Cartea autobiografică a căpitanului echipei naționale de rugby Mircea Rusu s-a lansat in 11 mai 2023 la Studioul Radio România de la Cluj-Napoca.

Student eminent fără tată, masă și casă

Ardeleanul când a văzut prima dată girafa ar fi exclamat că ”Așa ceva nu poate să existe !” și tot așa, îți vine să spui după ce îi cunoști viața și soarta profesorului ing. Mircea Rusu.

Uneori suntem în situația de a încuraja părinții care nu și-au putut trimite copiii la facultate, decât după ce le-au cumpărat autoturisme sau telefoane de ultimă generație. Nici lui Mircea (își obligă prietenii să-l tutuiască) nu i-au lipsit prea multe când și-a luat inima în dinți și a plecat din Blaj la București, în anii 50, pentru a urma Politehnica.

Îi lipseau doar acoperișul deasupra capului, masa și tatăl. Tatăl, răpit într-o noapte de către bolșevicii autohtoni și dus la Canal. Dar, a plecat la facultate cu inteligența, forța morală și educația aceea primară, impecabilă, oferită de românii cuvioși și puternici ai vremurilor trecute.

Ca un antrenament de încălzire, înainte de facultate și-a învins destinul când, în Blajul greco-catolic, glorios prin trecutul educațional, sabotat și urât de comuniști, s-a desființat liceul confesional, iar Mircea a trebuit să convingă, să inventeze încă 10 colegi pentru a mai putea forma o clasă și să urmeze liceul în Alba Iulia.

Nici urmă de văicăreală, de reproș, în carte despre momentele grele, de teribilă încercare. Sunt consemnate ca niște pagini de viață reală. Niște date istorice în care Mircea și-a biruit Destinul. De aceea, cartea lui Mircea este un dar. Poate nu foarte ușor de înțeles pentru cei nefamiliarizați cu rugbyul. Să înțelegi de ce vorbește atât de tandru de prieteni, de Petrică (”Aripa Europei ”, de Traian ”salvatorul de inimi ”, de Neluță, de  primarul Emil ( Emil de Iclod),  de Dan, (Vai !) de Silviu Spătaru și de atâția alții care formează familia rugbystică clujeană.

A ales rugby de foame

Obișnuiți acum cu întrebările de gen: ”Cât imi dați să rămân la echipă? Cât îmi oferiți să vin la Cluj?” (pe lângă facultate, cămin și masă ) explică în carte cu atâta naturalețe că unul dintre titanii rugbyului românesc a mers la rugby de foame. Când era student acolo se dădea mâncare. Doar că el a dat înapoi formidabil până a ajuns căpitan al echipei naționale.

De unde o mai fi avut atâta putere morală încât din acea foame să învețe, pe lângă facultate, să joace atât de bine rugby încât să fie titular 15 ani la supercampiona de rugby a acelor generații, Grivița Roșie, să obțină 8 titluri de campion național din totalul de 12 ale acestei superechipe de cândva.

Un medic al echipei a constatat siderat că a jucat odată tot meciul, din minutul 1,  cu o entorsă și desprindere de ligamente și i-a spus că-i ”un ardelean tâmpit”. Și noi și doctorul acela supărat și exasperat, știm că este doar ardelean, dar rugbyul dezvoltă un spirit de sacrificiu extrem de rar întâlnit, uneori doar la eroii câmpurilor de luptă.

De la Mica Romă la România Mare

Este extraordinar când îți permiți să fii modest. În această carte, Mircea pune totul înaintea lui și se joacă cu cititorul, zâmbind șăgalnic, prietenos, pe sub nasul lui maiestuos de erou antic. Și scrie…salutară (în sensul corect al termenului) este istoria Blajului ca ” Mică Romă ” așa cum i-a spus Eminescu.

Mica Romă cu marile ei personalități greco -catolice care au generat salvarea ființei naționale cu rol determinant la întregirea statului român. Apoi face o demonstrație de talent al unui prozator, rememorând în tic-tac-ul de trap al unui cal din ”Fefeleaga” lui Agârbiceanu, sau ”Nunta de Piatră” a lui Constantin Vaeni, evenimente domoale, ardelenești, și tablouri de epocă, de pe strada ”Plăcințelelor” din Blajul natal.

Burgul transilvan a avut un merit inestimabil al Renașterii Naționale prin Marea Adunare Natională de la 15 Mai 1848 și peste 200 de ani de insurecție școlară relatinizantă. 15 Mai, de aceea,este ziua preferată a lui Mircea Rusu. Câți dintre elevii de acum mai știu ce semnificație istorică are. Parcă nu mai avem curajul să întrebăm nici pe unii tineri intelectuali.

Elevii/ copiii rugbyști, apoi internaționali ai lui Mircea Rusu

Face exerciții literare, cu folos, descriind amănunțit povestea bătăliei din 1960 când am învins la rugby prima dată în istorie Franța. Sunt pagini de strategie și istorie militară, dar adevărul că avea material de lucru, avea ce descrie, din ce scrie, când o echipă, Grivița Roșie, trei ani la rând înregistrează numai victorii, posibil un record mondial.

În plus, câștigă Cupa Campionilor Europeni învingând campioana Franței. Mircea nu a apucat să joace prea mult pentru Cluj,dar continuă să fundamenteze mișcarea de rugby  prin multe nume produse și prin Liceul ”16 Februarie” unde este director mult timp: Ilcă, Mărginean, Horvath, Moț, Leoca, Borș, Giura, Șugar, Oroian, frații… Rațiu și Rață, cei doi ”sfinți Nicolae” – Copil și Răcean care au fiecare dintre ei multe legende si fapte de transmis despre directorul Mircea Rusu.

Pisica sacră a regelui Marocului și basca lui Răgălie

Vai ce glumă pare pentru cei care mai urmăresc rugbyul internațional ca o echipă de rugby din România să învingă campioana Franței! Par glume imposibile, precum locul 2 pe medalii (53 de medalii din care 20 de aur)  la Jocurile Olimpice din Los Angeles, căpitan de echipă român la F.C. Barcelona, de trei ori finala Cupei Davis, campioni mondiali la Handbal masculin de 4 ori și alte câteva glume care acum par imposibile, dar care, sunt isprăvi realizate de acest popor tot mai antrenat/ dresat în ultima vreme să îi fie rușine că este român și că trăiește într-o țară de… rău mirositoare.

În această carte Mircea parcă îl parafrazează pe Nero care spune că nu îi pare rău că dispare împăratul Nero, politicianul Nero, generalul Nero, omul Nero , ci poetul Nero. După ce ne demonstrează ce istoric, prozator sau reporter ar fi putut fi (paginile despre turneul de la Viterbo sunt excelent scrise ) Mircea își mai etalează veleitățile poetice arâtând ba o vervă învolburată, amintind de versurile cântate ale lui Coșbuc, ba de inspirația romantic ironică a lui Topârceanu sau de spontaneitatea biciuitoare a unui Păstorel.

Am spune că este ca și Regele Midas care transforma tot ce atingea în aur, așa că Mircea Rusu parcă tot ce atinge se transformă în educație, prietenie și lumină. O lumină veselă pentru că aceasta este culoarea care vibrează din această carte – de la bătaia cu basca de București pe care distinsul domn Răgălie a administrat-o pisicii sacre a Regelui Marocului, până la catrenele autoironice dedicate senectuții proprii.

Despre Alexandru Penciu și chirurgul Jean Balint

Este bine să îți permiți să fii modest și să îi pui pe alții înaintea ta. L-am întrebat care ar fi momentul de glorie, culmea rugbylui românesc de care să nu uităm să vorbim și mi-a spus că Alexandru Penciu – ”Alexandru cel mare” sau ”Împăratul” cum îi spun italienii, despre un mare rugbyst român, retras și adulat în Italia.

Iar momentul, gloria rugbyului clujean de care să nu uităm? A răspuns spontan – Jean Balint doctor și transformeur extraordinar, care a ținut echipa ”U” Cluj un an în Divizia A doar cu loviturile de picior. Nimic fără Blaj aici – știm că marele chirurg și jucător este la Blaj.

Alt blăjean, regretatul universitar clujean de sport Dorin Almășan, prieten vreo 80 de ani cu Mircea, povestește într-o carte pentru copii că la Blaj avea loc un meci de fotbal foarte important pentru copii. În acel meci, unul dintre jucători, de o dârzenie extraordinară și-a dat un autogol. Foarte dotat pentru sport a promis însă că nu va mai juca nicodată fotbal și astfel, din acel copil a crescut unul dintre cei mai importanți jucători de rugby ai României.

Basmul Mircea Rusu bun pentru a crește frumos generații tinere

Știm cine este, dar a fost extrem și plăcut surprinzător că îl întâlnim pe căpitanul Griviței Roșii și al echipei naționale de rugby, Mircea Rusu și în cărțile de povești pentru copii.

Se spune în carte că este vorba despre ”copilul, adolescentul, bărbatul rugbystul, prietenul poetul, Omul Mircea Rusu.        Toate acestea nu sunt destul pentru că este vorba aici și despre un basm numit… Mircea Rusu.

Basmele sunt acele povestiri frumoase pentru oamenii foarte mici, în creștere, în care Binele și Dreptatea învinge întotdeauna Răul, iar aceste povestiri au fost inventate pentru a-i face pe oameni să crească mai buni și mai frumoși. Mircea este o asemenea povestire, un asemenea basm, la care acum fostul președinte a FRF  George Straton si Fundația pentru Formarea si Educarea prin Sport a Tinerilor atașează o excelentă carte autobiografică.

Excelent  Radio Cluj pentru acel moment meritat de unul dintre uriașii Rugbyului românesc.

Adrian Marian