„Remarul 16 Februarie”, cea mai veche fabrică din Cluj și memoria unei date istorice

Originea și evoluția unei uzine legendare

Remarul 16 Februarie își are rădăcinile în anul 1870, odată cu înființarea unui atelier feroviar dedicat întreținerii și reparației materialului rulant pe ruta Cluj–Oradea. De-a lungul anilor, acesta a evoluat de la un simplu atelier la o uzină complexă, devenind unul dintre cele mai importante centre de reparații și construcții pentru locomotive, vagoane și automotoare din România.

În perioada interbelică, sub denumirea de Atelierele CFR Cluj, uzina a cunoscut extindere și specializare, reflectând rolul strategic al Clujului ca nod feroviar în Transilvania. După anul 1990, fabrica a fost redenumită oficial „Remarul 16 Februarie S.A.” și mai târziu privatizată, continuând să ofere servicii de modernizare, reparație și întreținere pentru material rulant.

Astăzi, compania execută lucrări complexe pentru locomotive diesel și electrice, automotoare și rame electrice, fiind un actor semnificativ în infrastructura feroviară națională.

„16 Februarie„, în memoria grevei și a sacrificiilor feroviarilor

16 februarie este o dată simbolică pentru feroviari, iar numele fabricii este încărcat de semnificație istorică. El nu se referă la data înființării uzinei, ci evocă una dintre cele mai importante mișcări ale muncitorilor feroviari din România: greva de la Atelierele CFR Grivița din 16 februarie 1933.

În contextul Marii Crize Economice, condițiile de muncă și salarizare pentru ceferiștii români s-au deteriorat rapid, iar pe 16 februarie 1933 s-a declanșat o grevă puternică la Atelierele CFR din București, cunoscută în istorie pentru solidaritatea angajaților și confruntările cu forțele de ordine.

Această zi a devenit ulterior un simbol al luptei pentru drepturile muncitorilor feroviari și o referință pentru comunitatea celor care au păstrat rețelele feroviare în mișcare chiar în cele mai dificile perioade. Astfel, alegerea datei 16 februarie în denumirea companiei clujene este un omagiu adus curajului și sacrificiului acelor lucrători.

Remarul 16 Februarie este singura fabrică de profil din țară care poartă în denumire și data de„16 Februarie„, în semn de omagiu pentru sacrificiile feroviarilor de la acea vreme.

Un veteran al Remarul 16 Februarie, de 42 de ani la datorie

Marcel Chiorean are 67 de ani și lucrează în Remarul 16 Februarie de 42 de ani, din 1984.

N-a prins vremurile din 1933, dar știe istoria feroviarilor, așa cum cunoaște fiecare colțișor al fabricii în care și-a trait cea mai mare parte a vieții sale de până acum.

„Noi figuram la înființare ca atelier de întreținere. După ce s-a retrocedat Ardealul, în 1918, a fost o revoltă, în 1933, la București, la Grivița, și acolo a murit un om, acel Vasile Roaită. În cinstea acelui om care a murit atunci, în semn de fraternitate pe linie de ceferiști, a fost denumită 16 februarie. Acum, dacă întrebați -clujeni, în general- unde lucrezi. „La Remarul„. Dar unde e Remarul ăsta?„ „La 16 Februarie„. A, de ce nu zici așa?!„.  Și nu-i făcut numele de comuniști, ci de organizațiile sindicale.

16 februarie are încă rezonanță puternică la cei care lucrează aici, dar și la alții. E un lucru pe care mulți îl respectă, respectă denumirea și respectă tradiția în sine a lor„, spune, pentru Cluj24, Marcel Chiorean.

Iar în semn de respect pentru feroviarii de odinioară și pentru cei din prezent, data de 16 februarie este marcată în fiecare an în întreprinderea clujeană, fie cu manifestări mai ample uneori, fie mai simbolic, cu mici și bere și cu multe povești din marea istorie a unei fabrici etalon pentru Cluj, Transilvania și România.

De la munca grea și periculoasă de acum 100 de ani, la utilajele moderne de azi

În urmă cu 93 de ani, în 16 februarie 1933, izbucnea revolta feroviarilor de la Atelierele Grivița din București. În acel an, România era în plin impact al Marii Crize Economice (1929-1933), iar statul roman a aplicat politici de austeritate severe, care au afectat direct angajații din sectorul public, inclusiv pe cei ai Căilor Ferate Române, unul dintre cei mai mari angajatori ai vremii.

Între 1931 și 1933, salariile ceferiștilor au fost reduse de mai multe ori, uneori cu 20–30%, prin decrete guvernamentale. Salariile erau adesea plătite cu întârziere, iar primele și sporurile au fost eliminate sau drastic reduse. Muncitorii din Atelierele Grivița, dar și ceilalți feroviari din țară lucrau frecvent 10-12 ore pe zi, o activitate fizică grea care presupunea lucrări mecanice dificile (reparații de locomotive, piese grele), realizate cu mijloace tehnice limitate. Siguranța lucrătorilor era precară, fiindcă normele de protecția muncii erau slab reglementate, iar accidentele de muncă erau frecvente, cu despăgubiri rare sau insuficiente. De asemenea, condițiile sanitare erau deficitare, din cauza atelierelor slab ventilate, zgomotoase și supraaglomerate, iar expunerea la fum, uleiuri și substanțe toxice era constantă.

Cam acestea au fost și motivele pentru care feroviarii de la Atelierele Grivița au declanșat grevele din februarie 1933.

Acum, condițiile actuale de muncă și salarizare ale feroviarilor, cu referire și la ale celor de la Remarul 16 Februarie sunt net superioare celor din perioada interbelică, din punct de vedere al drepturilor legale și al siguranței. Cu toate acestea, munca rămâne dificilă fizic, iar nivelul salarial reflectă realitățile industriei grele din România, nu statutul simbolic al uzinei.

Remarul 16 Februarie funcționează astăzi ca societate comercială privată, activă pe piața reparațiilor și modernizărilor de material rulant feroviar, iar activitatea se desfășoară într-un cadru diferit față de perioada istorică a atelierelor CFR, fiind reglementată de legislația muncii actuală, de contracte individuale și, după caz, colective de muncă, precum și de cerințele europene privind siguranța și protecția muncii.

Activitatea rămâne preponderent industrială, cu muncă fizică semnificativă pentru meserii precum lăcătuși, sudori, electricieni sau mecanici, se lucrează cu echipamente grele, locomotive, vagoane și subansamble, ceea ce presupune riscuri profesionale inerente.

Dar, spre deosebire de perioada interbelică, există norme clare de securitate și sănătate în muncă, echipamente individuale de protecție (cască, bocanci, salopetă, mănuși), instruiri periodice obligatorii. Accidentele de muncă nu sunt eliminate complet, dar sunt reglementate și raportate, iar responsabilitatea angajatorului este clar definită legal.

De asemenea, programul standard de lucu este, în general, de 8 ore pe zi, cu posibilitatea orelor suplimentare în funcție de comenzi și termene contractuale.

De altfel, și președintele Consiliului de Administrație al Remarul 16 Februarie, Călin Mitică, a declarat, pentru Cluj24, că din cunoștințele sale, nu poate exista comparație între condițiile de muncă și viață ale feroviarilor de acum 100 de ani și cele de acum.

„În ultimii ani am făcut investiții importante, de milioane de euro, în dotarea atelierelor noastre cu utilaje moderne, performante și în asigurarea unor condiții cât mai bune lucrătorilor noștri. De asemenea, suntem la un nivel competitiv din punct de vedere salarial și vom continua și în perioada următoare să achiziționăm materiale și echipamente care să îmbunătățească condițiile de lucru, precum și performanțele lucrătorilor noștri„, a spus Călin Mitică. El a adăugat că data de 16 februarie rămâne un reper istoric important în memoria colectivă, data la care în fiecare an sunt marcate dăruirea și spiritul de sacrificiu ale unei categorii -feroviarii- care au făcut întotdeauna cinste unităților în care au lucrat și țării.

Spiritul timpului și provocările de azi

De-a lungul deceniilor, Remarul 16 Februarie a crescut și s-a adaptat la schimbările economice și tehnologice. În ultimii ani, compania a trecut prin fluctuații ale cifrei de afaceri, cu rezultate financiare variabile anul trecut, dar continuă să fie un angajator și furnizor valoros pentru sectorul feroviar.

Pe de altă parte, contextul actual al platformei industriale este marcat și de presiuni asupra utilizării spațiilor: există discuții privind reconversia unor zone în proiecte imobiliare moderne, ceea ce reflectă tensiunea dintre conservarea patrimoniului industrial și dezvoltarea urbanistică a Clujului.

Moștenirea unei tradiții și rolul în comunitate

Remarul 16 Februarie nu este doar o fabrică; este parte din istoria socială și economică a Clujului. Pentru mulți, ziua de 16 februarie rămâne un memento al solidarității muncitorilor ceferiști, iar uzina clujeană, purtând acest nume, păstrează vie legenda luptei pentru dreptate și demnitate în muncă.

În orașul care îmbină trecutul cu viitorul, „Remarul” rămâne o punte între tradiție și modernizare — un simbol al industriei și al spiritului feroviar românesc.

Într-o dimineață obișnuită de februarie, în halele Remarului, zgomotul metalului acoperă aproape orice alt sunet. Un muncitor strânge un șurub, altul verifică un panou electric, iar o locomotivă, deschisă pe bucăți, așteaptă să fie pusă din nou în mișcare. Nimic spectaculos, nimic festiv. Doar muncă.

Și totuși, pentru cei care lucrează aici, data de 16 februarie nu este o simplă zi din calendar. Este o amintire transmisă din generație în generație, o lecție despre solidaritate, sacrificiu și demnitate. Nu se țin discursuri mari și nu se fac parade. Se povestește. Se respectă. Se merge mai departe.

Într-un oraș care se schimbă rapid, în care vechile platforme industriale sunt privite tot mai des ca oportunități imobiliare, Remarul 16 Februarie rămâne un reper al unui alt Cluj – cel al muncii grele, al atelierelor și al oamenilor care au ținut țara în mișcare pe șine de oțel.

Atâta timp cât în aceste hale se va auzi zgomot de metal și pași de muncitori, data de 16 februarie nu va fi doar o filă de istorie, ci o parte vie a prezentului.