Clujul este un oraș care a găzduit de-a lungul timpului personalități din varii domenii, de la știință, cultură, până la artă și sport. Nu știu dacă orașul în sine este unul de cinci stele, așa cum le place unora să se laude, dar cu siguranță a dat lumii oameni de cinci stele. Și încă mai are multe de oferit. Unii au fost în lumina reflectoarelor, astfel încât lumea îi cunoaște foarte bine. Alții, mai timizi, au stat în linia a doua, asta însă nu le-a luat nimic din strălucire. Rubrica „Clujeni de cinci stele” își propune să pună un spot de lumină asupra cetățenilor urbei care prin tot ceea ce fac sau au făcut, au ridicat Clujul la loc de cinste.

Kovacs Laszlo, Kovi sau Laci, cum îl strigă prietenii, este unul dintre cei mai talentați muzicieni pe care i-a dat orașul ăsta. Pentru că știu că nu-i place să vorbească despre el, i-am lansat provocarea s-o facă, totuși, promițându-i o bere, că nu mă uit eu la o bere… dar nici el n-o vede.:)

„Părinții mei ascultau multă muzică dar mai și cântau acompaniați de ghitara lui tata”

Laci, hai să începem cu o întrebare ușoară, la care dacă nu știi tu răspunde, poți întreba un prieten. De fapt, nici nu-i întrebare. Prezintă-ți CV-ul în două-trei cuvinte!

M-am născut pe data de 23 octombrie 1967 în Cluj-Napoca. Școlile le-am cam amestecat și le-am uns cu slănină (să le mănânce câinii) dar cel mai drag mi-a fost la Bălcescu. Sunt căsătorit, avem o fetiță și un băiețel.

Văd că ai luat ad literam doleanța mea și-ai fost mai mult decât laconic. Ești unul dintre cei mai talentați ghitariști din țară. De la cine ai moștenit pasiunea pentru muzică și de la cine talentul?…:)

Părinții mei ascultau multă muzică dar mai și cântau acompaniați de ghitara lui tata care avea un repertoriu vast bazat pe o memorie de invidiat. Era una din puținele distracții pe vremea aceea și anume a face un chef la cineva acasă, mai mult sau mai puțin motivat de vreo ocazie anume… Așadar am fost inițiat în genul de interpretare la foc de tabără , de care ulterior m-am dezis! LOL!

„Ceva talent ar fi totuși din partea bunicului”

Nu pot spune că am moștenit o pasiune dar mi-a plăcut ideea de a te distra alături de prieteni prin muzică și că este ceva care se poate împărți. Desigur că sunetul ghitarei m-a determinat să cercetez fenomenul pe cont propriu și după îndelungi încercări, urmărind felul cum se poziționează și modul cum se acționează, am reușit să acordez una dintre ghitări spre uimirea părinților.

Poate că până la urmă ceva talent ar fi totuși din partea bunicului (tatăl mamei) care a fost violonist cu studii superioare în domeniu, dar s-a dus înainte să poată să mă învețe ceva.

Care a fost primul instrument la care ai început să cânți și la ce vârstă?

După cum spuneam mai devreme primul instrument a fost ghitara pentru că din momentul în care am acordat-o nu am mai vrut să o pun jos și a început o altă cercetare pe cont propriu și anume cântatul în sine, note, acorduri și toate elementele interpretative ce au ca rezultat acel ceva ca gâdilă plăcut la ureche.

Dacă stau și mă gândesc cred că pe la vreo 11 ani se întâmpla acest mad scientist experiment! Practic sunt și acum autodidact cu tot internetul cu tot și spun asta în ideea că pe atunci informațiile tindeau spre zero și trebuia să faci eforturi să ajungi la o metodă, sau profesor. De ceva ani, spre norocul tinerilor, aceste lucruri nu mai sunt o problemă.

„Trebuie să fii original, să fii convingător și să cânți cu pasiune”

Ce gen de muzică îți place cel mai mult și ce genuri ai cântat până acum?

Cred că am devenit un așa numit all around, adică cu de toate, ca o șaormă. Nu am niciun gen preferat atâta timp cât se cântă bine și din suflet. În capul meu este un mare fusion care are la bază rockul, în special cel progresiv. Ca și condiment special aș pune și un pic de jazz cu măsură. În afară de manele și muzica populară de pe rată, din piețe și din târguri, am cântat cred că toate genurile. Ideea cu muzica populară este că am fost sunetist într-un studio de gen și acolo am avut șansa să învăț să fac diferența dintre autentic și să-i spunem comercial de la cei câțiva, puțini, redactori de specialitate.

Cu alte cuvinte trebuie să fii original, să fii convingător și să cânți cu pasiune. Am ajuns să nu mai pot asculta multe trupe rock, deși aluatul de bază pentru mine este rock-ul, pentru aceste motive simple.

Care sunt ghitariștii tăi preferați, de afară și de la noi?

Aceasta este întrebarea la care răspund cu „nu am”. Pot să îți enumăr câțiva ghitariști de la noi care îmi plac dar mă tem să nu îmi uit vreun prieten. În ceea ce privește ideea de afară, eu le-aș spune mai degrabă fabrica unde s-a inventat apa caldă așa că în mod automat sunt influencerii mei. Eric Clapton, Santana, David Gilmour, Gary Moore, Andy Summers și lista ar putea continua până când nu s-ar mai termina.

Ideea este că îi prefer pe acei ghitariști care au discurs muzical melodic și coerent lăsând în urmă pe imprimări senzații de care poți să îți aduci aminte cu ușurință și plăcere în defavoarea gimnasticii pe griful ghitării.

„Îmi pare rău că totul a devenit mult prea mercantil”

Care sunt trupele tale preferate?

Trupele cu adevărat mari erau definite mai demult și de o componentă socio educativă, poate chiar politică. Astfel, mesajele din texte aveau un efect mai mare asupra fanilor și a publicului, se trăia într-un anume spirit, trupele erau vocea tăcută a celor ce îi ascultau și le cumpărau albumele.

Acum acest gen de trupe au cam dispărut, odată cu publicul de gen așa că nu pot să fiu fan decât la modul de a trăi cu speranța că vor mai apărea trupe ca Pink Floyd. Sau Yes. Ori Genesis, Queen, AC/DC, Deep Purple, Police și cu riscul de a mă repeta, lista poate continua până nu se mai termină. Ce pot spune despre trupele mai noi este că îmi pare rău că totul a devenit mult prea mercantil și ceea ce a trebuit spus în rock music, de exemplu, s-a cam spus.

Care sunt ghitarele preferate (marcă) și de ce?

Un mare ghitarist, pe numele lui Larry Corryel, într-un interviu apărut în revista Guitar Player, ca și sfat pentru tinerii ghitariști, le spunea că pentru a progresa, să facă în așa fel încât ei să fie cei mai slabi în trupa în care cântă și să nu studieze decât pe instrumente foarte bune. Îți pot confirma și eu că este un mit acela conform căruia spui „las că e bună asta pentru început”, plus că poți ajunge la un rezultat nedorit într-un timp mai îndelungat.

„Trebuie să găsești o ghitară care să fie setată cum trebuie și să se potrivească cu stilul muzical pe care vrei să îl cânți”

Desigur nu toată lumea are un Fender Stratocaster sau Telecaster, Gibson Les Paul sau mai știu eu ce drăcovenie de custom made, însă acum la un preț decent, cu puțină asistență din partea cuiva experimentat, poți cumpăra ceva la ce eu nu am visat pe vremuri. În principiu trebuie să găsești o ghitară care să fie setată cum trebuie și să se potrivească cu stilul muzical pe care vrei să îl cânți.

Spun toate astea pentru că am cântat pe ghitări de marcă ce nu sunau mai bine, sau din contră, decât imitațiile lor mult mai ieftine. Eu cânt momentan pe un Fender Stratocaster Eric Johnson, Musicman Cutlass și un Telecaster Custom made in Germany dar am avut multe ghitări…

Cu ce trupă te-ai lansat în muzică și în ce trupe ai cântat până în prezent?

„Suntem Rival, o trupă de metal” era unul din refrenele la modă în Cluj între anii 1982-1987. Primul concert a avut loc în sala de sport a liceului Nicolae Bălcescu, în 1982, 23 octombrie, cu un pic de scandal, de ce nu? Rival a fost prima mea trupă care, datorită atitudinii ce se putea citi printre rânduri, a fost desființată de către Securitate printr-un mesaj direct, „de mâine mai puteți cânta dar fiecare în altă trupă”.

A urmat Rodion GA, Trans Express, Knockout, Kappa, Semnal M, Compact C, Desperado, Speak Floyd și poate am uitat câteva colaborări odată cu vârsta. Una din cele mai onorante colaborări a fost cea cu Dan Andrei Aldea, alături de colegii de la Desperado, o experiență unică din toate punctele de vedere.

„Sunt un caz patologic de introversiune”

De când datează colaborarea ta cu Sandy Deac?

Ne cunoaștem cu Sandy de prin 1987, pe când participam la Festivalul Cântarea României, amândoi reprezentând câte o instituție al cărei trupă eram. Nu am putut să nu observ direcția futuristă a muzicii lui și mi-am dat seama că ideile pe care nu le puteam exprima în formulele cu care cântam pe atunci și-au găsit o posibilă rezolvare. Una peste alta, pe 9 ianuarie 1989 mă sună Ovidiu Buhățel, sunet și manager la Kappa și mă întreabă dacă nu aș fi interesat de o colaborare. Ei bine, de atunci cântăm și compunem împreună cu Sandy.

Ești o persoană mai introvertită. N-ai fost tentat niciodată de partea întunecată a succesului, adică de statutul de vedetă cu tot ce aduce el la pachet?

Da, sunt un caz patologic de introversiune. Nu, nu sunt genul.

De ce n-ai scos până acum niciun album solo? Din lipsă de timp sau nu-ți place să compui?

Timpul este problema, familia este mai importantă cu toate că mă susține sută la sută. Un posibil album solo nu ar aduce ghitara în prin plan ci mai degrabă câteva piese care nu își au locul altundeva. Mă consider mai mult songwriter decât ghitarist.

„Ca rocker nu mă plictisesc iar ca iubitor de clasic primesc fructul interzis”

Știu c-ai colaborat cu Venczel Peter, un alt mare muzician al Clujului, la opera rock „Matyas pe eșafod”. Ai mai cochetat cu acest gen de muzică și după aceea?

Pentru mine acest gen este cea mai complexă mixtură între rock și genul clasic, evidențiind ce este mai bun la fiecare dintre ele. Ca rocker nu mă plictisesc iar ca iubitor de clasic primesc fructul interzis. „Matyas pe eșafod” a fost probabil cea mai complexă aventură la care am participat, aș mai face-o o dată chiar dacă ar fi de 10 ori mai greu acum.

Din păcate, la așa nivel nu am mai cântat decât în spectacolele Operei Maghiare care includeau părți, ce-i drept mari, din musical-uri precum Cats, Phantom of the Opera, Jesus Christ Superstar…

Discutasem mai demult despre un eventual proiect G3 de România care să-i includă, alături de tine, pe Laco Jimmy și Nicu Patoi. De ce nu s-a mai concretizat?

Se scrie „treige” și nu are legătură cu celebrul concept și da, timpul, distanța din nou își spun cuvântul. Poate acum cu noile platforme online, ar putea fi vorba. Cei doi prieteni ai mei așteaptă probabil un semn.

„Speak Floyd trebuie să fie un act cultural, dincolo de a fi un tribute band”

Ești angrenat acum alături de Sandy în proiectul Speak Floyd, un proiect care a avut și are un succes fulminant. Nu e deloc ușor să cânți partea care-i revenea lui Gilmour și totuși interpretarea ta este apreciată la superlativ de audiență. Câte ore pe zi repeți?

Am crescut pe muzica lor și am învățat enorm de la ei, fac parte din acel model de trupă care îmbină originalitatea cu mesajul și spre surprinderea noastră, tinerii au priceput mesajul celor de la Pink Floyd. Consider că este o datorie de onoare să le retransmiți mesajul astfel că Speak Floyd trebuie să fie un act cultural, dincolo de a fi un tribute band.

În ceea ce mă privește, nu știu a câta oară am ajuns într-un context deosebit de onorant și încerc să fiu la înălțime. Pentru asta, nu repetiția sau studiul sunt importante ci gradul de înțelegere a ceea ce se întâmplă acolo. Este ca și asumarea rolului în teatru, interpretul trebuie să aibă aceeași importanță ca rolul. Dealtfel, cu cât știi mai mult cu atât îți dai seama că nu știi nimic!

Ce proiecte de viitor ai?

Altă întrebare la care nu îmi place să răspund dar ar fi câte ceva. Aș vrea să compun, să cânt și să împart ce am făcut cu oameni de treabă!

Marius Aciu