FOTO. Artem s-a refugiat la Cluj cu SOȚIA și cei 3 copii. VOLUNTARUL care și-a riscat VIAȚA pentru a-i aduce SOCRUL în România

Asociația Cluj24 și Fundația Comunitară Cluj, cu sprijinul OXFAM, lansează de la 1 iunie campania ”Cluj pentru Ucraina”, al cărei scop este prezentarea refugiaților ucraineni stabiliți în județul nostru prin articole în limbile română și ucraineană.

Artem Astafiev a ajuns în Cluj-Napoca în data de 10 martie împreună cu soția sa, Olena, și cei 3 copii, 2 băieți și o fată – Albert, Oleksii și Karolina. Inițial, se gândeau să plece în Polonia, dar din cauza numărului mare de refugiați, nu au mai găsit apartamente libere și s-au reorientat către România.

„Mi-am sunat colegii să-i întreb dacă mă pot transfera în Polonia, iar ei au spus că deja sunt mulți oameni acolo și multe probleme cu închiriatul apartamentelor. Dar compania la care lucrez urmează să deschidă un birou la Cluj, ceea ce a clarificat situația pentru noi, mutându-ne aici cu ajutorul unui coleg de muncă.

A fost amabil și ne-a împrumutat apartamentul lui pentru câteva zile, cât timp noi am căutat un apartament de închiriat. Ne-a pus în legătură cu câțiva agenți imobiliari, iar unul dintre ei ne-a ajutat enorm.

Neștiind exact cât timp vom sta aici, e destul de greu să semnăm contracte pentru o perioadă determinată, cei mai mulți proprietari vor să închirieze minim pentru jumătate de an. Noi am găsit, într-un final, un proprietar dispus să închirieze de pe o lună pe alta, adică fără a stabili perioada șederii. Noi am plătit în avans și totul e în regulă acum.

Stăm toți 5 într-un apartament. Ne considerăm norocoși pentru că mulți prieteni au fost nevoiți să semneze contracte pe cel puțin jumătate de an, în timp ce proprietarul nostru e mai flexibil în acest sens”, povestește el.

Lucrează în IT și plănuiește să rămână în țară cu familia până la sfârșitul războiului.

„Clujul e un oraș frumos, nu e la fel de mare și aglomerat ca Bucureștiul, are și spații verzi, ne place foarte mult. Am colegi care au preferat să vină aici în loc să meargă în Polonia sau Slovacia tot din acest motiv, plus că orașul e inima IT-ului în România, e ca un Silicon Valley, deci e mediul ideal în care să continui munca”, adaugă Artem.

Barierele lingvistice și educația, printre provocările Clujului

Totuși, procesul de adaptare a fost unul dificil, date fiind bariera lingvistică și educația.

„Cred că mai dificil este pentru copii. Karolinei îi e dor de prietenii ei. A fost în Lviv 2 săptămâni doar ca să se revadă cu o prietenă. A călătorit, de asemenea, în Republica Cehă cu o prietenă, unde au stat o săptămână.

Însă cea mai mare provocare cred că este limba. Româna e foarte diferită de ucraineană și nu mulți oameni vorbesc engleză aici. Aceeași situație e și în Ucraina.

O altă provocare e educația pentru copii. Nu sunt multe școli cu predare în engleză, iar cele existente sunt foarte scumpe. Și chiar și așa, nu cred că pot primi o educație bună, ei fiind obișnuiți cu ucraineana.

Copiii întâmpinau dificultăți și la noi în țară, pentru că în unele regiuni se vorbește în rusă, dar la școală mereu se predă în ucraineană, ceea ce i-a împiedicat să înțeleagă anumite lucruri. Pe când, un nou început, de data asta în engleză, i-ar îngreuna și mai tare, în opinia mea. Dacă ar fi mers de la bun început, ar fi fost altceva, dar e nevoie de timp până se familiarizează cu noțiunile într-o altă limbă și deja e un haos foarte mare.

Așadar, nu știm ce să facem mai departe, o variantă ar mai fi și școala de acasă sau am putea încerca să găsim profesori și pentru alte materii, – în prezent cu toții ne exersăm engleza – dar e greu ținând cont că avem copii de vârste diferite”, indică el.

Altă țară, altă mâncare de pește

Nu în ultimul rând, mâncarea le-a ridicat probleme, întrucât la Cluj se găsesc altfel de produse decât cele cu care erau obișnuiți în Ucraina.

Între timp, s-au acomodat cu o parte dintre ele, dar tot au fost nevoiți să meargă înapoi în țară pentru a se aproviziona cu diverse alimente.

„Fiicei mele, Carolina, îi lipsește mult mâncarea noastră. A observat că inclusiv brânza are un gust diferit”, completează bărbătul.

Citește și FOTO. 4 REFUGIAȚI au deschis o BUCĂTĂRIE la Cluj. Livrează preparate UCRAINENE: „Am zis să fac ceva cu o posibilitate de câștig”

Între timp, în Ucraina: fără mijloace de comunicare, locuințe distruse de bombe, drumuri mortale

Artem a păstrat legătura cu prietenii și membrii familiei rămași în Ucraina, în măsura în care a fost posibil.

„Unii prieteni s-au mutat în străinătate dinaintea izbucnirii oficiale a războiului, pe 24 februarie. Alții au fost nevoiți să rămână în țară, fiindcă nu au găsit de lucru altundeva. Sunt și câțiva care s-au închis foarte mult în ei de când cu războiul, nu vorbesc cu nimeni, stau retrași, au dezvoltat probleme la nivel psihologic.

Și, într-adevăr, situația îți schimbă gândirea. Stai mereu cu grijă, nu știi când va fi bombardată locuința ta sau a unei persoane dragi. Te schimbi foarte mult în astfel de vremuri.

Noi am reușit să părăsim țara în primele ore de la începerea războiului, din fericire copiii nu au apucat să audă bombe, explozii și alte asemenea.

Eu și soția suntem dintr-un oraș mai mic. Cu toții știu de Mariupol, dar statisticile arată că acest oraș, Izium, a suferit și mai mult în urma bombardamentelor”, susține Artem.

adăpost din Izium

Drumul mortal către familie: „Am rugat un voluntar să ne ajute să-l aducem pe socrul meu în România, dar în drum spre Izium, mașina a fost împușcată”

Potrivit spuselor sale, Izium e cel mai bombardat oraș, iar rușii l-au ocupat în întregime.

„Sunt peste 20 de mii de soldați ruși. Cred că, în prezent, este un soldat per cetățean. Ei folosesc orașul ca să acumuleze forțe pentru o lovitură mare în regiunea Donețk.

Părinții noștri au rămas acolo. Mama nu a vrut să plece, e o poveste lungă, dar una și mai lungă e despre tatăl soției mele, adică socrul meu.

Am pierdut orice legătură cu el din cauza faptului că oamenii de acolo nu mai au acces la niciun mijloc de comunicare – nu au telefoane, conexiune la internet, nimic – și au trecut câteva săptămâni bune fără să putem vorbi cu el.

Începuserăm să primim poze cu blocul în care stă și am văzut cum apartamentul lui era distrus în totalitate. Ultima oară când vorbisem cu el a refuzat să meargă într-un adăpost, spunându-ne că va fi în siguranță în apartamentul lui, deci automat, când am văzut pozele, am crezut că a murit”, relatează ucraineanul.

apartamentul socrului lui Artem, complet distrus

spital distrus în Izium

Totul s-a schimbat când au primit veste de la cineva că bărbatul e în viață. A stat 25 de zile într-un adăpost.

„Erau minus 20 de grade, nu știm cum a supraviețuit în acele condiții, dar ne-am bucurat de veste și am încercat să-l aducem la noi. Am petrecut mult timp căutând oameni care să ne ajute în acest sens.

Numai pentru a-l transporta până la Harkiv era necesară depășirea a 20 de puncte de control rusești. Înaintea războiului, transportul nu ar fi ridicat probleme.

Am rugat un voluntar să ne ajute, dar în drum spre Izium, mașina a fost împușcată. Ne-a zis că nu vrea bani pentru că nu poate merge mai departe, era prea periculos.

Am petrecut alte 2 săptămâni până când am găsit un alt ajutor. A reușit să meargă la Izium pentru a-l duce pe socrul meu la Harkiv, urmând ca de acolo prietenii noștri să se ocupe de transferul lui, iar acum, din fericire, este în România”, povestește Artem.

Hobby-urile, salvarea familiei

Pe fondul războiului, familia a fost nevoită să facă multe schimbări. S-a mutat în România, într-un mediu diferit, unde întâmpină dificultăți pe mai multe planuri, astfel că doar hobby-urile îi ajută momentan pe ucraineni să facă față vremurilor grele cu care se confruntă.

„Băiatul cel mare, de 12 ani, joacă șah, joacă foarte bine, prin urmare suntem în căutarea unui loc sau a unui profesor cu care să-și continue activitatea. Băiatul cel mic e clasa întâi. Amândoi stau acasă în cea mai mare parte a timpului, așa că facem tot posibilul să le găsim ocupații, să treacă altfel timpul, să se simtă bine.

Karolina călătorește singură. Are 15 ani, dar se descurcă. A mers în mai multe țări europene, întâlnește persoane noi, dar în continuare se simte singură la Cluj, fiindcă prietenii ei sunt departe. Muzica o ajută. Cântă vocal, la chitară, pian și tobe și sperăm să găsim un loc și pentru ea, sa-și dezvolte pasiunea”, spune Artem.

Singurul lucru pe care îl știe cu certitudine este că va rămâne cu familia în România până la sfârșitul războiului, dar nu știe când se va întâmpla, dacă se va încheia curând și nici la ce să se aștepte mai departe. E bucuros că poate lucra în continuare, mai ales într-un oraș recunoscut pentru domeniul IT în care activează, și speră ca prin prisma jobului să poată oferi copiilor – și familiei, în general – un trai mai bun.

*** *** *** *** *** *** *** *** *** **

Артем разом із ДРУЖИНОЮ та 3 дітьми прийшли в Клужі. Волонтер, ризикуючи ЖИТТЯМ, привіз свого тестя до Румунії

Артем Астаф’єв прибув до Клуж-Напока 10 березня разом із дружиною Оленою та 3 дітьми, 2 хлопчиками та дівчинкою – Альбертом, Олексієм та Кароліною. Спочатку вони думали поїхати до Польщі, але через велику кількість біженців не знайшли вільних квартир і переорієнтувалися на Румунію.

«Дзвонила колегам, чи можна перевестись до Польщі, вони сказали, що там уже багато людей і багато проблем із орендою квартир. Але компанія, в якій я працюю, збирається відкрити офіс у Клужі, що прояснило ситуацію для нас, переїхавши сюди з допомогою колеги.

Він був люб’язний позичити нам свою квартиру на кілька днів, поки ми шукатимемо квартиру для оренди. Він зв’язався з кількома агентами з нерухомості, і один із них нам надзвичайно допоміг.

Не знаючи, скільки саме ми тут пробудемо, укласти договори на конкретний термін досить складно, більшість власників хочуть здавати хоча б на пів року. Нарешті знайшовся власник, готовий здавати житло від місяця до місяця, тобто без визначення терміну проживання. Ми заплатили наперед і зараз все добре.

Ми всі 5 проживаємо в квартирі. Вважаємо, що нам пощастило, тому що багатьом друзям доводилося укладати контракти мінімум на півроку, а наш власник у цьому плані більш гнучкий», – каже він.

Він працює в ІТ-сфері і планує залишитися в країні з родиною до кінця війни.

«Клуж — гарне місто, воно не таке велике і багатолюдне, як Бухарест, у ньому також є зелені зони, нам воно дуже подобається. У мене є колеги, які воліли приїхати сюди замість того, щоб їхати до Польщі чи Словаччини з цієї причини, до того ж це місто є серцем ІТ у Румунії, воно схоже на Кремнієву долину, тому це ідеальне середовище для продовження роботи», – додає він. Артем.

Мовні бар’єри та освіта серед викликів Клужa

Однак процес адаптації був важким, зважаючи на мовний бар’єр та освіту.

«Думаю, дітям складніше. Кароліна сумує за друзями. Була у Львові 2 тижні, аби знову побачити друга. Він також їздив до Чехії з подругою, де вони пробули тиждень.

Але я вважаю, що найбільший виклик – це мова. Румунська мова дуже відрізняється від української, і тут мало людей розмовляють англійською. Така ж ситуація і в Україні.

Ще один виклик – освіта для дітей. Шкіл з викладанням англійської мови небагато, а ті, що є, дуже дорогі. І навіть так, я не думаю, що вони можуть отримати хорошу освіту, вони звикли до української.

Діти також мали труднощі в нашій країні, тому що в деяких регіонах розмовляють російською, але в школі вони завжди навчаються українською, що заважало їм зрозуміти деякі речі. Тоді як новий початок, цього разу англійською, на мою думку, зробив би це ще важчим. Якби це було з самого початку, було б інакше, але потрібен час, щоб ознайомитися з поняттями іншою мовою, і це вже великий безлад.

Отже, ми не знаємо, що робити далі, іншим варіантом була б домашня школа або ми могли б спробувати знайти вчителів також для інших предметів, – зараз ми всі практикуємо нашу англійську, – але це важко, враховуючи, що у нас є діти різних віку”, – зазначає він.

Інша країна, інший корм для риб

І останнє, але не менш важливе, для них викликала проблеми їжа, оскільки в Клужі можна знайти інші продукти, ніж ті, до яких вони звикли в Україні.

Тим часом вони розрахувалися з деякими з них, але все одно довелося повертатися в країну, щоб запастися різними провіантами.

«Моя дочка Кароліна дуже сумує за нашою їжею. Помітив, що навіть сир має інший смак», – додає чоловік.

Читайте також ФОТО. 4 БІЖЕНЦІ відкрили КУХНЮ в Клужі. Доставляє УКРАЇНСЬКІ страви: «Я сказав зробити щось з можливістю виграшу»

Тим часом в Україні: без засобів зв’язку, зруйновані бомбами будинки, смертоносні дороги

Артем по можливості підтримував зв’язок із друзями та рідними, які залишилися в Україні.

«Деякі друзі переїхали за кордон до офіційного початку війни 24 лютого. Іншим довелося залишитися в країні, оскільки вони не могли знайти роботу в іншому місці. Є й такі, що після війни дуже замкнулися в собі, ні з ким не розмовляють, замкнуті, у них виникли психологічні проблеми.

І справді, ситуація змінює ваше мислення. Завжди будьте обережні, ви ніколи не знаєте, коли розбомблять ваш дім або дім вашого коханого. Ти дуже змінюєшся в такі часи.

Нам вдалося покинути країну в перші години після початку війни, на щастя, діти не почули бомб, вибухів і тому подібного.

Ми з дружиною з меншого міста. Про Маріуполь знають усі, але статистика показує, що це місто Ізюм ще більше постраждало від бомбардувань», – стверджує Артем.

Смертельна дорога до родини: «Я просила волонтера допомогти нам доставити мого тестя до Румунії, але дорогою в Ізюм застрелили машинy»

За його словами, Ізюм – найбільш бомбардоване місто, і росіяни окупували його повністю.

«Понад 20 тисяч російських військових. Я думаю, що наразі це один солдат на громадянина. Вони використовують місто для нарощування сил для великого удару по району Донецька.

Там залишилися наші батьки. Мама не хотіла йти, це довга історія, але ще довша – про тестя.

Ми втратили з ним будь-який зв’язок, тому що люди там більше не мають доступу до жодних засобів зв’язку – ні телефонів, ні з’єднання з Інтернетом, нічого – і минуло кілька тижнів, як ми не могли з ним поговорити.

Ми почали отримувати фотографії кварталу, де він живе, і ми побачили, як його квартира була повністю зруйнована. Минулого разу, коли ми з ним спілкувалися, він відмовився йти в притулок, сказавши, що буде в безпеці у своїй квартирі, тому автоматично, коли я побачив фотографії, я подумав, що він помер”, – повідомляє українець.

Усе змінилося, коли вони отримали від когось повідомлення, що чоловік живий. У притулку провів 25 днів.

«Було мінус 20 градусів, ми не знаємо, як він вижив у таких умовах, але ми зраділи новині і намагалися привезти його до нас. Ми витратили багато часу на пошук людей, які б нам у цьому допомогли.

Тільки щоб доставити його до Харкова, потрібно було проїхати 20 російських блокпостів. До війни з транспортом проблем не було б.

Ми звернулися до волонтера з проханням допомогти нам, але по дорозі в Ізюм він знепритомнів у своїй машині. Він сказав нам, що не хоче грошей, тому що не може продовжувати, це надто небезпечно.

Я витратив ще 2 тижні, поки знайшов іншого помічника. Він встиг поїхати в Ізюм, щоб відвезти мого тестя до Харкова, а звідти його трансфером займуться наші друзі, а зараз, на щастя, він у Румунії», – розповідає Артем.

Хобі, збереження сім’ї

Посеред війни сім’ї довелося багато змінити. Він переїхав до Румунії, в інше середовище, де він стикається з труднощами на кількох рівнях, тому лише хобі наразі допомагають біженцям справлятися з важкими часами, з якими вони стикаються.

«Старший хлопчик, 12 років, займається шахами, грає дуже добре, тому ми шукаємо місце або вчителя, з яким він міг би продовжити свою діяльність. Наймолодший хлопчик у першому класі. Вони обоє залишаються вдома більшу частину часу, тому ми робимо все можливе, щоб знайти їм чим зайнятися, провести час, почуватися добре.

Кароліна подорожує сама. Ій 15, але вона справляється. Вона побувала в кількох європейських країнах, знайомиться з новими людьми, але в Клужі почувається самотньою, бо її друзі далеко. Їй допомагає музика. Вона грає на вокалі, гітарі, фортепіано та барабанах, і ми сподіваємося, що для неї теж знайдеться місце, щоб розвинути її захоплення», – каже Артем.

Єдине, що він точно знає, це те, що він залишиться з родиною в Румунії до кінця війни, але він не знає, коли це станеться, чи скоро вона закінчиться, і що чекати далі. Він щасливий, що може продовжувати працювати, особливо в місті, яке визнано за сферу ІТ, у якій він працює, і сподівається, що через призму роботи він зможе запропонувати своїм дітям — і сім’ї загалом — краще життя.

(Un proiect al Asociației Cluj24 și Fundației Comunitare Cluj, susținut de OXFAM)