag unora. Le-am cautat, poate am schimbat ceva in noi. Dar am iesit din izolare cu ceva schimbat in felul barbar in care unii din noi gandim? E unul din momentele de cumpana a sufletului, despre care s-a scris si se va mai scrie.

Eu privesc pe geamul deschis cum ploua. Un val de aer rece imi da un frison. „Uneori ma cuprinde o tristete atat de adanca si atat de perfect inexplicabila incat lumea intreaga mi se pare dintr o data golita de orice sens. Gol, momentul prezent, goale cuvintele, goale, toate gesturile pe care le-am face si toate eforturile pentru a indeplini indiferent ce. Acestea sunt orele de care ma tem cel mai tare, cele in care neantul se afirma.”, nota J Green, intr-o zi de 29 mai, 1955.

„Fiecare nou guvern aduce in sistemul bugetar un plus de cateva zeci de mii de amante, nepoti si cumetri”

La televizor apare iar si iar Orban cu promisiuni de investitii. In paralel citesc un text al lui Petrisor Peiu, care spune exact de ce nu vor fi bani pentru nici o investitie:”

Pentru ca plateste pensii special exagerate mult prea multor oameni (aproape 200.000)

Pentru ca risipeste banii pe subventii catre primari ineficienti plantatori de panselute, dar care produc votuletele cu care se aleg politicienii.

Pentru ca guvernul ii protejeaza pe austriecii de la OMV sa ne taie industria petrochimica si sa tina gazele din Marea Neagra sub pamant pana ce vor primi aprobare sa le vanda oriunde altundeva, numai aici.

Pentru ca partidele noastre au inventat un mecanism de protejare a firmelor de gaze franceze si germane impotriva consumatorului roman, mecanism numit banditesc ANRE

Pentru ca guvernul nostru plateste din banii publici inselatoriile fratilor Micula

Pentru ca ministrii transporturilor rup contracte de autostrazi, doar pentru a pierde apoi procese si a plati zeci de milioane de Euro ca „despagubiri”

Pentru ca fiecare nou guvern aduce in sistemul bugetar un plus de cateva zeci de mii de amante, nepoti si cumetri.

Pentru ca niciun ministru al muncii nu stie sau nu vrea sa ne spuna cati romani lucreaza la stat.

Pentru ca guvernul se multumeste cu o alocare de bani europeni pe locuitor mult mai mica decat a ungurilor sau a polonezilor.

Asa ca, dragi cititori, sa nu credeti promisiunile actualului guvern decat pana la alegeri. Dupa ce va veti face datoria de cetateni si veti vota constiinciosi cu PNL sau cu PSD, veti afla ca tocmai ce s-au terminat banii de investitii si veti astepta pana la urmatoarele alegeri pentru a mai auzi asa niste promisiuni frumoase.

Daca Ludovic Orban ar fi vrut sa faca si altceva decat promisiuni ar fi impozitat pana acum pensiile speciale, ar fi redus cu cel putin un sfert numarul urias al bugetarilor, ar fi anulat concesiunea OMV pentru gazele din Marea Neagra, i-ar fi cerut Angelei Merkel sa trimita in tara niste lazi de Euthyrox in schimbul culegatorilor de sparanghel…”

„In lumea politica e dezastru”

Stateam pe un sezlong in fata hotelului. Era rece, ca si acum. Un vant subtire taios te alunga inauntru. Dar m-am incapatanat sa raman acolo, fumand. Era o atmosfera deprimanta: imensa parcare a hotelului era goala, asa cum nu mi-a fost dat sa o vad vreodata. In lumea politica e dezastru. Atat de putini sunt cei care isi merita locurile pe care sunt, incat oamenilor le e din ce in ce mai frica. „S-a suit scroafa-n copac”- spunem… Dar sunt atat de multe scroafe, si atat de putini copaci, totusi. Ma intreb daca eu, eu insumi sunt la locul meu. Am meritat, oare, toate cate mi s-au dat? Sa ai norocul sa-ti intalnesti o buna parte din idoli, toti marii oameni pe care i-ai admirat si continui sa-i admiri, e un semn ca te iubeste Dumnezeu.

Sa te imprietenesti cu Al di Meola, sa stai de vorba ore intregi, sa faci emisiuni cu aceasta mare stea a muzicii universale, sa-ti poti petrece timp cu Pascal Bruckner, sa fericesti lumea cu un interviu de mai bine de o ora jumate, cand conveniserati doar la jumatate de ora, sa-l cunosti pe procurorul devenit istorie, care a distrus „Prima Republica” in Italia cu anchetele sale privind coruptia politica, Antonio Di Pietro, si care avea sa-mi marturiseasca – cu martori-, la masa, in a doua zi petrecuta impreuna, ca regreta acest experiment care a dus la disparitia mai multor partide politice si la sinuciderea mai multor industriasi si politicieni. „Prea mult sange, prea multa distrugere, pentru o tara!”, mi-a soptit la una din mese… Devenise un om haituit, atat el, cat și familia sa. In holul restaurantului si in care 15 boadyguarzi elvetieni stateau cu mainile pe patul pistoalelor, in timp ce noi ne pregateam de emisiune…

Zilele incredibile, memorabile, serile bahice si emisiunea cu Gerard Depardieu, partida de sah pe care am jucat-o, fara sanse, cu Anatoly Karpov, inainte cu cateva ore de a intra in direct, toate astea, toate acele sute de ore, care inseamna „acomodarea” cu interlocutorul, dar si o posibila prietenie, cum am, acum, cu absolut toate aceste marimi, din Romania sau din lume au fost un dar de la Dumnezeu. Il merit, oare?

„Trebuie sa recunosc ca a fost unul din cele mai emotionante momente ale vietii mele”

Am meritat ca juriul de un impresionant prestigiu al Asociatiei Profesionistilor de Televiziune sa-mi acorde Premiul „Centenar” – APTR? Nu stiu. De o parte si de alta a scenei, la mese, juriul: Nicolae Breban uriasul romancier, doamna Lucia Hossu Longin, directorul Galelor APTR – o constiinta a culturii romane, regizorul de geniu Dan Pita, celebrul Sorin Iliesiu, dramaturgul Mihai Ispirescu si nu mai putin celebrul regizor Dan Necsulea.

Ei au hotarat ca emisiunea „Relitatea romaneasca” si „Realitatea tv” merita acest premiu. Trebuie sa recunosc ca a fost unul din cele mai emotionante momente ale vietii mele. Poate cel mai emotionant. Sa-ti faca „laudatio” doamna Hossu-Longin, Nicolae Breban si din sala sa coboare pe scena si sa vorbeasca insusi cel mai prestigios critic literar Eugen Simion, e maximum ce isi poate dori un om fara pretentii de vedeta, fara exercitiul vreunei cariere in televiziune si fara dorinta celebritatii.

A fost premiata o emisiune „de care nu mai este nevoie”, in forma in care a „trait” mai bine de sase ani… Eram totusi, impacat. Fara regrete. Puteam sa inteleg, din asta, orice. Urma sa se intre in „izolare”, oamenii cereau ca armata sa iasa pe strazi. Ce mai conta o emisiune dintre atatea altele, cand oamenii se pregateau sa traiasca oroarea de a fi pe aceasta lume in care erau amenintati toti cei pe care ii iubeam? Nu mai conteaza, in astfel de momente, cand moartea are cuvantul hotarator si poate aparea in orice clipa, absolut nimic… Cu atat mai putin o emisiune tv, nici cei care au gandit-o, produs-o, realizat-o. A doua zi la 9.00 aveam avionul spre Cluj. Am mai stat acolo, in fata hotelului pustiu mult timp, fumand si sorbind din cafeaua in care vantul imi adusese o frunza…

———————

Au trecut prin dezbateri in aceasta emisiune si politicieni, carora le-am putut descoperi calitati extraordinare: Ecaterina Andronescu, Vasile Puscas, Ioan Rus, Mihai Tudose, Vasile Dancu, Serban Valeca, Mircea Geoana, Valeriu Stoica, Alina Gorghiu, Calin Tariceanu, Vlad Nistor, Emil Boc, Ludovic Orban, Dan Tudorache, Monica Macovei, Daniel Baluta sustinator al bietilor romani din Ucraina,Raul Badulescu, brav transilvanean, cunoscator al dramei romanilor din Har-Cov, Dan Tudorache, Mihai Chirica, Dan Manu, Mario de Mezzo, Gheorghe Flutur, Robert Turcescu, Ionel Arsenie, Cristian Diaconescu, Ioana Constantin, Radu Moldovan, Ilie Bolojan, Nicolae Robu…

Am fost fericit sa fiu, chiar si pentru cateva ore, in preajma unor minunati medici, profesori cu talent si daruire si dragoste de oameni, precum doamna Monica Pop, Patriciu Achimas, Stefan Florian, Profesorul Rafila, si profesoara Beatrice Mahler, Marius Geanta si alti atatia medici extraordinari…

Cu siguranta ca nu i-am pomenit pe toti cei cu care am avut norocul sa-mi fie invitati in cei sase ani de „Realitatea romaneasca”, dar pot spune cu mana pe inima ca le datorez, tuturor, imens. Sunt multe lucruri de admirat la oameni atunci cand vrei sa vezi, si cand nu esti in stare sa urasti definitiv.

„Deasupra muntilor mi-a venit ideea de a tine un jurnal”

M-am trezit devreme. Eram singurul care dormise in uriasul hotel din Nordul capitalei. Era frig in camera, caldura fusese oprita. Am aruncat o ultima privire bagajelor si hainelor, care stateau cuminti in mijlocul camerei. Nu ma mai interesa ce se va intampla cu ele, asa ca le-am lasat acolo. Mi-am luat doar geanta de umar si am coborat in holul pustiu. Un taxi m-a purtat neobisnuit de repede, pe soseaua pustie, la aeroport. Deasupra muntilor mi-a venit ideea de a tine un jurnal. Cand am coborat la Cluj stiam ca-l voi scrie, desi sunt lenes si inconsecvent. Acum, ca il inchei, o fac cu o mare usurare si o mare liniste interioara. Incerc, din cauza asta, un sentiment de rusine si de vinovatie…

Scriu ultimele fraze, in timp ce romanilor li s-a „aplicat”, ca o continuare a starii de izolare/carantina, starea de „maxima urgenta” ca si cum celor ce ne conduc le este necesar sa mai continue inca, atat cat se mai poate, „experimentul” incalcarii „Drepturilor Omului”. Au votat atat Puterea, cat si Opozitia in Parlament. Imi pare rau sa inchei acest jurnal in aceasta nota, fara sa fi folosit tot ce mi-a dat viata, tot ce mi-au dat oamenii pe care i-am iubit si pe care inca ii mai iubesc, prietenii, iubitele, parintii, profesorii, oamenii pe care ii admir, tot acest „esential” inefabil, care m-a facut sa fiu cel care sunt astazi.

Octavian Hoandră