Connect with us

EVENIMENT

Adrian Papahagi (UBB): Încoronarea Regelui Charles III, lecție majoră de teologie politică administrată întregii creștinătăți

Publicat


rege 2
Universitarul clujean Adrian Papahagi descrie încoronarea Regelui Charles III al Marii Britanii și susține că este o lecție majoră de teologie politică administrată întregii creștinătăți. ”Regii Angliei sunt ultimii monarhi creștini care urmează tradiții vechi de peste un mileniu”, a spus acesta.
”În procesiunea Regelui, a fost purtat evangheliarul Sf. Augustin, primul arhiepiscop de Canterbury (a nu se confunda cu imensul teolog Aurelius Augustinus, episcop al Hipponei), cinstit atât de anglicani, cât și de catolici și ortodocși. Manuscrisul (azi, Cambrige, Corpus Christi College 286) a fost copiat în scriere uncială italiană, în jurul anului 600. Unii cred că Papa Grigorie cel Mare a oferit manuscrisul misionarului Augustin, apostolul anglo-saxonilor, care a întemeiat în 597 Biserica Angliei, dar e posibil ca manuscrisul să fi fost trimis din Italia câteva decenii mai târziu.
(Îi întreb pe troglodiții noștri auriști, r3mediatici, activenewsiști, putiniști etc.: ce manuscrise din 590-610 avem noi? Ce se întâmpla pe teritoriul României atunci? Cum arăta Biserica creștină pe teritoriul României în 600? Cine sunt omologii lui Beda, Alcuin, Dunstan sau Wulfstan în spațiul nostru? Dar ce să-i întrebi pe cei mândri că sunt inculți, troglodiți, populiști, pe cei pentru care credința creștină și orice contează s-a născut sau supraviețuiește între spațiul carpato-danubiano-pontic, și cu precădere la Tomis? Firește că, pentru așa ignoranți, Occidentul e un putregai apostat, și numai la noi, în țara dominată de corupție de sus până jos, adie Sfântul Duh.)

Jurământul Regelui, tradiție din anul 973

Jurământul Regelui Angliei,”Promissio Regis”, este o tradiție atestată din 973, care probabil își are obârșia în sec. VIII. Deși cuvintele variază de la o încoronarea la alta, Regele promite în mare să respecte aceleași virtuți creștine (dreptatea/legalitatea și milostenia), să respecte succesiunea dinastică, să apere unitatea reagtului și credința (anglicană protestantă).
Tronul de lemn al încoronării a fost făcut în 1300-1301 la comanda regelui lui Edward I, și incorporează „Piatra Destinului”, adusă din Scoția în 1296.
Coroana, bula, sceptrul, inelul, sabia și mantia, cele mai importante „regalia” sunt tot însemne medievale, iar folosirea lor este descrisă în „Liber regalis”, un manual al încoronării din sec. XIV. Bijuteriile medievale au fost topite în timpul revoluției puritane, de aceea azi sunt folosite obiecte create în 1661 pentru Charles II, sau mai noi. Portretele de la încoronarea regilor Richard II (1377) și Charles II (23 aprilie 1661) arată continuitatea tradiției.
Globul de aur (the orb) reprezintă Pământul (sferic, firește; nu credea nimeni că e plat), împărțit în cele trei continente cunoscute în Evul Mediu (Europa, Africa și Asia), plasate toate sub stăpânirea Crucii. Alătur și o hartă T-O medievală.
Cele două sceptre pe care Regele le ține în alt moment al Încoronării, reprezintă puterea temporală și spirituală. Sceptrul care simbolizează suveranitatea politică este surmontat de o cruce, iar cel cunoscut ca „bastonul dreptății și milei” (the Rod of Equity and Mercy) poartă sculptura unui porumbel, reprezentând acțiunea Sfântului Duh.

Întreaga ceremonie e religioasă

În timpul consacrării („sacre du Roi”, spun francezii), Regele își leapădă mantia regală cu care a venit la ceremonie și rămâne într-o tunică albă, simplă, monahală („colobium sindonis”), ca un credincios pregătit de botez, un mire (sau, în cazul reginelor, mireasă), sau un monah care se dăruiește lui Dumnezeu. Cămașa e straiul imaculat al botezului sau al noii ungeri, dar și simbolul lințoliului funerar. Simplitate, smerenie, mortalitate, dăruire – toate acestea stau cel mai aproape de corpul muritor al Regelui.
Celălalt corp însă, cel mistic, care-l unește pe Dumnezeu cu poporul, cel nemuritor („Regele a murit, trăiască Regele!”, cf. Kantorowitz, Cele două trupuri ale Regelui) este împodobit cu straie aurite. Regele (ca un episcop hirotonit de un arhiepiscop), poartă chiar un soi de epitrahil („Stole Royal”), asemănător cu cel al ierarhilor, care simbolizează funcția sacerdotală a monarhului. Supertunica și Mantia Imperială semnifică puterea și mărirea temporală (și temporară).
Ungerea Regelui cu ulei sfințit la Ierusalim este o taină, la care privitorii nu asistă.
Întreaga ceremonie este religioasă, oficiată de episcopi în biserică. Autoritatea supremă a Regelui nu vine de la popor sau din Constituție, deși poporul a agreat Constituția, iar Regele și politicienii i se supun, ci de la Dumnezeu, adică de la Providența care a făcut ca el să se nască prinț moștenitor – ceva ce trece dincolo de voința sau putința oamenilor. Suveranul slujește patria și națiunea, ca bun creștin, care imită înalta slujire a Mântuitorului, și prin aceasta se supune oamenilor: „Am venit să slujesc, nu să fiu slujit”, a rostit Regele. Tot pe urmele lui Iisus, ascultarea ultimă a Regelui este față de Dumnezeu-Tatăl, prin mijlocirea harului Sfântului Duh.
Aceasta e lecția pe care tradiția Încoronării o administrează creștinătății, care adesea uită ce este, de unde vine, și încotro se îndreaptă”, a explicat Adrian Papahagi.
Papahagi este conferențiar universitar la Facultatea de Litere a UBB Cluj-Napoca, doctor în studii medievale, titlu obținut la Universitatea Paris IV-Sorbonne.
Sursa foto: Adrian Papahagi – Facebook




Comenteaza

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Publicitate
Publicitate
Publicitate

Știri din Alba

Publicitate
Publicitate
Publicitate