FOTO: Localitatea din Cluj cu un singur locuitor. „Mă cert eu cu mine, nu supăr pe nimeni”

Ascuns, la peste 1.000 de metri altitudine, între piscuri semeţe şi abrupte, înconjurat de păduri, ca într-un sicriu natural, cătunul Vidreni parcă îşi trăieşte ultimele sale clipe, pregătit să o apuce şi el spre o altă lume, pe urmele celor care l-au însufleţit odinioară. Din loc în loc, ca nişte fantome, mai răsare câte o casă din ierburile înalte, case bătrâne şi ele, gârbovite de anii pe care i-au cărat în spate.

De la 100 de locuitori, la ultimul…

Cătunul Vidreni n-a avut niciodată multe case -doar vreo 14-15-, însă odinioară, acum 40-50 de ani, liniştea grea care se aude astăzi era spartă de mugetul vacilor şi de zgomotul celorlalte animale de pe lângă casele oamenilor, dar mai ales de zbenguiala şi de strigătele zglobii ale celor câteva zeci de copii -către 100 de locuitori în total- care se împleteau cu şuieratul vântului şi cu foşnetul pădurilor dinîmprejur. Acum e o linişte adâncă printre casele care mai adăpostesc un singur locuitor, Ioan Matiş.

Viorica Vidrean are acum 76 de ani şi-şi aminteşte cu drag de cătunul în care s-a născut şi în care şi-a trăit primii ani ai copilăriei şi tinereţii. Ştie toate familiile de odinioară şi-i numără pe degete pe membrii lor, cei mai mulţi copii.

„În fiecare casă erau mulţi copii. La noi în casă, de exemplu, eram şase cu părinţii. Apoi, în celelalte case erau 4, 12. Erau în jur de 100. Într-o casă erau 12 copii, părinţii, bunicii şi încă un unchi, care nu era căsătorit. Atâţia erau într-o casă. În total, 17. Mai jos erau cinci copii, doi părinţi şi doi bunici. La unchiul erau 4, la Oani erau 8, la Mitru erau 7, dincolo erau doi şi apoi vară-mea, care avea 7 copii, 9, cu părinţii 11. Mai sus iarăşi erau 11 copii, doi părinţi; 5 copii, doi părinţi; 6 copii, doi părinţi; doi copii şi trei adulţi. Erau mulţi copii. Dimineaţa ne adunam vreo 7-10 copii şi aşa urcam la şcoală, în Balta, la vreo 4 kilometri de la noi”, povesteşte Viorica Vidrean.

Treptat, oamenii -cel puţin cei mai tineri- au plecat din Vidreni, căutându-şi rostul în alte locuri, în care traiul se putea câştiga mai uşor.

„În anii 70 încă mai erau. Pe urmă am început să plecăm, care cum. Pe urmă, încet-încet s-au dus copiii, părinţii, bătrânii au murit şi a rămas aşa, casele. Cam atât. Acum mai este un locuitor. Era aşa o comunitate… Se ajutau oamenii între ei, foarte mult se ajutau. Şi le păsa oamenilor unul de celălalt. Se înţelegeau, când aveau de lucru făceau clacă, mergeau de la unii la alţii şi lucrau, se ajutau, era o comunitate. Copiii erau crescuţi cu bun simţ, respectouşi. Noi, copiii, terminam şcoala, ajungeam, începeam la săpat de cartofi, după care începea fânul, apoi altă tură de săpat la cartofi, apoi era seceratul, otava şi pe urmă aşteptam să înceapă şcoala, să ne odihnim”, îşi aminteşte Viorica Vidrean.

Singurul locuitor rămas în sălbăticia cătunului Vidreni

Acum, în cătunul Vidreni mai stă permanent un singur om, Ioan Matiş, de 60 de ani. Acolo s-a născut, acolo a copilărit şi acolo îşi duce existenţa, acum singur, de peste 20 de ani, cu unele intermitenţe.

„Eu mai locuiesc aici şi, în vârful dealului, o singură familie, formată din două persoane, că fetele s-au dus, s-au căsătorit. Aici stau tot timpul, că aici e casa mea părintească. Demult erau 15 familii. Sunt în pensie de boală din 2019. Singur de prin 2001, când m-am despărţit de nevastă. Am crescut trei copii fără ea. Fetele mi s-au căsătorit între timp, au plecat de aici şi am rămas cu băiatul, care a plecat şi el apoi, prin 2014”, spune Ioan Matiş.

Haiducii din Vidra care au înfiinţat localitatea

El îşi aminteşte fragmente din vremurile de odinioară, dar şi istorisiri ale bunicilor şi străbunicilor.

„Duminică dimineaţa plecam pe la 8, la 10 ajungeam la biserică, la vreo 7 km. Acolo, la sărbători, se făcea horă ţărănească, până noaptea pe la 3-4.

Se zice că aici, la noi, pe timpuri, pe vremea haiducilor, ar fi venit doi fraţi, de la Vidra, din judeţul Alba, că nu ştiu ce ar fi făcut ei pe acolo şi i-ar fi alungat. Unul a venit şi aici, după deal, şi-a făcut o colibă de pământ, şi celălalt a mers în cealaltă parte şi s-ar fi instalat acolo. Şi de acolo a provenit denumirea, de la Vidra, Vidreni”, spune Ioan Matiş.

Cu amărăciune, Ioan Matiş îşi aruncă privirea pe coastele care altădată erau pline de viaţa cătunului.

„Bătrânii au murit, tinerii au plecat şi care au plecat nu mai vin înapoi”, subliniază el.

Mă cert eu cu mine, nu supăr pe nimeni

El e singur în cătunul fantomatic, dar îi place, că s-a obişnuit aşa.

„De ce să-mi fie urât aici? Nu-s io destul de urât? De ce să-mi fie urât?! Aici m-am născut, aici am crescut, ne place, ca la animalul sălbatic, în pădure. De când mă ştiu stau aici.

Vorbesc eu cu mine, ca şi cum am fi 5-6 persoane. Şi am citit pe internet că e foarte bine de cei care vorbesc singuri.

Dacă nu-i înţelegere, mai bine linişte. Decât vai de noi, mai bine vai de mine. Asta-i situaţia, mergem înainte cât putem.

Cum îmi fac, aşa mănânc, cum îmi aştern, aşa mă culc. Nu e bine, mă cert eu cu mine, nu supăr pe nimeni. La mine toate-s frumoase şi bune”, spune, hâtru, Ioan Matiş.

Drum de acces abrupt, urcat doar pe jos

După ce şi-a mai depănat cu sete din amintirile sale, Ioan Matiş rămâne iar singur, cu foşnetul pădurii şi cu şerpuirea capătului de drum care leagă cătunul de sediul de comună, Măguri Răcătău.

E un drum forestier abrupt de 3,5 kilometri, plin de serpentine, care poate fi urcat doar pe jos sau cu maşini cu tracţiune integrală. E şi el aproape tot timpul pustiu, la fel cum este şi cătunul pe care îl mai leagă de civilizaţie.

„Drumul acela l-a făcut un singur om, cu târnacopul a săpat şi dormea la noi, noi îi dădeam de mâncare, îi mai aduceau şi vecinii, pe rând. Bietul om a făcut drumul acela singur, a lucrat o vară la el”, mai povesteşte Viorica Vidrean.

Aceasta mai spune că îi este tare dor de locurile natale, pe care le-a mai vizitat de multe ori, dar s-a împăcat cu gândul că nu mai e cale de întoarcere pentru cătunul Vidreni.

„Era greu de trăit acolo, dar era şi frumos. Era greu mai ales pentru cei mai în vârstă. Era greu, toată lumea muncea, fiecare avea câte o bucată de pământ, animale. Au plecat toţi pentru că viaţa era destul de dură şi nu aveau posibilitate să-şi câştige existenţa, nu aveau nicio sursă de venit pentru trai şi atunci au plecat, care-cum”, mai spune Viorica Vidrean.

Primarul: Soarta cătunelor este pecetluită

Ca un fel de sentinţă, şi primarul comunei Măguri-Răcătău, Alexandru Livescu, crede că, la fel ca celelalte cătune din zonă, şi soarta cătunului Vidreni este cumva pecetluită, deşi beneficiază de peisaje ca de poveste.

„Cătunul Vidreni ţine de satul Măguri-Răcătău. E un cătun depopulat de 15 ani. Erau mulţi copii, dar acum 50 de ani.

Între timp bătrânii au murit, mulţi au plecat. Nu cred că mai au vreo şansă cătunele acestea, cu populaţie care să rămână, pentru că sunt în zone destul de greu accesibile, că aşa e relieful, şi localnicii s-au săturat, din generaţie în generaţie să stea colo. Dar cătunele acestea nu vor dispărea, pentru că deja se vinde teren acolo, fiindcă sunt privelişti foarte frumoase, zona este sălbatică. Deci, pentru cabane, dar nu localnici, copiii celor de acolo lor îşi vor mai face poate câte o cabană. Un fel de turism. Dar nu ştiu dacă cineva, acolo, să facă investiţii în pensiuni, moteluri, dar e posibil…”, a declarat primarul Alexandru Livescu.