Ion Novăcescu: Guvernul care a condus atât de bine România încât statul a obținut în fiecare an excedent bugetar

În zilele noastre când România se confruntă de peste un an cu cea mai mare inflație și cu cel mai mare deficit bugetar din Uniunea Europeană, de 9,4%, în 2024, e greu de crezut că a existat un guvern românesc care a guvernat atât de bine România încât, timp de patru ani, în fiecare an, bugetul statului a înregistrat EXCEDENT BUGETAR. Adică statul român a încasat mai mult decât a cheltuit.

Cu atât mai remarcabilă a fost acea performanță guvernamentală cu cât acel guvern și-a început mandatul cu România aflată în stare de faliment. Statul intrase în incapacitate de plată. Serviciile publice erau blocate. Salariile bugetarilor nu se mai plăteau. Nici datoriile țării. Bugetul țării, înregistrase, în anul precedent un deficit colosal, de 150%. Adică statul român ajunsese să cheltuie echivalentul a încă unui buget și jumătate. Inflația era uriașă și galopantă din cauza faptului că Banca Națională a României, la cererea guvernului, tot emitea hâtie monedă fără acoperire.

Guvernul acela nătâng, care era condus de generalul Alexandru Averescu – un politician adulat și votat masiv de popor – a recurs la măsuri disperate și a impus prima „curbă de sacrificiu” din istoria României, în 1921. Salariile bugetarilor au fost tăiate cu 25%, așa cum s-a procedat și-n 2009.

Jefuirea resurselor publice și „dezmățul bugetar” reprezentau preocupările principale ale guvernanților din clica generalului erou de război. Semnificative erau incendierile depozitelor statului, ca să se justifice astfel vinderea pe sub mână a bunurilor importate de stat.

În timp ce casta privilegiaților din jurul guvernului Averescu se îmbogățea și-și exhiba averile și potența financiară la modul scandalos, bugetarii nu-și mai primiseră salariile de luni de zile, iar serviciile publice ale statului nu mai funcționau.

Aceasta era situația catastrofală pe care o găsea, în ianuarie 1922, nou instalatul guvern liberal, condus de Ion I. C. Brătianu.

Premierul Ion I. C. Brătianu stând de vorbă cu un grup de ziariști de Ziua Națională. 10 mai 1923.

La ministerul de finanțe, ministru fusese numit fratele său, Vintilă Brătianu. Funcționarii înalți din minister n-au fost capabili să-i prezinte situația veniturilor statului, haosul și nepăsarea fiind generalizate.

În 192 România intra în cel de-al patrulea an în care nu se reușise întocmirea și votarea unui buget ordinar. Cheltuielile statului se făceau fără nici o noimă și regulă, în special pe baza dispozițiilor verbale ale miniștrilor. Așa s-a ajuns ca, în1920, cheltuielile statului să fie de 5,2 miliarde lei, iar veniturile de doar 2 miliarde lei.

Ei bine! Odată instalat, Vintilă Brătianu face ordine rapid la Ministerul de Finanțe. El concepe și propune Parlamentului Legea privind organizarea Ministerului de Finanțe, care va fi votată în regim de urgență de Parlament.

Apoi, strategul liberal a creat o nouă concepție de construcție bugetară în centrul căreia se afla inventarierea exactă a cheltuielilor și veniturilor statului. În cuprinsul acestei concepții, ministrul liberal de finanțe a mai stabilit că un buget realist nu se poate construi fără a ști precis sursele și modalitățile de mărire a veniturilor statului.

Vintilă I.C. Brătianu a pornit de la realitatea că cheltuielile statului sunt reale, certe și constante. Iar veniturile sunt posibile și … previzionate. În mod firesc el a conceput planificare noului buget al României ținând cont de evidența cheltuielilor înregistrate în contabilitatea Ministerului Finanțelor, în exercițiul financiar 1921-1922. A înscris aceste cheltuieli generale ale statului român, cu valorile înregistrate la toate capitolele bugetare, în bugetul din 1922-1923.

Prin dispoziții ferme, care au anulat risipa și cheltuieli inutile, s-a asigurat că cheltuielile statului nu vor crește. Apoi, tot la fel de firesc, a înscris în legea bugetului prevederea conform căreia veniturile excedentare posibile vor putea fi angajate doar dacă vor fi efectiv realizate.

Apoi, liberalul Vintilă I.C. Brătianu a fost cel care a introdus pentru prima dată în România trei măsuri fiscale salutare:

1. impozitul progresiv ;
2. impozitarea luxului și a bogăției;
3. impozitul pe cifra de afaceri.

Caricatură din presa liberală a vremii despre spiritul chibzuit al lui Vintilă I.C. Brătianu – Ministrul de finanțe al României.

Pe lângă acestea, în legea bugetului pe 1922 a impus o nouă procedură eficientă de calculare a accizelor și taxelor cuvenite statului. Vintilă I.C. Brătianu a realizat că statul român pierdea foarte mulți bani de pe urma inflației care deprecia semnificativ veniturile încasate din plata accizelor, redevențelor și taxelor la importuri și exporturi. Asfel, el a decis că aceste obligații să se stabilească pe baza leului-aur (valoarea din 1913) și să se recalculeze trimestrial. În plus, a introdus timbrul judiciar.

Prin aceste măsuri, veniturile statului au crescut exponențial, iar bugetul din 1923 a înregistrat excedent. La fel cel din 1924, 1925 și în 1926, când s-a terminat mandatul de patru ani al guvernării liberale. Veniturile statului și încasările la buget au crescut de peste patru ori.

Performanța aceasta uimitoare îl făcea pe Dimitrie Gheorghiu – unul dintre marii specialiști ai finanțelor românești – să-și exprime public uimirea și admirația:

„Nu cunosc o altă țară care să fi făcut un efort asemuitor, după un război crâncen ce a purtat, după o ocupație dușmană de aproape doi ani și după o secătuire, ca aceea la care a fost supusă Țara Românească. Și toate s-au făcut fără nici un împrumut din afară, ci numai prin mijloacele și suferințele noastre, grație unei politici de prevedere și patriotică, condusă de o minte luminată și o mână puternică – Vintilă Brătianu.”,

Aflând toate acestea, te întrebi dacă o asemenea performanță istorică se poate realiza astăzi.

Răspunsul este: DA! Categoric! Se poate. Sunt necesare însă două condiții esențiale.

Prima: Omul care să sfințească locul

A doua: Mentalitatea și viziunea că politica este modalitatea prin care resursele statutului și ale comunității sunt destinate modernizării țării și prosperității națiunii și nu îmbogățirii castei privilegiaților.

Abia atunci și poporul va accepta privațiunile unei perioade necesare de cumpătare și efort colectiv pentru salvarea și redresarea țării.