De ziua țării. Rememorări cu Nichita Stănescu

Demnitatea omului ca ins nu are nici o importanță dacă demnitatea națiunii și statului ei nu este în vigoare. Ca să lupți și ca să merite să lupți pentru demnitatea personală, statul, mai întâi de orice, trebuie asigurat și ridicat chiar cu prețul sacrificiului definitiv la măreție. Nimic nu este mult, când e vorba de organismul nostru comun, de viața noastră fundamentală: statul nostru, țara noastră, starea noastră generală și sublimă, în deplină viteză a luminii, iluminându-ne.

Excesul de individualitate și de ins poate fi o amăgire, un opiu, o otravă, dacă nu se așează la discreția istorică a țării în sine, dacă râu fiind, nu se varsă în fluviul ei.

Măreția țării mele a devenit scopul și pricina existenței mele.

A-ți servi în mod total țara nu este o îndatorire, ci un drept.

A-ți servi în mod total țara  nu este o obediență, ci o fericire.

Sunt fericit că sunt cetățean al României!

Naționalitatea nu este o analiză de sânge, ci o opțiune. Domnul Rosenthal care a pictat cu înflăcărare chipul femeii ”România revoluționară”, cu salbă de aur pe deasupra de sânii lăptoși, pentru mine a fost un bun român. Domnul meu profesor de liceu, când m-a învățat să gândesc cu subiect și predicat în miraculoasa limbă română, nici o secundă nu mi-a dat prin creierul meu tânăr că nu poate fi altceva decât un brav cetățean al patriei mele.

A fi cetățean român este o dragoste și o opțiune.

Morala bunului-simț nu mai este suficientă.

Loialitatea terestră, și așa puțină, nu mai este suficientă.

O anumită loialitate față de cosmos, o etică mai largă, înglobând nu numai omul, ci însăși viața, ni se iluminează în spirit.

Acum, vom clama țara pe nume,

nu numai din nobila plăcere

de a-i rosti numele, ci

și pentru că din toți martirii vieții noastre

ea singură depune întruna/mărturie că existăm.

Dragii mei, ce frumoasă este România luptătoare și cu salbă de aur pe sânii lăptoși!

(Extrase din periodice și vol. Respirări, Editura Sport – Turism, București, 1982)

Mircea Bertea