În anul când regizorul Peter Weir făcea remarcabilul film The Truman Show (1998), despre un om care e filmat în fiecare zi, fără știința lui, cu toate momentele existenței sale, din copilărie până la primele experiențe ale vieții adulte, transmise la televizor, în Japonia un om adevărat de data aceasta era subiectul unui program similar.

Desigur că Peter Weir, care și-a început producția filmului de ficțiune înainte de difuzarea programului japonez, nu s-a inspirat din acest „reality-show”. Multe alte programe au folosit telerealitatea ca mod de a atrage telespectatorii, unii autori consideră că prima emisiune de acest fel, numită chiar „Real People”, este „experimentul” realizat de NBC.

Cert este că, printre inventatorii genului sunt producătorii japonezi de televiziune, care au creat emisiuni specializate în difuzarea în direct a vieților unor oameni adevărați.

Înainte ca povestea despre Truman să apară pe marile ecrane, programele de tele-realitate (reality show ori reality TV) erau deja extrem de populare în Japonia unde, cu mult timp înainte ca „Big Brother” apară în Olanda în 1999, înainte ca genul să cucerească televiziunile din America și Europa, cu mult înainte ca „video selfie”-urile să devină o parte integrantă a existenței noastre, posturile japoneze de televiziune exploatau fascinația telespectatorilor pentru „privirea pe gaura cheii”.

 Univers paralel

Documentarul intitulat Concurentul (The Contestant, 2023), regizat de Clair Titley, care a avut premiera în 2023 tot la TIFF (numai că nu e vorba de Tiff-ului  clujean, ci de tizul său, Toronto International Film Festival), spune povestea unui „Truman” adevărat, un tânăr japonez care, aidoma personajului jucat de Jim Carrey în filmul de ficțiune, s-a lăsat filmat zi de zi, minut cu minut, totul fiind transmis la televizor.

Acest proiect, pe care regizoarea britanică l-a documentat timp de mai bine de șapte ani, ne oferă și nouă accesul la mașinațiunile din universul ciudat al programelor japoneze de televiziune, unde genul „emisiunilor concurs” (dintre care unele rulează și la noi, cum este „Castelul lui Takeshi”) au creat un univers paralel, numit geinōkai.

Termenul care descrie o cultură a divertismentului media aparte, în Japonia sunt zeci de astfel de programe de televiziune, dar acum și emisiuni online, în care oamenii se supun la felurite „încercări”, care mai de care mai atroce.

La început acesta a fost fenomen aproape necunoscut pentru spectatorii occidentali, deși acest tip de programe, care au fost create inițial de către producătorii de la televiziunea „Nippon TV”, unde a apărut în 1966 prima emisiune de acest fel, au început să fie imitate, cei mai cunoscuți sunt americanii care fac emisiunile din seria Jackass, în care mai mulți teribiliști se supun unor forme stupide de tortură.

Probe la TV

Filmul lui Tiley, care s-a remarcat cu un alt documentar despre lumea divertismentului, Britain’s Oldest Stand Up (2012), unde spunea povestea lui Jack Woodward, unul dintre cei mai bătrâni comici britanici de cabaret, care se întoarce pe scenă pentru a face monologuri comice (stand-up) prin diverse săli de club și restaurante, explorează în profunzime un palier neobișnuit al societății de azi.

Ca și în multe alte programe bazate pe diverse teste de anduranță, unde oamenii sunt supuși la tot felul de „probe”, sursa principală de inspirație rămâne emisiunea transmisă în 1998 la televiziunea japoneză, numită „Susunu! Denpa Shōnen” (Nu încercați! Tineri tembeli), care a avut un succes incredibil și care a schimbat modul în care se face azi televiziunea.

Experiment social

Un astfel de tânăr „tembel” este „Nasubi”, „eroul” acestui documentar, pe numele lui real Tomoaki Hamatsu, un actor poreclit astfel pentru că în japoneză cuvântul înseamnă „vânătă”.

Datorită profilului său facial ciudat, acest tânăr actor, care și-a dorit tot timpul să ajungă comic celebru, se supune unui caz extrem de „experiment social”, derulat prin intermediul televizorului.

El „candidează” împreună cu o duzină de alți doritori de celebritate pentru un rol într-o emisiune, despre care nu știe nimic.

După ce trage „biletul câștigător”, e legat la ochi și, cu niște căști pe urechi, complet izolat de realitate, este dus într-un loc necunoscut.

Pus într-o cameră unde se află doar un raft de reviste, un teanc de bilete necompletate și un telefon, i se ordonă să se dezbrace la pielea goală și e abandonat în acea cameră ca o zarcă.

Singura lui sursă de supraviețuire erau potențialele câștiguri la concursurile cu premii, organizate de diverse organizații media japoneze, iar dacă atingea suma totală de 1 milion de yeni (aproximativ 10.000 de dolari), Nasubi ar fi câștigat competiția televizată.

De fapt totul era gândit ca un fel de concurs într-un alt concurs, producătorii închiriaseră o cameră alăturată, de unde îl filmau și îl monitorizau.

 Totul pentru celebritate

În Japonia (și nu numai) există o întreagă cultură a celebrității media, unde așa-numiții „tarento” (talente), cu ajutorul aparițiilor la televizor, vor să dobândească notorietate și își câștigă popularitate acceptând să facă cele mai mari năzbâtii. În bătălia pentru cele 15 minute de celebritate, de care are parte orice om în cultura contemporană (vorbă atribuită în mod eronat lui Andy Warhol), Nasubi devine unul dintre sute de mii de concurenți care speră ca apariția la TV să fie o trambulină pentru o carieră viitoare.

Desigur, există cazul prezentatorului faimosului „castel”, Takeshi Kitano, care s-a transformat din simplu comic de televiziune în câștigătorul Leului de Aur la Festivalul de Film de la Veneția pentru filmul Hana-bi (1998) este sugestiv.

 Realitatea bate filmul

Pentru spectatorii occidentali genul acesta de programe, în care oamenii sunt umiliți în mod public, pot părea niște ciudățenii.

Fiind mai degrabă obișnuiți cu filmările de tip „camera ascunsă” (sau „candid camera”), dar mai ales cu programele în care sunt filmate viețile private ale unor familii celebre (familia Kardashian, familia Osborne), ori concurenții sunt celebrități, duși în diverse zone pustii pentru a supraviețui (Survivor, Naked and Afraid), sau puși să interacționeze într-un mediu artificial (Big Brother, Burlacul și diversele variante ale lor), pare că programele japoneze sunt doar exotice.

Așa cum arată și documentarul realizat de televiziunea americană ABC, intitulat „I Survived a Japanese Game Show” (Am supraviețuit unui program de jocuri japonez), care urmărește mai mulți americani care se duc în Japonia pentru a participa la aceste spectacole de tip competiție televizată (programul nu este real, e doar o imitație a acestui gen extrem de popular, care imită stilul programului numit „Sasuke”, devenit Ninja Warrior), pentru occidentali (în acest film sunt concurenți americani), acesta e un mod cu totul ciudat de tele-realitate.

Realitatea la care asistăm sau participăm nu mai este doar înscenată, cum se întâmplă cu multe „rialitșăuri” de pe la noi, ea este dusă la extrem, devine ultra-realitate, o realitate ultragiantă.

Torturi normale

Cum vedem în cazul participanților la competițiile din „Castelul lui Takeshi”, care ies adeseori cu fracturi de craniu și cu oase rupte, în Japonia spectacolele sunt uneori la limita accidentelor, adeseori făcute să inducă suferință cu bună știință. Cel mai notoriu (în sens negativ) este cazul din Downtown no Gaki no Tsukai ya Arahende!! (Downtown. Nu suntem comis voiajori!), lansat în 1989 Nippon TV, unde a creatorii au introdus infama mașinărie „Chinko” (la propriu „mașina de penis”), în care concurentul e lovit peste organele genitale de fiecare dată când răspunde incorect.

Genul, cunoscut cu numele simplificat Gaki No Tsukai, presupune ca participanți să suporte nenumărate pedepse corporale și să treacă prin chinuri psihice.

Parte integrantă a divertismentului japonez, spectacolele „cu suferință” sunt explicabile prin fascinația exercitată de ceea ce în germană se numește „Schadenfreude”, bucuria extrasă din suferința altora. Există un amuzament macabru, provocat de expunerea la imaginile semenilor noștri confruntați cu diverse „torturi”. Poate că, văzând suferințele fizice sau chinurile emoționale ale semenilor noștri, ne bucurăm că viețile noastre sunt „normale”.

Cruzime pentru rating

În unele spectacole cruzimea atinge grade de paroxism, pentru că, de dragul cotei de audiență („rating”-uri), producătorii se întrec în a găsi noi moduri de a șoca.

Aici e important al doilea personaj central al documentarului, poate la fel de surprinzător ca și Nasubi, celebrul producător de televiziune, Toshio Tsuchiya.

Și acesta apare atât în imagini de arhivă, cât și, după mai bine de 25 de ani, în interviuri directe unde povestește despre relația ambivalent cu subiectul „experimentului” său televizat.

Așa cum va declara producătorul programului original, scopul său era acela de a le arăta telespectatorilor cele mai primitive manifestări ale ființei umane, „concurentul” fiind în mod intenționat torturat și împins până la extrem. Una dintre afirmațiile șocante ale lui Tsuchiya este că s-ar fi așteptat ca bărbatul să se sinucidă în direct.

Filmat gol

Tomoaki Hamatsu, tânărul dornic să ajungă vedetă de televiziune acceptă această „provocare”, intră benevol într-o auto-tortură. După ce Tsuchiya însuși l-a condus pe Nasubi în cameră, i-a ordonat să se dezbrace în pielea goală și să rămână în încăperea claustrantă.

Deși producătorii susțineau că ușa nu era închisă, că el putea să plece oricând dorea, concurentul nu știa acest lucru. Sigur, e discutabil dacă tânărul știa sau nu că este înregistrat, mai ales că mulți dintre participanții la aceste competiții televizate erau admirați în societate.

Nasubi era actor în devenire și știa prea bine în ce situație se pune, de altfel din interviul realizat de regizorul britanic reiese că el își dorea să fie vedetă, că juca un rol de comic în fața camerei de luat vederi care era în camera unde fusese abandonat.

Din sutele de ore de filmare, era montat inițial un calup de opt ore, redus la șase minute. Tot în acest program a fost aplicată și o inovație devenită azi un loc comun, producătorii au decis transmiterea în direct a imaginilor ne-editate. Gol pușcă, zile la rând tânărul tot completează felurile de bilete de tombolă, încercând să câștige ceva.

Pentru că, sărmanul Nasubi, la început nu câștiga niciun premiu, din când în când era hrănit pe ascuns cu biscuiți.

Premii de tot felul

La un moment dat începe să câștige, iar când primește mâncare de câini, o devorează, inclusiv conservele dezgustătoare pentru animale, iar chipul lui „Vânătă” devine amuzant pentru spectatori, care râd de grimasele sale, accentuate de trăsăturile extrase aproape din desenele manga (expresiile lui exagerate în mod natural amintesc de cele ale lui Jim Carrey).

Unele lucruri pe care le câștigă sunt ridicole, altele utile, dar toate sunt prilej de amuzament.

Când câștigă o jucărie de pluș, „Vânătă” o transformă în animalul său de companie, dansează cu un homar viu, cu un aspirator de mână sau cu un televizor, totul în timp ce rămâne dezbrăcat, genitalele sale fiind acoperite cu imaginea unei vinete (poate de acolo vine infamul emoji de la Apple?!).

”Vedetă” în Japonia

Când, după 333 de zile, Nasumi ajunge în sfârșit la câștiguri totale de 1 milion de yeni, producătorul îl felicită, îl îmbracă și, tot cu acoperitoare de ochi, îl urcă în avion. Surpriza este că bietul concurent e dus într-o nouă cameră, de data asta în Coreea de Sud, pentru a relua de la zero competiția, deși nu vorbea coreeană.

Acolo mai petrece 433 de zile în izolare. Deși concurentul a reușit să-și depășească „obiectivele”, chiar de două ori, el nu e anunțat și începe să piardă contactul cu realitatea, îi pică părul și chiar crede că producătorii l-au uitat în noua cameră, fiind convins că a fost răpit de extratereștri și chiar se gândește la sinucidere.

În cele din urmă e mutat într-o camionetă, tot fără să știe că e adus înapoi în Japonia, și crede că va relua a treia oară concursul.

Abia acum primește premiul „în direct” și află că este „vedetă”, că jurnalele scrise în timpul izolării sunt vândute în sute de mii de exemplare și că a fost vizionat de zeci de milioane de spectatori (unele show-uri fiind văzute de 15 milioane de oameni!).

Experiment televizual

Din interviurile cu mama și sora lui Nasubi, șocate când și-au văzut fiul și fratele pentru prima oară la televizor în ipostaze grotești, reiese că nu toată lumea era încântată de „experimentul televizual”.

Nici Nasubi nu-și va reveni după încheierea celor peste 15 luni de izolare, pentru că singurătatea i-a afectat corpul și mintea, comedia fiind adeseori la limita dintre nebunie și sadism.

Iar relația cu Tsuchiya, pe care îl considerase la început un „zeu”, un binefăcător al carierei sale, se schimbă la final, actorul spunând că îl consideră un „diavol” (lucru pe care și producătorul îl recunoaște cu zâmbetul pe buze).

Portret al culturii japoneze

Acest film documentar nu este doar un portret al comicului japonez, el este și un portret al culturii media japoneze, unde, așa cum spune producătorul „toți oamenii devin o formă de divertisment”.

Și e incredibil ce pot face oamenii pentru a obține o frântură de celebritate.

Cu ajutorul unor imagini de arhivă luate din programul original distribuite de televiziunea japoneză, cu imagini generice din cultura media japoneză și cu interviuri directe, regizoarea britanică reușește să ne ofere o imagine a acestei civilizații a spectacolului total, a culturii partajării experiențelor private dusă la extrem.

Poate că, la finalul vizionării unui astfel de documentar, fiecare dintre noi ar trebui să se gândească la fascinația pe care o avem pentru „reality show”-uri, pentru acest mod de a vedea specific culturii media contemporane.

Pe Everest

Deși va apărea și în alte programe de televiziune Nasubi nu își găsește locul în această lume. În cele din urmă, după ce are loc catastrofa de la Fukushima, fostul „talent” își va descoperi adevărata misiune, adevăratul destin.

Când organizează o escaladă a muntelui Everest pentru sinistrați, e prins într-o avalanșă (filmată în direct) și își folosește deprinderile „de supraviețuire” pentru a-i ajuta pe semenii săi.

Nasubi, într-o imagine emoționantă, privind de pe o culme aflată deasupra orașului, spune că destinul său a fost acela de a-și folosi puterea de a le da oamenilor speranță.

Aici ar merita discutată noțiunea filosofică și etică de „ummei”, care în cultura japoneză nu este totuna cu „destinul” așa cum îl înțelegem noi în Occident, dar diferit și de „karma” ori de alte înțelesuri legate de predestinare. „Ummei” nu este destinul ca destinație pre-determinată, ci drumul în sine, călătoria către propriul scop în viață.

Acesta este scopul însuși. Ca și documentarul, care încheie cu Nasumi pe piscurile celui mai înalt vârf de pe planetă, procesul de auto-descoperire nu este nici ușor, nici lipsit de suferință, dar drumul merită parcurs.

Așa cum spunea cândva „părintele” conceptului de film documentar, John Grierson (în „Primele principii ale documentarului”), acest gen de a spune povești, care are o mare varietate de abordări, este întemeiat pe un mecanism fundamental al firii omului – dorința de a observa viața în timp ce acesta se derulează.

Întrebarea este ce facem cu viețile pe care le observăm din siguranța fotoliului în care stăm, rămânem la spectacolul bizar al existenței rizibile a altora, sau descoperim ceva despre noi înșine?