EDITORIAL/ Marius Aciu – Bulgaria dincoace de râu. Amintirile unui cartier al Clujului

M-am născut în Bulgaria. Nu, nu în cea cu Cadrilaterul și Durustorul, nu în cea care ne-a bumbăcit la Turtucaia de ne-au usturat bucile ani de zile, nu în cea cu ceafa lată și miros de trandafiri. Deși trandafiri avea și Bulgaria mea, din cei cărnoși, roșu închis, care miroseau, tati, nu ca plasticăraiele olandeze. M-am născut în Bulgaria Clujului, unul dintre cele mai vechi cartiere ale cetății.

Se întindea de la calea ferată la Someș și de la Clujana la Someșeni. Unii ziceau că tot de Bulgaria ținea și zona de dincolo de Podul Hingherilor, până la Broasca Verde, dar până la război, după care s-a format cartierul Iris acolo…

Case, grădini, ștrec și Oser

Mi-am permis să-l citez pe istoricul clujean Gheorghe Bodea, cu care am avut onoarea să fiu coleg un an de zile, pe vremea când era și domnia sa la Radio Cluj:

„În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, turcii i-au măcelărit pe bulgarii care se răsculaseră împotriva stăpînirii otomane. Mulţi s-au refugiat în Imperiul austro-ungar, la Viena, la Budapesta. Unii au ajuns şi la Cluj, au cumpărat pămînturi în zona Canalului Morii, s-au aşezat lîngă Someş, lîngă apă. N-au venit mulţi, vreo 15-20 de familii. Oraşul nu era dezvoltat, ei s-au stabilit undeva pe lîngă periferie. S-au ocupat cu agricultura, au cultivat intensiv legume, zarzavaturi. Aşa a apărut cartierul «Bulgaria». Au avut şi o moară, era cunoscută ca moara lui Petcu. De fapt, era Petcov, tot un bulgar.”

Case, grădini, ștrec și Oser. Acesta era universul copilăriei mele. Mai ales ștrecul… Știți ce-i ștrecul? Zona verde și plină de bălării de pe ambele margini ale căii ferate, poligon de testat ascunsa pentru cei mai tinerei, ori zonă de pupat pentru adolescenți.

Bulgari? Or fi fost, dar eu nu cunoșteam decât unul singur, pe cel mai zgârcit om după Uriah Heep: Iordan. Era vecinul meu de peste drum. De fapt nu el, ci grădina lui. Grădina cu tentații… Pere, mere, strugurei, suficiente cât să ne facă să sărim gardul, unul din lețuri mâncate de vreme, că v-am zis că Iordan era zgârcit, șchiop și al dracului. Nu ne-ar fi dat niciodată nimic. Noroc că nu locuia acolo, venea doar din când în când să lucreze grădina. Zice-se că la recensământul din 2002 ar mai fi fost 19 bulgari în Cluj. Posibil… S-au căsătorit cu români, unguri, s-au diluat ca etnie… Tradiția în grădinărit însă a rămas, a fost preluată încă din sec. XIX de către unguri, hoștezanii Clujului, denumire provenită din germană, Hochstadt, orașul de sus, unde-și aveau grădinile.

„Vara, coroanele copacilor se uneau peste stradă și alcătuiau un tunel verde, îmbătător cu mirosul teilor în floare”

Hoștezanii s-au grupat mulți în zona străzilor Bulgarilor, Griviței, Aradului și Mărgăritarilor, plus Bobâlna, cea de Oser purtătoare. Mai erau și în partea de dincolo de râu, dar pe-acolo mergeam mai rar ca să nu luăm bătaie. În Iris era nucleul dur al golănimii tradiționale și ți-o luai pe coajă dacă nu erai cel puțin la fel de iute ca Usain Bolt. Erau grădini și pe partea de sud a ștrecului, până la școala generală nr.5 și serele orașului. Dar partea aia ținea de Mărăști.

Străzile de care ziceam mai sus porneau paralele din Bobâlnei și se terminau la ștrec. Erau pline de castani, salcâmi și tei. Vara, coroanele copacilor se uneau peste stradă și alcătuiau un tunel verde, îmbătător cu mirosul teilor în floare.

O parcelă de pământ în Bulgaria avea cam 480 mp. Hoștezanii aveau de obicei dublu sau chiar triplu, de multe ori cu front mic la stradă (10-12 m) și adâncime mare. Pe vremea aia, casele aveau o mică grădiniță în față, cu tufe de dalii, crini, regina nopții și trandafiri, o curte pe lângă casă unde erau plantate panseluțe la zidul casei și trandafiri cățărători ori vie. Apoi urmau acareturile, bucătăria de vară, buda din fundul curții și zona animalelor de casă, găini, curci, rațe, porci sau cai, aceștia în special la hoștezani. După care se întindea grădina de legume și zarzavaturi, iar dacă mai era loc, o mică livadă.

„Viața avea ritmul ei în Bulgaria, molcom, așezat, poate puțin monoton dar niciodată plictisitor”

Nu era om să n-aibă el de unde-și culege o roșie din aia mare, zemoasă și dulce, o ceapă verde, un morcov sau o păstaie de fasole. Mi-aduc aminte și azi de Killin bacsi sau de Orosz neni, oameni politicoși, gospodari și harnici. Îmbrăcați în straiele lor tradiționale, femeile cu șurț și năframe legate sub bărbie, bărbații cu cizme cu tureac înalt și rigid, laibăr și clop, în fiecare dimineață umpleau coșurile cu legume proaspete și mergeau la piața mare, acum Mihai Viteazul. Viața avea ritmul ei în Bulgaria, molcom, așezat, poate puțin monoton dar niciodată plictisitor.

Ce mai țin eu minte legat de „organizarea” cartierului? La intersecția dintre Bobâlnei și Fabricii era „mall-ul” de cartier, o alimentară, un magazin de pâine și o măcelărie. Acolo mă trimitea mama să cumpăr pâine semialbă, din aia mare, de 4 kile. Îmi tăia câte o felie de abia o țineam cu două mâini, o ungea cu untură  și punea ceapă verde pe ea, sau cu vinete și roșii. Să te ții chiolhan! Tata mă-ntreba dac-am semnat protecția muncii în caz că-mi cădea pe picior. Peste drum era o tutungerie, de unde, cu 25 de bani, cumpăram programul TV. Mai mult pentru hârtie, că era bună la buda din fundul curții, că de program nici nu putea fi vorba…

În spatele celor trei magazine era biserica, într-o curte în care a copilărit și celebrul fotbalist de la „U”, Remus Cîmpeanu. Era prieten cu tata. Eu am devenit prieten cu următoarea generație, dar deja se mutaseră din Bulgaria.

Iată ce povestea căpitanul „Șepcilor Roșii” într-un articol scris de Alin Fornade, căruia îi mulțumesc că-mi permite să-l citez: „Eram prieten cu băiatul lui Iordan, unul dintre cei mai înstăriţi bulgari. Erau foarte pricepuţi la agricultură. Îşi irigau terenurile. Îmi amintesc că aveau un sistem cu roţi cu palete, pe care le învîrteau şi alimentau jgheaburile de lemn care ajungeau din Someş sau din Canalul Morii pînă la grădinile lor. Aveau angajaţi români şi hoștezeni. Cînd a venit comunismul cu naţionalizarea, le-au fost luate terenurile, le-au fost distruse afacerile”.

„Înainte era o barieră și un canton, românesc, nu elvețian”

Podul Hingherilor, botezat așa după „meseriașii” care țineau câinii în niște țarcuri la piciorul sudic al lui, era un pod din lemn, cu bârne groase și lețuri ce le uneau. Țin minte că la inundațiile din 1970, stăteam pe pod și mă uitam fascinat la apa care ajunsese la două palme de scânduri.

Prin stânga podului scurtam drumul spre ștrandul Clujana, prin brusturii care creșteau pe malurile unui canal derivat din cel al Morii. Mamă ce mai puțea! Mișunau șobolanii, mari cât pisicile, ca-n New York…

Acolo unde acum este Pasajul Fabricii, pe sub calea ferată, era derdelușul. Înainte era o barieră și un canton, românesc, nu elvețian. Parcă-l văd și acum pe cantonier cum se ștergea pe mâini de unsoarea de la slănină, lua steagul galben și poziția de drepți când trecea câte-un tren. Apropo de trenuri, știam pe de rost orarul internaționalelor, când vine CSD-ul, MAV-ul, PKP-ul sau Mitropa, adică cehii, ungurii, polonezii și nemții. Ne aliniam frumos la ștrec și le făceam cu mâna, în așteptarea răsplatei, un pumn de bomboane sau gumă aruncate de călători. Iar când rugile ne erau ascultate, adică se mai punea roșu la semafor în dreptul nostru, era raiul pe pământ…

Vara, când căldura vălurea aerul deasupra șinelor, ne luam de dimineață și porneam pe calea ferată, într-o zi spre Someșeni, în alta spre gara mare, la cules de capace de bere. Apoi, însetați, intram la „Vișinul Bătrân”, o crâșmă aproape de barieră, și furam Lămâița, un fel de Sprite din ziua de azi, la doar 25 de bani. Mă rog, furat e mult spus, totul cu acordul lui tanti Vali, barmanița.

Am lăsat special la urmă Oserul, cel care există și azi, culmea, pe vechea locație, în capătul de est al străzii Bobâlna, unde-și aveau sediul și gunoierii. Sâmbătă de sâmbătă eram prezent, la început după machetuțe „Matchbox”, apoi după blugi, tricouri, adidași și viniluri. Economia de piață funcționa acolo foarte bine. Și mai erau micii ăia, de lângă nenea cu motocicleta care se dădea peste cap într-o sferă… Pfuai ce buni erau! Dar numai acolo, în aglomerație, în fum și gălăgie…

Apoi au fost zvonurile: se demolează, se strămută, se construiesc blocuri… Hoștezanii s-au panicat. Grădinile noastre! Gospodăriile! Ce ne facem? Unii s-au îmbolnăvit de inimă rea. Alții s-au sinucis. Au fost și câțiva care s-au obișnuit cu ideea că viața lor nu va mai fi la fel. Iată însă că excavatoarele n-au mai apărut! Preconizatele demolări n-au mai avut loc. Blocurile nu s-au grăbit să apară. Cel puțin nu atunci, în anii 80. Au apărut însă acum. Urâte, aruncate ca din avion, semn al degradării urbanistice care caracterizează cetatea de trei decenii încoace. Beton care sufocă tradițiile. Armături care omoară răsadurile. Așa zisul progres și modernism care anulează farmecul unei cetăți medievale. Și sufocă o breaslă…

Bulgaria va rămâne Bulgaria, locul în care apariția CUG-ului a fost ignorată cu atitudinea imperială a unei culturi care nu poate fi anihilată de năvala forțată a unei strămutări rurale în urbe. Sau poate doar mă fac că nu văd asta. Pentru că am rămas înțepenit mental în cartierul copilăriei mele…

Marius Aciu

Foto: Feleki Karoly, Muzeul Etnografic al Transilvaniei, GSP, Facebook