EXCLUSIV. Pe urmele lui Nicolae Labiş la Cluj. Colonelul cu care poetul juca ţurca

Nicolae Labiş a fost unul dintre cei mai promiţători poeţi români, „buzduganul unei generaţii”, cum l-a numit criticul Eugen Simion. A murit la doar 21 de ani şi dacă viaţa ar fi fost mai îngăduitoare cu el, probabil că ar fi ajuns unul dintre cei mai mari poeţi români.

Coleg de şcoală cu Nicolae Labiş

Nicole Labiş n-a avut legături directe cu Clujul şi, din câte se ştie, nici nu l-a vizitat vreodată. Totuşi, un clujean, colonel în rezervă, a avut onoarea să-l cunoscă, să-i fie coleg de şcoală, să se joace cu acesta ţurca şi chiar să se bată cu pumnii.

Colonelul (r) Marcel Ursulescu are 90 de ani, este legat de Cluj prin toată activitatea sa profesională şi este printre foarte puţinii oameni în viaţă care a avut ocazia să-l întâlnească şi să interacţioneze cu pe marele poet român.

Col. Marcel Ursulescu este ţintuit la pat de bătrâneţile şi bolile sale, dar raţiunea şi memoria sa sunt încă „verzi” şi, cu unele scăpări, îşi aminteşte de anii de demult în care l-a cunoscut pe Nicole Labiş.

„Am fost colegi la Colegi la Nicu Gane, în Fălticeni. Colegi în clasa I. El era în clasa a II-a.

Mergeam cu autobuzul sau cu căruţa. Eu eram într-un sat şi el era într-un sat mai mare. Ne întâlneam la şcoală şi în vacanţă, vara. Am avut un văr care era foarte bun prieten cu el. Vărul ăsta al meu stătea peste părău de Labiş şi venea la el acasă. Şi la mine acasă a fost o dată. Nu-mi mai aduc aminte pentru ce a fost, că sunt cam bătrân. Apoi, n-am mai fost colegi, că s-au desfiinţat clasele astea cu reforma aia grozavă, reforma învăţământului. Eu m-am mutat la Mălini, în satul lui, un an am făcut acolo, după aia m-am mutat la Boroaia, apoi la Baia, apoi mai departe, la Câmpulung. Dar el n-a fost, ne-am pierdut”, povesteşte, pentru Cluj24, col. Marcel Ursulescu.

Ţurca şi bătaie cu pumnii cu Nicolae Labiş

Colonelul clujean îşi aminteşte că se întâlnea des cu Nicole Labiş, ba chiar au jucat ţurca împreună, şi, copii fiind, chiar s-au „bătut cu pumnii”.

„El venea des în vacanţe, venea la vărul meu. Ne înţelegeam, ne jucam împreună. Ori era ţurca, ori… Ne mai certam, ne mai înţelegeam. Când mergeam în calasa I, ne întâlneam acolo, calasele noastre erau alături. Ne întâlneam, discutam. El mă privea de sus, că el era în clasa a II-a şi eu eram în clasa I. O dată ne-am certat, ne-am bătut cu pumnii. Dumnezeu mai ştie motivul, nu ştiu din ce motiv, dar ştiu că ne-am bătut”, istoriseşte Marcel Ursulescu.

El îşi aminteşte şi că încă de pe vremea aceea, Nicolae Labiş era foarte bun la literatură: „Era unul dintre cei mai buni elevi la liceu, la literatură, a participat la nişte concursuri pe ţară. Făcea poezii. Dar eu nu eram din ăla, eu eram obişnuit, un om obişnuit Mă privea ca pe un băiat de ţăran. El era fiu de învăţător şi-i privea pe ceilalţi de sus”.

Tînărul şi promiţătorul poet a fost luat de moarte foarte devreme, la 21 de ani, în 22 decembrie 1956, în Bucureşti, într-un foarte controversat accident de tramvai.

„Nu ştiu cum am aflat de moarte, văru-meu mi-a povestit. Nu mai ţin minte cum a fost. Ştiu că am aflat, eu eram cu şcoala ori în Baia, ori la Câmpulung Moldova. Nu mai ţin minte anii. Era obişnuit ca înălţime, era drăguţ el. Sunt ani mulţi de atunci…”, mai spune Marcel Ursulescu.

Colonelul clujean este mulţumit cu viaţa sa, este un om realizat, are doi copii „cu facultate”, cinci nepoţi şi doi strănepoţi.

„Ca militar aici în Cluj am activat. Am făcut şcoala militară la Braşov, apoi Academia la Bucureşti şi apoi am venit la Cluj. De la locotenent până la colonel tot aici am fost. La artilerie antiaeriană”, îşi descrie în câteva cuvine viaţa profesională şi cu mândrie reafirmă că „am fost foarte modest, am fost fiu de ţăran”.

Nicolae Labiş

Familia lui Nicolae Labiş

Potrivit biografiei oficiale, Nicolae Labiș  s-a născut în 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, Mălini, Suceava şi a murit în 22 decembrie 1956, în Bucureşti.

A fost elev al Liceului Nicu Gane din Fălticeni, unde a urmat cursurile între 1947 și 1951. În această perioadă, Labiș a început să scrie versuri, a participat la un cenaclu literar și a fost remarcat pentru poezia sa. Liceul „Nicu Gane” este o școală din Fălticeni, numită în onoarea scriitorului Nicu Gane.

În mai 1951 a obținut premiul întâi, la Olimpiada națională de limba română care a avut loc la București. În ianuarie 1952, la inițiativa lui Constantin Ciopraga, Labiș a fost transferat la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Iași, unde a devenit conducătorul cenaclului literar.

Portretul fizic al lui Nicolae Labiș este sugestiv creionat de Tudor Vianu (citat în: George Bădărău, Nicolae Labiș, Viața și opera, 2001) care mărturisește: „Mă surprindea obrazul lui bucălat de copil, ochii cu umbre adânci, mustața legată, ca a plutașilor de pe Bistrița. Era în înfățișarea lui ceva în același timp proaspăt și arhaic, cum nu mai văzusem niciodată pe figura unui tânăr.”

Moartea căprioarei

Una dintre cele mai cunoscute poezii ale sale este “Moartea Căprioarei”, publicată în 1954, cu doi ani înainte de moartea sa:

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit și a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte și gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târșuri,
Și brazii mă zgârie, răi și uscați.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munții Carpați.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cișmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Pășesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină și grea.

Așteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în șirag să se-adape
Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să tac.
Amețitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege și de datini.

Cu foșnet veștejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare plutește-n univers!
Pe zare curge sânge și pieptul mi-i roșu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am șters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineții,
Și stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând și se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Și nările-i subțiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Știam că va muri și c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireș.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puștii tatii să dea greș!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Își ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Și viața căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu țipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure și pustii.
Împleticit m-am dus și i-am închis
Ochii umbroși, trist străjuiți de coarne,
Și-am tresărit tăcut și alb când tata
Mi-a șuierat cu bucurie: – Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să beau.
Amețitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege și de datini…
Dar legea ni-i deșartă și străină
Când viața-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina și mila sunt deșarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă și pe moarte.

Pe-o nară pușca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalță tata foc înfricoșat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să știu
Un clopoțel cu clinchet argintiu…
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei și rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, și-aș vrea…
Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Și codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândește tata? Mănânc și plâng. Mănânc!