În plină pandemie de Covid-19, când distanțarea socială, izolarea și amenzile istorice fac tradiție la noi, vă propun să aruncăm o privire retrospectivă asupra pedepsei ca mijloc, modalitate și metodă în educația timpurie, urmărind totodată și istoria recentă a amenzii ca formă de substituire materială a pedepsei și a consecințelor ei juridice.

Că educația își trage seva de pe tărâmurile în care pedeapsa era singurul feedback relevant al vremilor de început se cunoaște. A se vedea în istorie și în proverbele mai vechi de genul: ”Rădăcinile învățăturii sunt amare, dar roadele ei dulci”, ”Trebuie să sufere cine vrea să știe și să învingă” sau ”Învață plângând și vei câștiga râzând”, dar și în zicerile și avertismentele mai noi de felul: ”Las’ că mergi tu la școală ș’apoi să vezi!” (Școala fiind până nu foarte demult, locul unde bătaia era ruptă din rai).

Deși Biblia și istoria umanității sunt pline de pedepse, nu vom vorbi aici despre păcatul originar și despre consecințele lui, nici despre pedepsele exemplare ale Antichității sau ale Evului Mediu. Vom ignora extremele, pentru a vorbi despre pedepsele mai blânde de după apariția umanismului renascentist și a conștientizării ființării într-o cultură și într-o lege (cutumă, la început). Vom preciza că pedeapsa (mai tîrziu sancțiunea legală) era motivată fie de dorința de a învăța prin constrângere, fie de dorința de a pedepsi.

Vorbim în acest context despre două mari tipuri de pedepse: pedeapsa corporală și pedeapsa morală. Prima consta în pedepsirea fizică, cu aplicarea forței (cu instrumente și intensitate diferite, până la tortură și uneori chiar pedeapsa cu moartea) asupra persoanei vinovate sau considerate vinovate, cea de-a doua însemnând plasarea persoanei vinovate într-o situație dureroasă din punct de vedere psihologic (de la mustrare, la umilirea gravă).

Marcă a culturii epocii și a deciziei celor ce stăpâneau peste pământuri și noroade, percepția pedepsei de către grupurile sociale majoritare ale vremii era legată direct de percepția pe care aceste grupuri o aveau cu privire la vina celor pedepsiți, respectiv la prevenirea sau repararea efectelor acesteia. Pedeapsa era înțeleasă (receptată) și stabilită în moduri diferite de culturi, religii și epoci diferite. Începând cu secolul al XIII-lea apare pedeapsa sub formă de întemnițare (închisoare) ca formă de pedeapsă represivă și „terapeutică”, fiind impusă de legile seculare, în temnițe, pivnițe sau, în conformitate cu dreptul canonic, detenție în mănăstiri.

În lucrarea de filosofie juridică Des délits et des peines, publicată în 1764, Cesare Beccaria, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai iluminismului italian, fondează dreptul penal modern, stabilind sistemul proporționalității pedepsei cu gravitatea infracțiunii. El considera „barbare” practicarea torturii și pedeapsa cu moartea, recomandând mai degrabă prevenirea criminalității decât pedepsirea acesteia, inițiind astfel prima mișcare aboliționistă. Lui îi datorăm sistemul de amenzi în loc de pedepse pentru micile delicte și contravenții.

Ca fapt divers și curiozitate amintim că prima amendă rutieră pentru viteză excesivă a primit-o pe data de 28 ianuarie 1896 britanicul Walter Arnold, pe străzile din Paddock Wood, Kent, întrucât circula într-un vehicul motorizat, cu „fabuloasa viteză” de 13 km/h într-o zonă în care vehiculele aveau voie să circule cu maxim 3,2 km/h. Polițiștii l-au urmărit pe Walter Arnold cu bicicletele și l-au somat să oprească. Amenda cu pricina era în valoare de un șiling, plus costurile de expediere aferente.

În mod ironic, conducătorului vehiculului motorizat i s-a reproșat și că nu avea pe cineva care să meargă înaintea autovehicului și să-i atenționeze pe trecători că vine mașina (la începutul automobilului, pe când nu regulile pentru acestea nu erau încă emise, cineva trebuia să meargă înaintea fiecărei mașini ca să atenționeze lumea!).

Astăzi, din câte cunoaștem, recordul pentru cea mai mare amendă primită vreodată pentru depășirea vitezei îi aparține unui suedez. Acesta a primit o amendă de 650.000 de euro, pe teritoriul Elveției, unde amenzile se acordă direct proporțional cu veniturile șoferului. Bărbatul se afla la volanul unui Mercedes SLS AMG și circula cu 288 de km/h.

Odată cu ieșirea din izolarea carantinei vom afla și noi care a fost recordul amenzilor date cetățenilor noștri pentru că au greșit completarea sau au uitat acasă declarația pe proprie răspundere la părăsirea temporară a locuinței. O amendă, cu certitudine, în proporție geometrică inversată față de veniturile celui sancționat.

Mircea Bertea

*Prof. dr. MIRCEA  BERTEA este directorul Colegiului Naţional Pedagogic „Gh. Lazar” Cluj-Napoca, Profesor asociat Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj, Membru al Centrului Internaţional de Cercetări şi Studii Transdisciplinare Paris, Expert al Uniunii Europene pentru Educaţie şi Cultură