O tânără clujeancă a urmat cursurile Facultății de Psihologie din cadrul Universității Greenwich din Londra și a terminat în acest an ca șefă de promoție. Încă din anul 2, Ana Avram a lucrat ca asistent de cercetare pentru decanul universității împreună cu care a scris un capitol pentru un manual privind reziliența studenților.

Într-un interviu pentru Cluj24, tânăra a declarat că vrea să își continue studiile în Marea Britanie și să-și obțină doctoratul.

Rep: De ce ai ales să studiezi la University of Greenwich? Ce specializare te-a atras și de ce?

A.A: Universitatea am ales-o puțin la întâmplare. Am aplicat pentru șase – șapte universități din Marea Britanie, am intrat la toate și nu am știut pe care să o aleg. Am încercat să îmi dau seama care e cea mai bună, care e cea mai potrivită pentru mine, care are cele mai bune facilități. Mi s-a părut că toate sunt la fel de bune și am decis să mă duc acolo fizic. Am fost iarna, înainte să încep studiile, și le-am vizitat pur și simplu pe fiecare, ca să îmi dau seama cum și ce fel de sentimente am în momentul în care ajung acolo.

La Greenwich mi-a plăcut cel mai tare. Și poate faptul că era un campus istoric, poate faptul că au fost drăguți cu mine când am fost acolo în vizită, dar a contat și faptul că era cea mai apropiată universitate de unde locuiește unchiul meu.

Psihologia mi-am dorit să fac de când eram mică, din clasa a 7 -a. Voiam foarte tare să pot să ajut oamenii și nu știam cum va fi, efectiv să pot să le iau suferința. Dar apoi mi-am dat seama că se poate obține același lucru prin mai multe feluri, nu numai prin medicină, și anume prin psihologie.

Eu pot pur și simplu să vorbesc ei și să-i ajut să se simtă mai bine și să reușeascăsă treacă peste greutățile pe care le au.  Așa am decis să fac psihologia.

Psihologia e pentru toată lumea, nu doar pentru cei care au probleme psihice.

Din punctul meu de vedere, toată lumea ar trebui să meargă la un psiholog, pentru că toată lumea are anumite greutăți. Să te duci la psiholog însemnă să te duci la un om care te poate ajuta să înțelegi mai bine problemele cu care te confrunți, să le gestionezi.

E bine să ai pe cineva la care să te poți duce să-i spui ce ai pe suflet, cineva care să te asculte și să înțeleagă, fără să judece lucrurile, cineva care să aibă timp să-țiasculte toate problemele și să-ți poatăda niște sfaturi practice.

Lucruri pe care poți să le faci, să te duci să faci o plimbare, să faci meditație.

Medicamentele sunt pentru persoanele care au probleme mai grave și ar trebui în mod normal însoțite de terapie. Medicamentele rezolvă o parte a problemei, dar apoi trebuie să știi cum să gestionezi lucrurile pe viitor, pentru că, după ce se termină medicamentele, vor apărea, din nou problemele.

Școală diferită

Rep: Cum au fost cei trei ani de facultate în Marea Britanie? Cum te-ai integrat? Care e diferența dintre învățământul britanic și cel românesc, din ceea ce ai constatat tu?

A.A: Școala acolo se face complet diferit. Am fost șocată când m-am dus acolo prima dată. Țin minte chiar primul eseu pe care a trebuit să-l scriu. Am fost așa deîncrezătoare, nu am lucrat niciodată așa de mult pentru un eseu, am avut pentru prima dată referințe, am citit articole, dar am luat nota 50 din 100, care este un pic peste nota de trecere care este 40. Eram convinsă că am făcut o treabă bună și am fost foarte descurajată.

Mi se părea că poate am ales greșit să mă duc să studiez în Marea Britanie, poate am ales greșit să fac psihologia, poate eu, de fapt, nu-s capabilă să fac toate aceste lucruri.

Dar am avut noroc de profesori extraordinari. Era câte o fiecare grupă de câte 25 de studențicu un profesor care are grijă de ei. Dacă te simți copleșit de lucrurile pe care le faci la facultate, dacă simți că rămâi în urmă, dacă simți că nu înțelegi lucrurile sau pur și simplu nu știi ce să faci în continuare, poți să apelezi la profesorul respectiv să te ajute, să îți spună din punct de vedere profesional cum e bine.

Am apelat la acest profesor și m-a ajutat extraordinar de tare în momentul în care am luat acea notă, pentru că am fost distrusă.  Mi-a spus să nu fiu speriată, că mulți studenți internaționali au problema asta, că vin din medii în care nu sunt obișnuiți să facă lucrurile în mod independent și nu sunt obișnuiți să adauge nimic la lucrurile pe care le scriu, nu sunt obișnuiți să gândească independent și critic.

Asta era, de fapt, evaluat la nivel universitar în Marea Britanie.

Am început să gândesc critic

Încet – încet am încercat să îmi dau seama cum să gândesc critic și să fac lucrurile în așa fel încât să le placă.

Am mers la mai mulți profesori și am încercat să iau tot ajutorul pe care mi l-au oferit, pentru că aveam o mulțime de opțiuni. Iar până la urmă am reușit și am învățat.

E ceva diferit de cum funcționează lucrurile în România. De fiecare dată când vorbesc cu prietenii mei de aici, îmi spun că ei nu știu ce să facă pentru un proiect sau habar nuau ce vreaprofesorul de la ei. Și eu, uimită, le-am spus de ce nu îl întreabă pe respectivul profesor, iar prietenii îmi spuneau că nu se poate așa ceva, că eu, venind din Marea Britanie, nu știu cum funcționează lucrurile aici.

La Greenwich profesorii sunt foarte deschiși, ei trebuie să fie acolo pentru noi, să ne ajute. Nu au niciun fel de pretenție de superioritate față de studenți și se bucură de orice întrebi, pentru că atunci văd că ești interesat. Chiar dacă nu ai cunoștințele sau abilitățile necesare în punctul respectiv, tu le arăți lor că vrei să ajungi acolo.

Rep: Mai erau studenți străini în grupa ta?

A.A: Da. Aveam și două colege românce, aveam o oră pe săptămână în care ne întâlneam în formula asta de 25. Mai aveam și din alte țări.

Împrumut de la Guvernul Marii Britanii

Rep: Cum ai ajuns să studiezi la Greenwich? Cu bursă sau ai plătit facultatea?

A.A: Am plătit taxele. Până la Brexit, ca și cetățean european, te bucurai de aceleași drepturi ca și britanicii. Am primit un împrumut de la Guvernul britanic care a constat în taxele de școlarizare, pentru care nu a trebuit să plătesc nimic în avans și pentru care încă nu plătesc nimic, până nu încep să câștig peste 25.000 de lire pe an.

Plătești doar 9% din cât câștigi peste limita respectivă, deci e o sumă foarte mică. Și dacă în 30 de ani n-ai reușit să plătești, se anulează,

Iar acum după Brexit nu m-a afectat situația. Pentru că eu am avut actele făcute în regulă, am încă aceleași drepturi ca și ei timp de cinci ani.

Psihologia în sine este o limbă străină

Rep: Cum a fost să faci facultatea într-o limbă străină, cu termeni specifici?

A.A: Psihologia în sine este o limbă străină, iar pe lângă asta era și în limba engleză. Sunt foarte mulți termeni de specialitate cu care e foarte greu să te obișnuiești, cu stilul descris științific, cu mulți termeni care se referă la lucruri foarte complexe.

E greu până te obișnuiești. Mi-a fost foarte greu la început, dura foarte mult, trebuia să citesc 20-30 de articole lungi pentru fiecare proiect pe care l-am făcut. Și fiecare are câte 12 de pagini de termeni și scris mic și poate de aceea mi-a fost greu, deși sunt vorbitoare de engleză și am studiat un an în SUA în liceu.

Și colegilor mei englezi le era greu să înțeleagă lucrurile respective și să se poată să țină pasul.

Cu toate acestea am ajuns unde am ajuns.

Nu mă așteptam să ajung șefă de promoție

Rep: Cum ai ajuns șefă de promoție la finalizarea studiilor?

A.A: Nu știu nici eu cum am ajuns șefă de promoție pentru specializarea Psihologie unde erau înscriși aproximativ 300 de studenți.

Nu mă așteptam absolut deloc. Eu îmi doream să am media peste 70. La final, pe diplomă, scrie ce notă ai avut și asta e important pentru ce vrei să faci mai departe, fie pentru job-ul pe care vrei să-l ai, fie pentru master sau doctorat.

Contează ce notă ai avut. Și eu voiam să o am pe cea maximă, first-class, care să fie peste 70. Îmi doream foarte tare,dar nu eram sigură că o să se întâmple.

Prin urmare, faptul că am ajuns șefă de promoție a fost o surpriză și mai mare pentru mine.

Am obținut, în final, nota 79.

Cred că am ajuns șefă de promoție prin faptul că am fost rezilientă, nu m-am dat bătută din primul an, când am primit nota aceea de 50, am fost determinată să fac mai bine. N-am avut niciodată pretenția să fiu cea mai bună sau să le arăt lor,ci voiam să știu că eu am dat tot ce am putut și că m-am străduit. Astfel, cu rezultatul pe care pe care l-aș fi obținut aș fi fost fericită și împăcată cu ideea că am făcut tot ce a depins de mine.

A fost foarte greu, am lucrat ore întregi pentru toate proiectele, am avutşi proiecte proprii, non-stop, proiecte de cercetare, la licență am lucrat ore în șir, a fost foarte greu și stresant.

Am avut noroc că am avut susținere din partea prietenilor mei, din partea familiei, și din partea profesorilor, iar atunci am reușit să continui. Cred că prin perseverență am ajuns șefă de promoție.

Românii, foarte muncitori

Rep: Care a fost reacția profesorilor și colegilor?

A.A: Știu de România, pentru că suntem foarte mulți români, mai ales în Londra și la universitate. Eu lucrez și cu decanul facultății și în momentul în care m-am angajat, ca asistent de cercetare, m-a întrebat de unde sunt. Când i-am spus că vin din România a zis că a mai lucrat cu o colegă, că suntem foarte muncitori, avea o părere bună despre noi. Nu am auzit de la restul profesorilor nici un fel de comentariu referitor la țara de unde provin și nici din partea colegilor.

În schimb, prin faptul că eu am studiat psihologia și pentru că universitatea la care am studiat a fost acreditată de Societatea Britanică de Psihologie, am primi un premiu din partea lor, care recunoaște într-un mod mai oficial faptul că eu am avut cel mai bun scor dintre toți colegii mei.

Am primit un certificat și o carte, best-seller al Societății Britanice de Psihologie, și am acces ca membră a societății pentru o perioadă de un an.

Asistent de cercetare din anul 2

Rep: Ai și lucrat ca asistent de cercetare pe perioada studiilor?

A.A: Da, eram studentă în anul 2 și am primit un e-mail de la decan în care spunea că își caută un asistent de cercetare. Am rămas impresionată de faptul că nu avea nevoie de cei din anii mai mari, sau de la master sau doctorat. Am crezut că nu am nicio șansă, că sigur vor fi alți colegi de-ai mei mai mari, mai pricepuți, care ar putea să primească jobul.

Am aplicat, totuși, și îmi doream foarte tare poziția asta, pentru că știam că job-ul de cercetare te ajută foarte tare în cariera de psiholog, pentru că cercetarea este versatilă, arată cât ești capabil să te organizezi, să gândești, să comunici.

Este și un prestigiu să spui că uite, am scris ceva, am contribuit la știință.

Nu credeam că am vreo șansă, dar am aplicat, am trecut mai departe la interviuri și am avut chiar ultimul interviu cu el, iar a doua zi am primit un e-mail în care m-a felicitat și mi-a spus că am fost selectată.

De atunci am început să lucrez pentru el, part-time, și mi-am putut continua studiile.

Am lucrat împreună la un capitol despre o intervenție de reziliență pentru studenți, creată de el și testată în trecut, însă de data asta, voia să testeze aceeași intervenție în mediul online, făcută pe Zoom pentru studenți, adaptată pandemiei de COVID.

Decanul a făcut partea practică, a ținut intervenția cu studenții și am început și eu să ajut, nu la partea de analiză cantitativă, ci la analiza calitativă a lucrurilor pe care le-am măsurat. Erau interviuri, răspunsuri din partea studenților în care răspundeau ce li s-a părutfolositor și în ce măsură, iar pentru acest tip de cercetare e nevoie de cel puțin doi cercetători.

Ai nevoie de un cercetător care să analizeze prima dată toate textele și un altul care să facă același lucru după care se compară rezultatele.

Și eu asta am făcut. El a fost cercetătorul principal și am fost cel secundar. Am corectat concomitent textele respective și apoi le-am analizat și le-am și scris. Și partea de introducere tot eu am scris-o, iar apoi acest capitol a fost publicat într-un manual de intervenții online din SUA. Pentru contribuția mea am fost pusă ca și co-autor la final, iar acolo scrie ”Ana Avram, University of Greenwich”.

În anul III am vrut să continuăm proiectele și am fost, din nou, angajată pentru o poziție asemănătoare, dar proiectul nu se mai face.

În schimb, lucrăm în prezent la o sinteză a literaturii despre intervențiile de reziliență, un rezumat la tot ce se știe până acum, pe caremai apoi  vom încerca să îl publicăm.

Continuă cu doctorat

Rep: Ce vei face mai departe?

A.A: Eu sunt angajată pe proiect iar după ce se termină,nu știu dacă va mai avea alte proiecte pentru care să mă angajeze. Dar eu îmi doresc să fac doctorat de psihologie clinică, iar pentru asta nu am nevoie de masterat, în schimb, pe lângă diploma pe care am obținut-o deja, am nevoie de echivalentul a 12 luni de muncă practică într-un spital, ca asistent psiholog. Să lucrez cu oamenii care sunt bolnavi, care au probleme mai grave, care trebuie să ia medicamente, care au nevoie de atenție mai specială.

După această perioadă îndeplinesc toate criteriile ca să pot să aplic pentru doctorat. Competiția e foarte mare, rata de intrare la programele respective este în jur de 20 la sută din toți aplicanții.

Eu sunt încrezătoare că voi reuși.

Aș prefera, pentru doctorat, să merg în altă parte decât în Londra, dar depinde unde reușesc să intru.

Rep: Luăm varianta optimistă, termini doctoratul. Ce faci mai departe?

A.A: Cercetarea este oricum o parte importantă din psihologia clinică și una dintre cerințe. Ca psiholog clinic lumea se așteaptă să faci cercetare în continuare pentru intervenții, pentru tot felul de lucruri practice de care ai nevoie.

Nu știu ce va fi, vom vedea, locuri de muncă în acest domeniu știu că sunt.

Situația din România

Rep: Dacă ai fi rămas în țară și ai fi optat pentru psihologie, crezi căai fi ajuns unde ești acum?

A.A: Din păcate, nu. Sunt destul de sigură că nu aș fi ajuns aici. Am mulți prieteni care sunt la psihologie aici și văd că lucrurile se axează în mod special, după ce termină Facultatea de Psihologie, pe lucruri care nu au neapărat legătură cu psihologia sau nu au în așa mare proporție legătură cu psihologia. Am văzut multă lume care recrutează studenții pentru HR și foarte multă lume merge.

Multora le e frică că nu știu ce o să facă mai departe ca psihologi, riști să rămâi în aer cu diploma și să nu profesezi în domeniu.

Am mulți prieteni care au terminat Psihologia și se ocupă cu altceva.

Mi-au spus că eu am făcut la licență, lucruri pe care aici poate se fac la masterat sau chiar mai departe, cercetarea efectiv nu este foarte bine reglementată.

Eu efectiv am făcut un proiect singură, cap coadă, dar aici vine profesorul deja cu ideea pe tavă și tu trebuie doar să te prefaci ca strângi date şi le analizezi.

Nu cred că aș fi putut să ajung foarte departe. Eu mi-am dorit să lucrez cu oamenii și nu știu dacă aș fi reușit să fac toate lucrurile aici.

Lucrurile nu sunt foarte bine puse la punct.

Nu cred că aș fi putut să obțin experiența mea de cercetare.

Când fac cercetare pentru proiectele în care lucrez, ajung să văd și articole românești de la UBB și mă bucur, dar am observat că sunt cam despre aceleași subiecte de fiecare dată, nu văd nimic nou și deosebit.