„Divul” desculț. Steven Wilson, noul tătic al rock-ului progresiv

Există muzicieni și există Steven Wilson. Există instrumentiști și există Steven Wilson. Există genii și există Steven Wilson.

Se spune că esențele tari se țin în recipiente mici. Acest recipient are 1,70 m, vreo 65 kg cu chitară cu tot și-i dă talentul pe dinafară. Cu același look de copil cuminte de vreo 30 de ani, la fel de desculț pe scenă indiferent de trupa cu care cântă, cu T-shirt-uri purtătoare de mesaje geniale (gen ”Akward Silence” sau cu portretul lui Louis de Funes), Steven Wilson face ce știe mai bine, adică prog de calitate. El centrează, el dă cu capul. Compune, scrie texte, mixează, cântă. Cu Porcupine Tree, cu Aviv Geffen (proiectul Blackfield), cu Tim Bowness (No-Man), cu Opeth, Storm Corrosion, King Crimson sau singur. De patru ori nominalizat la Premiile Grammy,  rege încoronat al prog-rock-ului…

Am avut ocazia să-l văd live pe „divul” desculț pentru prima dată în 2009, la Budapesta, cu Porcupine Tree. Dimitris, un prieten din Grecia, mi-a trimis primele albume ale trupei și m-am îndrăgostit iremediabil de ei. Pe scenă, e tot timpul desculț. Spune că așa i se transmite cel mai bine vibrația publicului.

Acum câțiva ani am recidivat. Și tot la Budapesta. De această dată cu alți instrumentiști de excepție: Adam Holtzman (un Barbieri mai în vârstă) la clape, Dave Kilminster – chitară, Nick Beggs, ”the blonde bomb” la bass și Craig Blundell (care seamănă foarte bine cu Gavin Harrison) la tobe. Sală plină, public rafinat, show de excepție. Aproape trei ore de rock progresiv de la mama lui. Entuziasmant. Un concert de la care aveam mari așteptări și care mi le-a depășit de zece ori.

”Do you like sad music? Of course you like, since you’re here…” Așa a început. ”I’m a very optimistic person, I took my sadeness, I put it in my music and I give it to you!” Adevărat, uneori pare tristă muzica lui, versurile sunt sumbre, proiecțiile creepy, dar luat totul per ansamblu este genial.

Prima parte ne-a vorbit despre o mână care nu poate șterge. O dragoste, o idee, o viață… Hand. Cannot. Erase. În întregime. Apoi, un corb care refuză să cânte și-a făcut loc printre paginile unei cărți cu regrete, înviindu-l pe Lazarus pe sunetul lui Muzak… Don’ Hate Me! Cum am putea oare?

Steven Wilson își explorează Universul și descoperă permanent noi și noi spații creative. De aceea muzica lui nu sună niciodată la fel. Dar întotdeauna bine… Hand. Cannot. Erase. Your talent. Steven!

PS: Acum doi ani a cântat la Sibiu pe scena Artmania. Nu și la Cluj, din păcate. Pentru că aici nu e loc. Orașul de 5 stele este acaparat de un cu totul alt gen muzical. De una, maxim două stele.

Marius Aciu