Dimineata devreme, orasul vazut de la geamul meu pare un animal mort. Lumina difuza accentueaza tonurile inchise. Soarele e absent lasa culorile acoperiselor sa se verniseze, ca intr un tablou, ca intr-un „aquaforte” in care a inceput corodarea. Stau la geam, si vad cum trece viata mea. Simt cum trece viata atator oameni care asa ca mine, nu mai cred in nimic… Se vor aduna iarasi pe strazi. Unii vor iesi raniti din aceasta inclestare, dar toti vor fi fericiti ca incep sa-si reia, putin cate putin, viata de dinainte, trecand peste tot ce li s-a intamplat. Vor continua vanarea de vant.

„Mecanismul tentatiilor este atat de ciudat ca ma mir intotdeauna ca nu-i studiat mai indeaproape. (Nu stiu de unde am notat asta.) El spune mult despre sufletul nostru, despre subrezenia lui, despre marile lui resurse pe care prea adesea le ignora. Despre cum patrund in noi ganduri aparent foarte inocente sau cel mult inutile care isi croiesc drum pana in inima, subrezindu-i putin cate putin rezistenta. Si, deodata, se descopera, arunca masca. Dusmanul se afla in fortareata, infestarea s-a incheiat, nu-ti ramane decat sa te predai.” – la fel ca acest virus nenorocit…

——————

Beau a treia cafea si ma gandesc indelung sa-mi aprind un „Cohiba” Siglo VI, simt deja gustul tutunului cubanez, dulce-sarat. Franturi de imagini din Cuba mi se aduna in suflet, franturi din dulce-sarata muzica a Omarei Portuondo, a aerului dulce-sarat de pe Malecon… Cat de usor isi poate face cineva din propria camera un paradis, fara sa faca nici un gest, nici o miscare, chemand doar gandurile sa se strecoare in spatiul acesta atat de cunoscut… Dar poate chema si amintiri dure, poate chema insusi Iadul, cu toate amanuntele lui, la fel de „frumoase”, de complicate si neintelese… Chemi amintirile ca sa intelegi mai bine ce-ai trait, ce-ai simtit, desi o impacare lina pluteste deasupra ta in timp ce iata, in fapt, traiesti/retraiesti cele mai emotionante clipe…

„Ne-au dat tigari si am mancat o jumatate de franzela primita de la un spargator de masini…”

M-am trezit in arestul din Arad, care era o incapere sordida, aflata la subsolul cladirii Militiei. Paturi suprapuse si destul de multi detinuti. Cand am deschis ochii eram intins pe patul de jos, in stanga, de unde ii puteam vedea pe ceilalti. Aurel – „Lennon” statea in fund, fumand langa mine, iar mai incolo, pe paturi sau stand pe jos, o gloata diforma. Le distingeam cu greu fetele insa in cateva minute am putut sa-i vad mai bine. Figuri chinuite, de cotcari marunti, fete patibulare, de batausi si hoti. Aveau, insa, ceva simpatic si uman in priviri si in gesturi, asa ca, intr-un fel m-am simtit mai bine. N-avea rost s-o luam in tragic, m-am gandit. Aveam sa mergem pe un drum asumat, pe care il intuiam: condamnare, puscarie, cum va fi fost, si apoi, din nou, la frontiera. Nu exista alta varianta pentru noi. Ma durea totul. Capul imi vajaia si aratam jalnic, amandoi. Ceilalti s-au adunat in jurul nostru. Ne-au dat tigari si am mancat o jumatate de franzela primita de la un spargator de masini, pe nume Johnny Buza, un obisnuit, al aresturilor. Era in toate gesturile si cuvintele lor un soi de respect pentru noi, o admiratie: nu ajuseseram acolo nici furand, nici dand in cap cuiva. Nu stiam ce ora era, nu stiam cat timp navigasem intre inconstienta si trezie.

Din drumul de la pichetul de graniceri si arest nu-mi aminteam mare lucru. Instantanee, bucati rupte de film: coroanele unor copaci, o sosea, tractoare trecand in sensul opus deplasarii noastre, mirosul ascutit de transpiratie, un gust amar, metalic, de sange in gura, dureri atroce pe toata suprafata spatelui, mai ales in dreptul rinichilor. Lennon rezistase mai bine, desi il batusera mai crunt; dupa un timp, mi-a spus, pe mine ma lasasera, fiind lesinat si au continuat sa-l „toace” pe el. Ne am examinat unul altuia spatele: aratam de parca ne-ar fi calcat cu masinile… Ne miscam greu, si fiecare schimbare de pozitie se transforma intr-o durere muta, de ne rupea cineva cu un cleste muschii din tot corpul. „Pop Aurel si Hoandra Octavian! Afara!” A strigat, deodata un militian tanar, aparut din intuneric in usa arestului. Intr-o camera mica de alaturi ne-a tuns pe amandoi „la zero”, un batranel cu ochii ascutiti si rai. Facea bascalie de noi, trecandu-ne masina de tuns prin par, iar bazaitul ei moale ma facea sa adorm. Ne cadea parul in poala, pe jos. Priveam cand si cand printr-un oberlicht cocotat sub tavan, in stanga, o bucata de cer albastru, in timp ce frizerul cu ochi rai fluiera incet „Paloma blanca”.

„Devenisem „un caz” penal, un „dusman al oranduirii”, un dosar intre atatea altele…”

La baie am putut sa ne oblojim. Ne-am spalat sangele de pe fata, de pe picioare, ne-am bandajat cat am putut cu fasii dintr-o camasa a lui Lennon. N-am sa uit niciodata propria-mi imagine reflectata in oglinda: aveam fata tumefiata si eram tuns zero. Aproape ca nu mai stiam cine ma priveste din oglinda. Apoi, la declaratii. Ne ancheta un militian destul de omenos, care ne-a dat tigari si ne-a lasat sa raspundem fara sa ne bruscheze. Era meticulos, de parca scria la un doctorat. Pe o hartie A4 a desenat, dupa cum ii spuneam, cu creioane colorate traseul exact pe care ne deplasaseram. Apoi, a doua zi, a capsat, cu un capsator ruginit, care facea doar doua gauri, declaratiile noastre si schema colorata. A pus toate astea intr-un dosar de carton maro, pe care scrisese cu o caligrafie de scolar, numele meu. Devenisem „un caz” penal, un „dusman al oranduirii”, un dosar intre atatea altele… „Si? Acum ce urmeaza?”, l-am intrebat. „Asteptam sa va treaca vanataile de pe fata si va trimitem cu escorta la Sibiu”.

——————–

Sufletul este paralizat fara iluzia libertatii. E inghetat, ca o inima care nu mai bate; n-am reusit nimic, daca sunt parte a unui popor care alege siguranta, cedand in schimb drepturile fundamentale. Lasand in schimb gaj dreptul de a fi tu insuti, dreptul de a visa. Sunt unul din oamenii de pe strada care trebuie sa se conformeze, sa-si negocieze drepturile ca sa ramana in viata? Ma uit prin fereastra deschisa si imi simt privirea coborand spre multimea care incepe din nou forfota matinala – ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat in aceste doua luni -, si stiu ca in buzunarul de la piept al fiecarui trecator se afla „contractul”. „Imi cedez drepturile fundamentale ca sa fiu protejat. Sa-mi traiesc viata”. Doar cateva fraze, care fac din noi din acest minunat popor, doar o populatie…. „Nu mai poti scrie cand nu mai ai nici o stima pentru tine” – zicea Flaubert. Dar sa traiesti, poti?

„Mi-e greata de acest perfid „internet”

Saptamana asta ar trebui sa-mi inchei „Jurnalul”. Lumea se da de ceasul mortii sa intre in „normal”, pe buna dreptate. Simt ca trebuie sa abandonez acest jurnal, tocmai fiindca n-am reusit, chiar daca mi-am dorit, sa scriu despre problemele mele interioare, chiar daca sunt putine. N-am reusit sa scriu aproape nimic despre certitudinile si iluziile mele. N-am reusit, cred sa scriu mai mult despre ceea ce cred eu despre conflictul intre realitate si viziune; n-am reusit sa spun nimanui, nimic probabil, despre „omul singur in fata dezastrului”, ci am esuat in a judeca. Poate ca e un rateu fortat de egoismul de a pastra in mine doar ceea ce ma pasioneaza: oameni, locuri,imagini. M-am limitat la propriile mele lecturi, carti pe care mai repede le-am inglobat in fiinta mea, decat le-am citit, astfel ca acum e un chin pentru mine sa fiu partas la discutii pe teme care nu ma intereseaza. Fac fata cu greu tuturor acestor incercari semiratate de a fi „in rand cu lumea”, desi imi starneste o repulsie infinita tot ceea ce apartine de modernitatea de azi, adoptata de majoritatea populatiei planetei. Mi-e scarba de computere, ma ingretoseaza facebook-ul, instagram-ul sau oricare forma de asa-zisa „socializare”. Mi-e greata de acest perfid „internet” si traiesc visand ca la un moment dat Umanitatea va hotari sa renunte la el… Imi place, in schimb, tot ce e facut de mana omului, tot ceea ce poarta in istoria lui urma vietii, urma trecerii si a amintirii…

————-

Urma sa plecam, asadar, sub escorta la Sibiu si nici unul dintre noi nu stia ce inseamna exact asta. Aveam sa vedem.

Ma gandesc adeseori la orasul acesta minunat si ma inunda un val de tristete. Am iubit mult atat Sibiul, cat si Clujul, dar ceva parca ma face sa incerc un vag sentiment de tristete; poate pentru ca le-am vazut pe amandoua schimbandu-se sub ochii mei. Sibiul copilariei si tineretii mele, cu tramvaiul care ducea spre „orasul de sus”, pe langa biserica „Ursulinelor” si prin fata restaurantului „Calugarul”, pana tocmai sus, in „Dumbrava”. Port in mine imaginile acestea pierdute, de parca as cara in inima niste tablouri vechi si ii dau perfecta dreptate lui Pascal, pentru care scopul unui tablou este sa atraga atentia si admiratia prin asemanarea unor lucruri ale caror originale nu le mai admiram. Dar originalele acestea nici nu mai exista, din nefericire… Originalele disparute in ceata vremii, a vremurilor sunt chiar viata noastra pierduta.

„Imi era foame si as fi muscat si eu din mancarea plutonierului…”

Sunt unii care nu inteleg cum Proust putea sa sufere si sa fie afectat de niste asa-zise fleacuri: un cuvant rostit de o femeie in timpul unei serate, gestica unui barbat, timbrul vocii lui, o nota intr-un ziar si toata reducerea vietii prin limitarea privirii. Eu ma regasesc in precizia amintirii si in placerea de a recompune din cioburi infinitezimale un timp trecut. Imi amintesc cu maxima acuratete tot „tabloul”. Imi amintesc cum ne-au scos din camera de arest si cum ne-au pus catusele, legandu-ne unul de celalalt. Plutonierul de la arest ne-a completat incet, fara sa se grabeasca, actele. Pe masa, la doar cativa centimetri de hartii, pe o bucata de ziar, pranzul lui: doua felii groase de paine, iar intre ele o omleta. Din cand in cand musca din senvich si apoi mai completa o rubrica in procesul nostru verbal. Simteam mirosul de omleta si ma gandeam ca tocmai devenisem o marfa, care se „preda-preia”. Imi era foame si as fi muscat si eu din mancarea plutonierului. Nu prea mancasem in zilele de arest, decat ce mai primeam din „pachetele” hotilor, dar ne era rusine sa le mancam mancarea: ei aveau de stat mai mult acolo, asa ca noi dormeam in fiecare seara flamanzi. Noroc ca ne lasasera tigarile, asa ca am reusit sa ne amagim foamea timp de cinci zile. Ne trecusera vanataile de pe fata, dar urmele bocancilor in ficat si in spate le simteam inca bine. Imi amintesc bine mirosul de benzina de ’75 din ARO-ul Militiei Arad, in care ne-au urcat, si unde aveam sa-i „cunoastem” pe noii nostri gardieni. Un locotenent tanar, probabil abia iesit din scoala si un plutonier adjutant intre doua varste. Uniformele stateau prost pe ei, erau sifonati si prafuiti. Probabil ca venisera cu un tren de noapte, sa execute „misiunea” – sa ne aduca „acasa, la Sibiu, fiindca acolo aveam domiciliile, unde urma sa fim judecati si condamnati.

Drumul in Aro, pana la gara mi s-a parut ireal: oameni, masini, strazi, totul mi se pareau scene dintr un film. Eram parca spectatorul propriei mele vieti; parca priveam printr-un binoclu imagini care nu curgeau, ci erau fragmentate. Vedem micile gesturi ale tuturor. Soferul scuipand des pe fereastra deschisa, militianul de langa el fumand „Snagov” si stergandu-si des fata transpirata cu o batista murdara; de o parte si de alta, cei care ne pazeau, nedormiti, cu fetele sifonate ne priveau in rastimpuri, cu ura, apoi ne verificau in rastimpuri catusele.

In gara ne-au dus in sala de asteptare: am trecut printre oameni care ne priveau cand cu ingaduinta, cand cu teama. Cei mai multi erau navetisti, oameni de la tara, pe care Ceausescu incercase sa-i transforme in „muncitori proletari, in fabrici si uzine”, care asteptau, ca si noi, un tren. Ni se cam umflasera incheieturile de la catuse, dar tanarul militian n-a vrut sa ne dezlege, nici sa slabeasca stransura. „Futu-va ‘n Pasti pe mama voastra de banditi! Vreti sa fugiti si de aici. M-ati carat la mama Dracului si acum vreti sa va dezleg? Nu vreti sa va aduc si o bere?”. L-am inteles: il luasem de la biroul lui, de langa nevasta lui, din intimitatea si linistea unui loc cald… Nu i-am mai cerut nimic. Mai vorbeam in rastimpuri cu prietenul meu de care eram legat, ca in filmul lui Stanley Kramer, doar ca noi eram doi albi amarati prinsi la frontiera intr-o tara fara vocatia libertatii.

Ma gandeam la tot felul de prostii, la scoala din Boita, unde predam, la mama, saraca, careia nu-i spusesem nimic la plecare, la momentul in care ne vor duce in fata judecatorilor. Dar nu cu teama, nu cu spaima: eram cumva in afara a tot ce se intamplase, in afara a tot ce urma sa fie. Ne-am urcat toti patru in tren si ne-am asezat in compartiment. Mirosea a motorina si fum de tigara, aerul era statut si cineva a deschis geamul. Locotenentul l-a inchis la loc, fara nici o explicatie si toti cei care erau inauntru le-au aruncat oamenilor in uniforma priviri dezaprobatoare. Dar n-au spus nimic. Era cald, lumea transpira si se foia, pana un tanar cu alura de boxer s-a ridicat si a deschis din nou geamul. De data asta militienii n-au mai spus nimic. Trenul mergea icnit, iar oamenii din compartiment au inceput sa sopteasca intre ei. Vazusera cu totii catusele cu care eram legati. Noi fumam si priveam pe geam peisajul monoton, gri, care transpira parca si el sub dogoarea soarelui.

————————-

Vorbesc, ieri, cu profesorul Alfred Bulai, romancier si sociolog de marca, unul din fostii mei invitati la „Realitatea romaneasca”: intotdeauna, jucand rolul „scepticului”, reusea cu formulari simple, din viata, sa explice dedesubturile comportamentelor analizate. O putere de patrundere speciala, o cunoastere excelenta a sufletului uman si mai ales humorul de bun gust, scoaterea in evidenta a atitudinilor situationale omenesti, hilare, faceau ca domnia sa sa fie unul din invitatii pe care i-am pretuit mult… „Ridendo castigat mores!” Imi semnaleaza „site”-ul pe care a scris inca de la inceperea nebuniei pandemice, si el, un jurnal. Discutasem, inca de acum doua luni, despre intentia amandorura de a tine un „jurnal de pandemie”. Trebuie scris in situatiile limita, nu e nici o indoiala… Deschid curios blogul: „Coronavirusul, într-un mod neașteptat, a devenit hârtia de turnesol a democrației.

Guvernul a luat măsuri radicale, s-a instituit starea de urgență, se dau ordonanțe militare, oamenii nu mai pot ieși din case fără declarații, s-au închis total zone întregi, s-a decis conducerea militară a unor instituții publice, s-au lansat chiar propuneri de a se organiza militar toate spitalele din România. Nu s-a instituit cenzura încă pentru că presa românească este încă mult prea aservită puterii (celei care contează, deci nu guvernului) ca să reprezinte o problemă. Prin urmare nu este deocamdată nevoie de cenzură. Dar va veni ea? Dacă se va constata că ea provoacă dezordine prin cei care își dau cu părerea despre ce fac prost autoritățile? Nu destabilizează oare cei care consideră că omorârea economiei e infinit mai gravă decât pandemia? Dacă pui sub semnul întrebării ce fac conducători luminați nu ești tu cumva în opoziție, adică în zona obscură, întunecată, ignorantă? Sunt sigur că cei mai mulți nu credeți acest lucru. În acest moment. O să mai vedem.

„Vocatia libertatii lipseste acestui popor…”

Dar pericolul cel mai mare nu vine totuși de la guvernanți. El vine de la noi cetățenii, adică o majoritate care a căzut în această cursă și care crede că este normal ceea ce se întâmplă. Mai mult, este vorba chiar de o parte importantă a elitei noastre. Vorbeam cu un prieten zilele trecute și am adus vorba de contestarea decretului privind starea de urgență de către Avocatul Poporului. El îmi spune imediat: ‘Da, are perfectă dreptate, dar a făcut o prostie, cum să faci așa ceva acum!’ L-am întrebat imediat de ce nu acum? ‘Păi cum să te apuci tu să te iei de niște chestii juridice, care sunt adevărate să zicem, tocmai acum că avem pandemie!’ Păi tocmai acum când avem pandemie trebuie să respectăm legile și mai ales Constituția!”. Un jurnal care trebuieste citit cu atentie; nadajduiesc ca va fi, vandva, o carte…

Deci, am avut dreptate. Vocatia libertatii lipseste acestui popor. Suntem, cum s-ar spune, pe un drum inchis.

————————–

„Sed pecasse juvat”, spune Propertiu – „Imi place sa pacatuiesc… Dar Iubirea nu se povesteste, asa cum nu se povesteste nici nefericirea. Sunt in acord cu aceasta zicere pe care am gasit o notata intr-unul din carnetele mele. Iti trebuie o anumita discretie a pacatului infaptuit. E ceva mai presus de noi judecata, in general. Cineva care analizeaza in scris sau care vorbeste in gura mare despre intimitatea pacatului sau, nu realizeaza, de fapt, absolut nimic. Pangareste lucrurile cele mai tainice si mai teribil-frumoase din viata lui. Exista generatii intregi de tineri scriitori imberbi, care daca au descoperit sexul, au impresia ca vor deveni mari doar descriindu si experientele; mie mi se pare mai importanta si mai valoroasa apropierea, mangaierea, senzatia tactila, gustul trupului. Tremurul lui abia sesizabil, zonele ascunse atinse instinctual, reverberariile buzelor atingand locuri inaccesibile ale trupului celuilalt. Dar despre acest mister, doar cu discretie.

„Se simte lipsa unor jurnalisti adevarati…”

In schimb, decat sa ma asez in fata televizorului si sa vad cum in Parlament va incepe „razboiul mastii” si al inventiei de ultim moment al creierelor inguste, pe nume „Starea de MAXIMA Alerta, inexistenta in Constitutie. Mai bine imi fac inca o cafea, de data asta o cafea columbiana, culeasa din provincia Antioquia, la 1700 metri inaltime. O macin incet, metodic si fac un espresso. Aprind un „Bolivar Libertador”. Nimic nu poate fi mai minunat decat impletirea gustului de tutun batut de soarele cubanez din Vuelta Abajo, cu aroma de lamaie, nuga si ciocolata a cafelei… Privesc cum ploua, si cum oamenii s-au rarit din nou pe strazi. E rece, nu poate fi vorba de plimbari sau iesiri, nici macar la Alimentara. A vrea sa stii totul e o imensa prostie. Iti trebuie mult mai putin decat sa pierzi timp „sa te informezi”. Iti trebuie intuitia necesara sa privesti ansamblul si sa intelegi. Mai curand, sa intelegi, simtind…

Se simte lipsa unor jurnalisti adevarati, polemisti si de atitudine, mai ales acum, cand a ajuns o onoare sa fii sanctionat de vesnicul „grof” Asztalos Csaba. Am fost amendat de groful Asztalos de la CNCD cu doua mii de lei, alaturi de viceprimarul capitalei, Raul Badulescu (tot 2000 de lei) si presedintele Klaus Johannis (5000 lei) . Reiau mai jos „verdictele” acestui monstruos „consiliu” subordonat direct grofilor din UDMR: „Afirmația domnului Klaus Werner Iohannis: „Jó napot kívánok, PSD! (Vă doresc o zi bună, PSD). Este incredibil, dragi români, ce se întâmplă în Parlamentul României. PSD a ajutat UDMR să treacă prin Camera Deputaților o lege prin care dă autonomie largă Ținutului Secuiesc. Este incredibil unde s-a ajuns cu acest PSD! Este incredibil ce înțelegeri se fac în Parlamentul României! În timp ce noi, eu, guvernul, celelalte autorități ne luptăm pentru viețile românilor, ne luptăm ca să scăpăm de această pandemie, PSD, marele PSD, se luptă în birourile secrete din Parlament, ca sa dea Ardealul Ungurilor. Jó napot, Ciolacu! (Bună ziua, Ciolacu) Oare ce v-a promis liderul de la Budapesta, Viktor Orban, în schimbul acestei înțelegeri? Vedeţi, dragi români, asta înseamnă o majoritate toxică, majoritatea toxică pesedistă. De aceea, dragii mei, se înțelege acum poate mai bine de ce am vrut alegeri anticipate. Eu nu mai vreau ca problemele importante ale națiunii să fie hotărâte de PSD. Eu nu mai vreau ca această majoritate toxică pesedistă să hotărască împotriva României și împotriva românilor. Este inadmisibil așa ceva și, până când sunt eu Preşedintele României, o astfel de lege nu va exista. Vă mulţumesc!” reprezintă faptă de discriminare și încalcă dreptul la demnitate pe criteriul de apartenență etnică/națională, conform art. 2 alin. (1) și art. 15 din O.G. 137/2000, republicată. S-a aplicat sancțiunea amenzii contravenționale în cuantum de 5.000.

Declarația domnului Aurelian Bădulescu: „Aaa…anormalitatea și homosexualitatea și bulangii îi transformăm acum în progresiști. (…) Ca femeie eu cred că ar trebui să vă opriți din discursul asta cu bulangii (…) Și cum să îi fac? Homosexuali, progresiști? Dar procuriști pot să le spun?” reprezintă faptă de discriminare și încalcă dreptul la demnitate conform art. 2 alin. (1) și art. 15 din O.G. 137/2000, republicată. S-a aplicat sancțiunea amenzii contravenționale în cuantum de 2.000 lei față de Aurelian Bădulescu.

Analizând afirmațiile din cadrul emisiunii ”România 2019” difuzată pe postul de televiziune Realitatea TV în data de 07.03.2019, de la orele 21,00, prezentatorul Cosmin Gușă împreună cu invitații săi Octavian Hoandră, Marius Pașcan, Dan Tănasă, se constată că următoarele afirmații: ”E prea departe, e prea mult, noi n-avem poliţie, îşi bagă toţi picioarele, îşi pun steagurile unde vor, unde sunteţi măi băieţi? Treceţi măi acasă! Din cauza unor porci ca ăştia… toti politicienii unguri sunt doctori de mâţe şi toţi vor cosuveranitate. Să se ducă să facă cosuveranitate în Ungaria… Cu ajutorul tuturor guvernelor aceşti nesimţiţi si-au făcut statui cu toti criminalii de români. de la Wass Albert, toţi criminalii unguri. Wass Albert era poet. fu**-ti poetul m*tii…” (Octavian Hoandră) și „la noi la 10 martie se striga pe scări, pe străzi, la manifestările acelea…biidos olâh, aici în Tărgu-Mureş, se strigă românilor opincari…”; “…suntem scoşi afară din şcoli?… şi vom ajunge să mergem şi noi la medic, să aducem translator, aici în România… ce se urmăreşte în esenţă, crearea unei mase critice de absolvenţi nevorbitori de limba română, care au învătat propria istorie si ei ştiu că sunt vechiul imperiu si că Ungaria Mare trebuie refăcută… modelul stalinist al zonei autonome maghiare, care a fost un model stalinist…” (Marius Pașcan), reprezintă faptă de discriminare și încalcă dreptul la demnitate conform art. 2 alin. (1) și art. 15 din O.G. 137/2000, republicată, iar următoarele intră în sfera libertății de exprimare și este protejată de art. 10 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale: „Pe mine m-au preocupat foarte mult timp aceste venituri exorbitante, bogăţia asta al liderilor UDMR…

„Ungurii din România nu mai sunt loiali simbolurilor naţionale… ”

Eu tot timpul spuneam că, bănuiam că românii noştri unguri ar fi mai atenţi sau mai orientaţi decât noi, care am ales foarte prost la fiecare ciclu electoral, dar acuma vin şi le spun că nu-s deloc diferiţi, să se lase reprezentaţi de asemenea hiene financiare si politice, care s-au îmbogăţit pe spatele voturilor lor si care acum îi negociează mai nou cu Viktor Orban. Fraţi unguri v-aţi lăsat păcăliţi rău, rău, rău…”; „…problema e că s-au lăsat păcăliţi de politicienii lor, super, super bogaţi, atenţie, rivalizează, dacă nu chiar mai bogaţi decât cei mai tari baroni PSD sau PNL, pe care le închipuiţi, mult mai bogaţi, că au acumulat în timp, au fost la guvernare într-un fel sau altul… ” (Cosmin Gușă) și „împotriva deciziei luate de UDMR la acest congres, practic UDMR a decis că cetăţenii, au vorbit în numele comunităţii maghiare şi a zis… ungurii din România nu mai sunt loiali simbolurilor naţionale… ”; “…a decis ca maghiarii din România nu mai sunt români de etnie maghiară… eşti trădător de neam, trădător de ţară…”; “…sper să se enerveze prietenul meu Tavi, pentru că l-am dat în judecată pe primarul din Sfântu Gheorghe, pentru că acest individ, cu avere de grof nostalgic al Ungariei Mari refuză să arboreze un drapel al României… eu un cetăţean roman, la mine în ţară, sunt nevoit să apelez la instanţa de judecată, ca să arborez un simbol al României…”; “…la Sfântu Gheorghe şeful OPC este agresat fizic, bătut de un ungur, recidivist…” (Dan Tănasă). S-a aplicat sancțiunea amenzii contravenționale în cuantum de 2.000 lei față de Octavian Hoandră și Marius Pașcan. Ii doresc domnului Asztalos si intregului condiliu pentru discriminare sa dea Dumnezeu sa aiba ocazia foloseasca echivalentul acestor sume pentru medicamente.

Recitesc excelentul volum al prietenului Florian Bichir despre Pamfil Seicaru. Probabil cel mai mare jurnalist roman, creeatorul presei romanesti moderne. A-l compara pe Seicaru, fantastic analist politic si aprig polemist, (cu tot ceea ce i se poate reprosa), cu ce avem azi in materie de jurnalism, pare o blasfemie. Eu fiind doar un biet „entreteiner” tv si uneori, un om care isi ia libertatea de a gandi scriind, nu mi permit decat sa remarc lipsa „directorilor de constiinta” de altadata, cu totii condamnati de „Tribunalul Poporului”, pentru „crima de razboi” si ca s-ar fi facut vinovati de dezastrul tarii: Radu Gyr, Stelian Popescu, Grigore Manoilescu, Romulus Dianu si alti atatia… Nimic nou: si Traian Basescu a stabilit in CSAT ca presa este o vulnerabilitate la adresa Sigurantei Nationale. Dar asa zisii „dusmani” ai dictaturii instaurate de turnatorul Securitatii Basescu-Petrov, nu erau, nici unul de talia lui Panfil Seicaru…

„In 1939 am instalat la „Curentul”, in afara de rotativa ‘Frankental’ si 18 linotipuri fabricate in 1938″- marturiseste el. Vorbeam zilele trecute cu Mirel Curea despre cum dictam direct la linotip, cum „bagam verzala”, cum am invatat sa citim zatul in oglinda și cum faceam julituri la maini de la impachetat ziare… Si cum in zilele astea, nu mai poti sa scuipi, sa nu atingi vreun „jurnalist” care le stie pe toate, si, inca multe in plus, dar n-au facut niciodata un reportaj, n-au luat niciodata un interviu fara reportofon… Ce frumos ar fi sa se opreasca pentru o luna internetul, si ziaristii sa trebuiasca sa mearga pe teren dupa stiri si materiale. Daca trei luni jurnalismul ar trebui sa fie facut fara dosare „servite” si materiale scrise de-a gata, fara internet si fara telefon mobil ar fi falimentul rasunator al presei de tip nou. Si, poate ca nici nu s-ar observa foarte tare…

————————

Ma hranesc cu imaginea pe care o port despre lucruri si intamplari care niciodata nu vor putea sa fie exprimate: prietenia peste ani cu Nicu Minea si Nicusor Aron, sibieni vechi si oameni de onoare, langa care am sarbatorit intotdeauna o comuniune care dureaza, iata, de mai bine de treizeci de ani, hotelul lor din Dumbrava, o caladire paraginita, pe care au transformat-o acum in cel mai rafinat hotel, a fost martorul multora din intalnirile noastre.

„Cum a trecut timpul si cum s-au schimbat toate…”

Fiecare moment al acestei prietenii au demonstrat ca valoarea umana nu sta in bogatie, zgarcenie si ura. E trist ca nu pot sa povestesc ce inseamna, de fapt, a rade cu cineva. A imparti aceasta bucurie de a hohoti, impreuna cu cineva. Oamenii traiesc, se bucura, beau, mananca, insa arareori „rad”impreuna” cu cineva… Vorbesc acum cu Nicu, la telefon si rememoram cateva din frumoasele noastre intalniri, inca pe vremea cand nu exista „Hiltonul” la Sibiu, cu mult vin si multa humor „analizam” cu aplomb si cu multa autoironie situatia noastra, ca oameni, intr-o lupta uneori inutila… Mi-l amintesc pe primarul sibiului, un domn Condurat, se remarcase prin faptul ca tragea cu pusca de vanatoare sa alunge ciorile din copacii parcului Luther si cat de tanar era Varujan, pe atunci, cat de tonic si increzator in partidul pe care il planuia… Cum a trecut timpul si cum s-au schimbat toate, in exact alt fel decat le vedeam noi pe atunci. Un motiv sa radem, din nou, la telefon si sa speram ca ne vom vedea curand, chiar daca vad lumea cu ochii unui biet muritor care mai devreme sau mai curand va pleca.Toate imaginile pe care le pastrez in suflet sunt mai ales frumoase, tocmai din cauza apropierii acestei plecari. Sunt in punctul in care in toate calculele mele de viitor nu o pot exclude.

Tocmai de asta pot sa ma gandesc fara ura, ci chiar cu un sentiment de compasiune, la toti „calaii” mei din aceasta viata. Mi-e mila de toti cei care m-au chinuit, mai mult sau mai putin, de aceia care m-au facut sa sufar. Le doresc numai bine. Singurul regret e acela de a fi mizat gresit pe reflexele acestui popor, de a fi nevoit sa constat ca tot ceea ce am crezut eu despre schimbarea de regim din 1989 se demonstreaza a fi un fiasco. Dar, ce fiasco frumos, imi vine sa spun, asemeni lui Zorba grecul, la prabusirea finala… Oricum, mi-e absolut indiferent daca voi fi uitat, sau nu. Cand vad cu ce pret mizerabil unii fac eforturi sa fie remarcati, mi se face greata. Nu bravez; nu vorbim aici de modestie: pur si simplu, nu ma intereseaza celebritatea, fiindca e cel mai iluzoriu lucru din cate am vazut ca exista.

Scriu, dintotdeauna, din instinct. Parca o mana nevazuta ma impinge sa desfac stiloul, sa aleg hartia si sa incep sa insirui cuvinte, exact ca si cand as sofa la volanul unui „Jaguar” clasic decapotabil: simti cum o forta nevazuta iti dicteaza amplitudinea virajelor la stanga sau la dreapta, cum aceeasi forta nestiuta te impiedica sa bruschezi masina, sa nu accelerezi absurd, lasandu-i pe toti sa te depaseasca… Muncesc, nu ca sa „realizez” ceva, ci din instinct. Altfel sunt un lenes perfect, care vrea sa si explice un anume „rost”, prin care isi poate justifica fiecare zi care incepe. Cred, asemeni lui Sestov ca :”Atata vreme cat reflecteaza si scrie, scriitorul reprezinta o anumita valoare, dar in afara functiei sale este cea mai nula din fapturile omenesti.”

——————–

Totul a inceput cand babuta de vis-a-vis de noi, dupa ce ne-a studiat indelung fetele si catusele, a scos din traista doua mere, pe care ni le-a pus direct in maini: „Luati, mama un mar, ca n-oti fi mancat azi…” Militienii n-au avut timp sa se dezmeticeasca, motaiau in fata noastra si din cand in cand mai beau cate o gura de apa si cafea dintr-un termos chinezesc. Dar au certat-o pe batranica: „Doamna, banditii astia n-au voie sa primeasca nimic, de la nimeni! E clar pentru toti? – a strigat cu vice sparta, tanarul locotenent, privindu-i pe toti cei din compartiment. „Da ce-au facut mama?” – replicat batranica-, „… Au omorat pe cineva?”. ” Au…” – a apucat sa zica locotenentul, dar Lennon de langa mine i-a acoperit vocea : „Am vrut sa trecem granita, n-am facut rau nimanui, doamna!”.

Locotenentul si-a inghitit fraza si nervos a iesit sa fumeze pe culoar. Dar acesta a fost semnalul. Barbatul solid si bronzat, s-a ridicat de langa batranica si a disparut un timp. Credeam ca s-o fi dus la toaleta, in capatul vagonului, dar cand s-a intors in mana avea doua beri. Fusese la vagonul restaurant. Ne-a intins fiecaruia cate o bere rece si cate un pachetel cu snitele pe o bucata de paine… Se crease in compartiment o tensiune uriasa. Dar era greu de infrant privirea barbatului cu alura de boxer. S-a uitat aprig in ochii locotenentului si i-a spus: „Lasati oamenii sa manance, toa’ lent” Ma duc sa va iau si dumneavoastra o bere, daca vreti… desfaceti-le domne catusele sa poata manca, ca va bate Dumnezeu. I-oti duce apoi la inchisoare, da’ aici ii tren…” Fara sa scoata un cuvant, locotenentul a cautat cheia si ne-a scos catusele. Am mancat, am baut bere, am fumat: inchid ochii si simt gustul crustei de ou de pe snitzel, spuma rece si matasoasa a berii si gustul minunat al „Carpati”-ului”, de Sfantu Gheorghe, fumat fara catuse…

Octavian Hoandră