VIDEO. Mitropolitul Vasile Mangra, preot și activist politic. Considerat ”trădător”. A candidat pe listele unui partid maghiar

Asociația Cluj24, împreună cu Institutul de Istorie ”George Barițiu” Cluj-Napoca al Academiei Române, lansează proiectul ”Sub cupola extremismului – Figuri istorice românești între așa – zisa trădare și patriotism”.

Descendent dintr-o dinastie preoțească, Vasile Mangra s-a născut în 25 mai 1850 în Săldăbagiu-Mic din comitatul Bihor.

Încă din primii ani de viață la Vincențiu Mangra au existat semnele unei inteligențe peste medie și a unei predilecții către aspectele pragmatice ale vieții. Din aceste rațiuni tânărul fiu de preot a urmat Acedemia de Drept din Oradea, însă fără a definitiva studiile din cauza taxelor școlare prea mari, care nu au mai putut fi asigurate integral din bursa Fundației Emanuil Gojdu. Constrângerile materiale i-au redirecționat linia de mișcare în viață către studiile teologice.

În acest sens, el a descins în orașul Arad la Academia teologică pe care nu doar că o va absolvi cu note maxime, dar va deveni și profesor de drept canonic în cadrul ei timp de mai mulți ani. Anul 1900 a fost unul important în cariera ecleziastică a lui Mangra, fiind ales președinte al Consistoriului ortodox de la Oradea și, în acest fel, principalul favorit la alegerile de episcop de la Arad din 1902-1903, ca urmare a morții lui Iosif Goldiș.

Cu toate că atunci guvernul de la Budapesta s-a ferit să-l susțină din cauza activității politice depuse în cadrul Partidului Național Român, câțiva ani mai târziu, în 1916, clasa politică maghiară i-a asigurat suportul necesar pentru a ajunge mitropolit ortodox la Sibiu. Problemele delicate pe care le-a rezolvat mitropolitul în contextul special creat de Primul Război Mondial au demonstrat că el a fost potrivit pentru asemenea situații inedite.[1]

Complexitatea personalității lui Mangra reiese din mai multe episoade de pe cuprinsul vieții și activității sale, generând controverse printre contemporani și, mai apoi, printre generații. În acest studiu ne vom referi cu precădere la două momente care constituie și principalele neînțelegeri cu care Mangra a rămas mult timp în istoriografie: momentul trecerii lui în tabăra guvernamentală, maghiară, la alegerile parlamentare din 1910 și momentul morții din toamna lui 1918.

Migrarea lui Mangra în rândurile guvernamentale maghiare în 1910

Deosebit de activ pe plan politic, Vasile Mangra s-a remarcat în prima parte a vieții lui ca un susținător al mișcării naționale a românilor din Transilvania. În acest sens amintim de sustinerea pe care a oferit-o mișcării memorandiste, organizarea și prezidarea Congresului Naționalităților de la Budapesta din 1895, suplinirea președinției Partidului Național Român, sprijinul pentru noul activism politic.

Trecerea lui Vasile Mangra în tabăra guvernamentalilor, la alegerile parlamentare din anul 1910, a reprezentat pentru mulţi lideri politici români din acea vreme un act de sinucidere morală. Omul care până la acea vreme a fost „sufletul” mişcării naţionale a românilor din părţile Aradului se înregimenta, aproape fără remuşcări, în Partidul Muncii. Fapta sa a fost considerată de către o parte dintre foştii săi colegi de partid incalificabilă, ca o palmă dată întregii mişcări naţionale româneşti. Lucrul a atras după sine renegarea publică şi damnatio memoriae a lui Vasile Mangra. Şi totuşi, au existat voci care i-au apărat şi justificat decizia politică. Când au făcut aceasta, ei s-au bazat pe o serie de evenimente care, prin evoluţia lor, nu puteau să-l situeze pe Mangra în 1910 altundeva, decât de partea lui Tisza István. Din urmărirea acestui traseu evenimenţial am putea înţelege mai bine care au fost principalele motive care l-au determinat pe Mangra să se alăture puterii politice.

La început au fost represiunile din partea autorităţilor. În timpul când era profesor seminarial la Arad, pentru că participase la acţiunile premergătoare depunerii Memorandului la Tron, ministrul de Interne Hieronymi Károly a cerut înlăturarea lui nu doar de la catedră, ci şi din Ardeal.^[2] Un an mai târziu, în 1893, pe baza unui ordin al ministrului de Culte şi Instrucţiune publică, Csáky Albin, Mangra a fost destituit din funcţia de profesor pentru activitatea sa naţional – politică românească fiind considerat un spirit periculos pentru educarea tineretului.^[3] Memoriile înaintate de către Mangra, atât ministrului de Culte, cât şi episcopului Ioan Meţianu, au rămas fără răspuns, ba chiar şi Consistoriul mitropolitan din Sibiu a consimţit la deciziile ministrului Csáky, ce prevedeau printre altele şi retragerea ajutorului de stat de la acesta.

Distanțare de tribuniști

Starea de conflict ce s-a născut între autorităţi şi tânărul lider politic român a continuat şi în anii următori, după întemniţarea memorandiştilor. Prin preluarea conducerii preşedinţiei comitetului central al Partidului Naţional Român şi prin faptul că a organizat Congresul naţionalităţilor în 1895, Mangra şi-a câştigat un renume de care nu se bucurase până atunci. Acţiunile întreprinse ulterior au reconfirmat faptul că el dispunea de calităţile necesare noului model de conducător politic, care, spre deosebire de liderii generaţiei Raţiu, se orienta către un pragmatism mult mai evident. În felul acesta el se număra printre cei care doreau schimbarea tacticii politice, a pasivismului cu activismul. La fel ca şi Eugen Brote, el era convins că unele puncte ale programului din 1881 nu mai puteau fi conforme cu noile realităţi politice, la fel cum şi politica de maghiarizare era în viziunea lui „cea mai mare greşeală, care va duce Ungaria în mormânt.”^[4]

O etapă a distanţării lui Mangra şi a vechilor tribunişti faţă de cei noi s-a consumat la Arad, în decursul anului 1899, când grupul activist de aici a influenţat alegerea lui Iosif Goldiş ca episcop ortodox la Arad, care era în favoarea programului lor de acţiune. De fapt, ea poate fi la fel de bine considerată şi ca cea dintâi etapă a apropierii lui Mangra faţă de o importantă figură a Partidului Liberal din Ungaria, contele Tisza István. Prezent la ceremoniile de înscăunare a lui Iosif Goldiş, membru şi el al partidului guvernamental, contele a rostit un discurs în care punea accentul pe necesitatea înfrăţirii, apropierii dintre români şi maghiari. Dintre vechii tribunişti care au luat parte la acest eveniment s-au numărat Nicolae Oncu, Mihail Veliciu, I. Russu-Şirianu şi Vasile Mangra. Ultimul a rostit chiar şi o cuvântare către contele Tisza, în care era exprimată nădejdea că acea înfrăţire de la Arad nu va putea rămâne doar în sfera ideaticului, a discursului politic, ci ea va fi transpusă şi în realitate.^[5] Conştient că refacerea Partidului Naţional şi refluxul mişcării naţionale începeau să constituie obstacole ce cu greu ar mai putea fi depăşite,  Mangra se baza în planul său de apropiere faţă de maghiari pe sfaturile lui Brote. Lui îi ceruse părerea faţă de discursul lui Tisza, din 1 august 1899, pe care el îl considera drept „un succes moral” pentru gruparea politică de la Arad.^[6]

Vicar episcopal la Oradea

Alegerea lui Mangra ca vicar episcopal la Oradea, în aprilie 1900, aducea cu sine, după alegerea lui Iosif Goldiş, o fortificare a direcţiei activismului politic şi a unei posibile concilieri româno-maghiare. Apoi, argumentele lui Brote referitoare la faptul că Aradul era cel mai potrivit loc unde s-ar putea discuta termenii acelei concilieri şi că guvernul Széll acorda importanţă sporită chestiunii naţionalităţilor, au fost socotite de Mangra ca fiind răspunsurile pe care le aştepta de dincolo de Carpaţi.^[7] Mai mult, Brote l-a îndemnat mereu să continue legăturile cu liderii politici maghiari, deoarece în viziunea lui acestea puteau să constituie un preambul la viitoarele negocieri dintre guvern şi Partidul Naţional. Încurajări a primit şi din partea Partidului Liberal, prin D. A. Sturdza, care vedea în colaborarea lui Mangra cu autorităţile, mijlocul prin care se reducea tensiunea dintre români şi maghiari. Faptul era cu atât mai important cu cât el coincidea cu eforturile lor de a evita eventuale dispute cu Austro-Ungaria în problema Transilvaniei, care în cele din urmă ar fi dus la periclitarea relaţiilor externe ale României cu Tripla Alianţă.^[8]

În acest context trebuie să înţelegem rolul vizitei pe care Vasile Mangra a efectuat-o la Budapesta, la începutul anului 1901, cu puţin înaintea instalării sale ca vicar la Oradea. Acolo a purtat discuţii cu Tisza István, Apponyi Albert, ministrul cultelor Wlassics Gyula şi primul ministru Széll Kálmán. Din dialogul acestuia cu Mangra reieşea preocuparea guvernului pentru noua orientare a politicii naţionale româneşti, cea activistă, şi faţă de modul cum va putea aceasta, să stabilească o unitate de opinie politică în cadrul mişcării naţionale, pe de o parte, iar pe de altă parte să ajute la închegarea unei înfrăţiri între români şi maghiari. Opinia personală a lui Mangra faţă de toate acestea era că dezideratele expuse se vor putea împlini doar pe baza programului de guvernământ al lui Széll, lege, drept şi dreptate, aplicat în toate planurile societăţii.^[9]

Colaborare cu Budapesta

Atât discuţiile propriu-zise cu premierul Széll şi ministrul cultelor Wlassics, cât şi întrevederile avute într-un timp relativ scurt, doar de câteva zile, cu alte personalităţi ale vieţii politice maghiare, ni-l zugrăvesc pe Mangra, pentru întâia dată, în alte culori decât cele cunoscute.

Era, de fapt, începutul colaborării lui Mangra cu puterea politică de la Budapesta, la îndemnurile lui D. A. Sturdza şi ale lui Eugen Brote. Acestuia din urmă i se arăta destul de optimist în ceea ce priveşte stabilirea unor relaţii cu câţiva miniştri din guvern, amintindu-i de asemenea că, atâta timp cât va ocupa acea demnitate bisericească în Oradea, el se va strădui să-şi câştige încrederea autorităţilor. Gestul făcut de Wlassics şi Apponyi de a-l felicita, cu ocazia începerii anului 1902, i-a dat de înţeles că acest lucru putea fi realizat.^[10]

Prin Mangra se pregătea atmosfera pentru viitoarele negocieri, iar acest lucru era cunoscut de către guvernanţii români, în special de către D. A. Sturdza şi ceilalţi colaboratori ai săi din Partidul Liberal, aflaţi în spatele acestei acţiuni, înştiinţaţi despre mersul ei de către Mangra prin Ion Bianu şi  Eugen Brote. Regele avea şi el cunoştinţă despre încercarea creării acelui modus vivendi, căci din această cauză Brote a renunţat, în timpul întrevederii de la Abazia, să mai revină asupra subiectului.^[11]

Menţinerea relaţiilor cu guvernanţii maghiari între aceiaşi parametri de înţelegere şi încredere reciprocă făcea parte, de asemenea, din datoria lui Vasile Mangra. Călătoria făcută de el la Budapesta în februarie 1902 avea această misiune. După o scurtă întrevedere cu împăratul Francisc Iosif  I, care, în acele zile era la Budapesta, el s-a întâlnit iarăşi cu primul ministru Széll, care se declara mulţumit de felul cum ştie să aranjeze terenul unor viitoare discuţii cu liderii politici români.

Criză politică în Ungaria

La această întâlnire, ca şi în cazul celorlalte pe care â Mangra le-a avut cu minştrii Wlassics, Fejérváry Gyula şi cu preşedintele Camerei, contele Apponyi Albert, s-a adus în discuţie posibilitatea ocupării  scaunului episcopal de la Arad de către el, după moartea apropiată a lui Iosif Goldiş.^[12] Dar, în pofida spijinului acordat la început lui Mangra, Széll şi Apponyi au fost supuşi unor presiuni venite din partea Dietei şi, în cele din urmă au trebuit să renunţe la susţinerea vicarului. Eşecul alegerii lui Mangra a fost acut resimţit de către grupul activist arădean, care, în felul acesta, pierdea influenţa din scaunul episcopal, de care s-a bucurat în trecut. Pe lângă aceasta, avea să se alăture în vara anului 1903 şi demisia guvernului Széll, ca urmare a neîncetatului conflict dintre opoziţie şi partidul de guvernământ.^[13]

În perioada imediat următoare, Ungaria a început să treacă printr-o criză politică profundă. După ce iniţial s-a anunţat că noul cabinet avea să fie condus de către preşedintele Casei magnaţilor, Csáky Albin, împăratul a numit în luna iunie un nou guvern, condus de Khuen-Héderváry Károly. Dar nici astfel criza, ce a cuprins viaţa politică maghiară, nu dădea semne că s-ar încheia. Neliniştea şi atmosfera confuză din parlamentul budapestan s-a răsfrânt şi asupra oamenilor politici din România, a liberalilor în principal, care îşi vedeau ameninţate acţiunile politice ce le iniţiaseră pentru românii transilvăneni, acelea de înfrăţire cu maghiarii. Însuşi vicarul Mangra avea să fie pus într-o postură mai puţin plăcută pentru el şi grupul activist care-i susţinea demersurile.

Cu venirea lui Tisza István la putere, în toamna anului 1903, speranţele legate de posibilitatea continuării tratativelor au reînceput să încolţească. Considerat ca fiind singurul om politic care ar fi putut să restabilească pacea în parlament şi să încheie înţelegerea cu naţionalităţile, Tisza şi-a câştigat încă de la început credibilitate în rândul acestora.

Dacă sârbii, slovacii, cehii şi-au pus speranţele în noul prim ministru datorită principalei trăsături a politicii sale, cea liberală, românii, în schimb, s-au ataşat de persoana lui Tisza şi din considerente subiective. În mentalitatea lor, imaginea premierului avea să rămână, pentru multă vreme, aceea a omului politic din 1899, când încheiase la Arad o înfrăţire cu românii. La fel îl vedea şi Vasile Mangra. Pentru el, Tisza era omul politic chemat să dezlege nodul gordian,^[14] să înceapă o nouă etapă în relaţiile dintre naţionalităţi şi puterea politică, bazată în principal pe încredere şi respect reciproc. În felul acesta, românii puteau să năzuiască la acordarea unor concesii, care în trecut le-au fost refuzate. După părerea lui Eugen Brote, odată cu venirea lui Tisza la conducere, pentru români se întrezăreau noi speranţe de îmbunătăţire a vieţii politice, iar situaţia era asemănătoare cu cea din 1867. Dacă atunci liderii români au greşit prin inaugurarea politicii de pasivitate, acum ei aveau şansa să o repare. El milita pentru realizarea unei înfrăţiri faptice cu maghiarii, aducând în atenţia adversarilor săi de idei faptul că, după cum compromisul austro-ungar a fost un interes al dinastiei, la fel de bine s-ar putea realiza şi un compromis româno-maghiar, în interesul ambelor părţi. Alianţa ar fi adus cu sine creşterea rolului românilor în Monarhie, reprezentând chiar cheia întăririi poziţiei lor faţă de maghiari.^[15]

Candidat pe lista Partidului Muncii din Ungaria

Urmând acestor îndemnuri, Vasile Mangra şi-a manifestat dorinţa de a candida pe listele guvernului pentru cercul Ceica-Bihor la alegerile parlamentare din anul 1905. Dar, cu toate că se bucura în iniţiativa sa de sprijinul lui Brote, în urma unor discuţii cu Mihail Veliciu, el a renunţat la posibilitatea de a deveni deputat în Camera ungară.^[16] Conformismul său s-ar fi putut datora atunci, într-o oarecare măsură, încrederii că încă nu era momentul să facă acest pas, de vreme ce episcopul Ioan I. Papp îl prezenta în cercurile româneşti ca pe un filomaghiar.^[17] Pe de altă parte, nici starea guvernului Tisza István nu se arăta destul de stabilă, sfârşind în cele din urmă prin a se retrage de la putere în 1905.

Chiar dacă situaţia politică internă din Ungaria nu prevestea o îmbunătăţire, în concepţia lui Brote tratativele cu maghiarii trebuiau să continue. El era încrezător într-o armonie viitoare cu oamenii politici maghiari şi acest optimism îl transmitea şi lui Mangra, ori de câte ori vicarul orădean părea să fie cuprins de incertitudini în faţa acelui proiect. Amintindu-i de sprijinul de care se bucurase Mangra când a fost numit preşedinte al Consistoriului din Oradea, Brote îi trasa în cuprinsul scrisorilor sale liniile principale de conduită politică pe care Mangra avea să le urmeze. Menirea lui nu era aceea de a se amesteca în vreun fel în problemele interne ale partidelor maghiare, ci de a aştepta în linişte sosirea momentului tranzacţiilor şi compromisurilor dintre cele două popoare.^[18]

Atitudinea rezervată a lui Mangra faţă de legile şcolare ale ministrului de Culte Apponyi Albert, din luna februarie a anului 1907, lăsa de înţeles că vicarul împărtăşea punctele de orientare politică ale lui Brote. El s-a ferit să comenteze atitudinea mitropolitului Meţianu şi a episcopilor săi sufragani, Ioan I. Papp şi Miron Cristea, care, în numele opiniei publice româneşti, au întocmit un protest pe care l-au înaintat ministrului. Prin gestul său Mangra lăsa să se întrevadă că a înţeles faptul că, dacă dorea o conciliere cu maghiarii, o eventuală luare de poziţie ar fi putut duce la pierderea oricărei speranţe de realizare a acesteia.

Complexitatea situaţiei a atras după sine şi necesitatea unei întrevederi între Mangra, Brote şi Roman Ciorogariu, aderent al ideilor politice ale celor doi. După ce iniţial au stabilit o întâlnire la un hotel din Cernăuţi, cei trei s-au întrunit, sub pretextul botezului fetei lui Brote, în casa de pe moşia Găiceana, unde acesta era administrator. Aici s-a întocmit un pact care cuprindea nouă puncte, ce trebuiau să reprezinte noile linii directoare  ale mişcării naţionale româneşti din Transilvania la începutul secolului al XX-lea.^[19]

Rezolvarea problemei naționale

Una dintre prevederile acestui pact viza încercarea de a stabili un contact cu Partidul Social Democrat din Ungaria, în care din 1905 exista şi o secţie română, pe care doreau să-l susţină în punctele comune, acceptând chiar să colaboreze cu el, dar şi cu lideri ai altor partide. Acest lucru era nou şi însemna o anumită detaşare de D. A. Sturdza şi tendinţa de a-şi lărgi orientarea politică, până atunci prea legată  de şeful Partidului Naţional Liberal. Alegerile parlamentare din 1910 le-a oferit din plin această posibilitate. Nou-înfiinţatul Partid Naţional al Muncii, al cărui lider era Tisza István, a promis în programul său o nouă deschidere faţă de naţionalităţi, arătându-se dispus să acorde o serie de concesii românilor. A fost momentul când Vasile Mangra s-a hotărât să facă pasul decisiv al carierei sale politice, înscriindu-se în acel partid, care urma să-i ofere un loc de deputat în parlament şi posibilitatea de a continua tratativele de conciliere româno-maghiare de la un alt nivel.

Situaţia de criză politică internă prin care a început să treacă Ungaria a fost aplanată, pentru o perioadă de timp, de formarea, la 17 ianuarie 1910, a noului guvern Khuen-Héderváry, partizan de idei al contelui Tisza István. Acesta reuşise între timp să adune la un loc pe liberalii risipiţi prin alte formaţiuni politice, punând bazele formării unui nou partid, cel Naţional al Muncii, la 19 februarie 1910. Deşi pentru moment era doar preşedinte al Camerei, în scurt timp el avea să se remarce ca şi conducător politic principal^[20], devenind personalitatea politică ungară care a dominat epoca.

Deşi se afirma că noua formaţiune guvernamentală avea prevăzută în programul ei ca o prioritate rezolvarea problemei naţionale, acest mesaj a fost recepţionat cu destulă reticienţă de către conducerea Partidului Naţional Român. Teodor Mihali şi-a exprimat de mai multe ori îndoiala în legătură cu planul de acţiune a noii formaţiuni guvernamentale.^[21]

Boala politică de care suferea Ungaria era şi rezultatul lipsei de reformă în administraţia publică, unde solgăbirăii şi notarii nu ţineau seama de legile votate la Budapesta, ci se conduceau după propriul lor sistem de valori.^[22] Faptul a fost semnalat şi de către un observator politic pentru Transilvania, Szabó Ferencz de Nagysolymosi, care, în decursul a 18 ani, a vizitat  satele româneşti din Munţii Apuseni, regiunea Săliştei, Câmpia Făgăraşului, Sibiului şi regiunea Braşovului. Deşi făcea parte din aristocraţia maghiară, Szabó a fost nevoit să accepte faptul că autorităţile publice slăbesc puterea economică a ţăranilor români prin diferitele impozite şi taxe. Delegat al Ministerului de Interne, el a analizat şi starea decăzută a sistemului juridic din Transilvania, care nu asigura aproape nici o facilitate acelei categorii de români. Reforma în administraţiia publică constituia o necesitate pentru Ungaria şi pentru aceasta el propunea desfiinţarea sistemului oligarhic din fiecare comitat, prin excluderea oficiului de szolga-biro, iar notarul şi judele să fie aleşi din popor.^[23]

Coalizarea liderilor români

Însă, aceste constatări negative vor ocupa un loc secund în preocupările guvernanţilor, ca urmare a atenţiei sporite pe care aceştia o acordau apropiatelor alegeri parlamentare de la 1 iunie 1910, ultimele din timpul regimului dualist. În faţa lor, liderii românilor au început să se coalizeze, încercând să găseească modul cel mai facil prin care ar reuşi să câştige cât mai multe voturi. Ei doreau ca împreună cu slavii, germanii, creştin-socialii, socialiştii şi democraţii să creeze o opoziţie puternică în parlament. După opinia lor, aceasta putea să reprezinte garanţia că guvernul nu va mai întâmpina perioade de criză.^[24] Pe lângă această tactică electorală, experienţa alegerilor trecute şi deschiderea guvernanţilor faţă de naţionalităţi, au determinat comitetul executiv al Partidului Naţional Român să iniţieze contacte în vederea obţinerii unei concesii, care să-i permită alegerea unui număr de 30 de deputaţi români, chiar dacă guvernul era dispus să le asigure doar opt cercuri electorale.^[25] În realitate, se pare că lucrurile stăteau puţin diferit. Tratativele iniţiate de liderii români nu erau privite de către guvern cu toată seriozitatea. Ele erau văzute de către oficialii maghiari drept un artificiu electoral, prin care puteau să atragă de partea lor câţi mai mulţi oameni politici români.

Faptul a fost destul de clar exprimat de către Tisza István. În discursul pe care l-a ţinut la Arad, la începutul lunii martie, cu ocazia instalării noului comite suprem Urbán Iván, el şi-a exprimat părerea că existenţa partidelor naţionale subminează unitatea politică a statului, şi, prin urmare, rolul pe care îl deţineau deputaţii acestor formaţiuni în parlament era pus sub semnul întrebării.

^[26] Acelaşi lucru a fost întărit şi la inaugurarea campaniei electorale a Partidului Naţional al Muncii, la Oradea, când Tisza a afirmat că nu va admite gruparea în partide politice a naţiunilor nemaghiare, pretinzând ca reprezentanţii aspiraţiilor naţionale româneşti să intre în partidele maghiare existente.^[27] Cuvintele celui care urma să candideze la alegeri din partea Partidului Naţional al Muncii, în cercul Aradului, Tisza István, a produs o evidentă nemulţumire în rândul opiniei publice româneşti. Cei de la Tribuna erau de părere că Tisza contestă existenţa naţională a poporului român, iar cei de la Gazeta Transilvaniei şi Telegraful Român dezvăluiau caracterul şovin al contelui. Şi totuşi, o voce intra în disonanţă cu aceste opinii. Într-un interviu acordat unui ziar local, vicarul Vasile Mangra era de altă părere.^[28] Exprimată în termeni diplomatici, concepţia lui Mangra faţă de noua situaţie politică pe cale de a se contura, a trecut în ochii opiniei publice româneşti ca ceva neplăcut şi suspect în acelaşi timp.

Pe tot parcursul lunii martie 1910 au avut loc întâlniri ale liderilor politici români în vederea reorganizării Partidului Naţional în faţa alegerilor, iar presa a contribuit şi ea la activitatea de popularizare a campaniei electorale, încercând să lămurească şi să îndrume electoratul român. În cadrul lui existau şi unele diferenţe, de care trebuia să se ţină seama. Spre exemplu, o situaţie exista în zona Banatului şi alta în partea de centură a Carpaţilor, comitatele Hunedoara, Alba, Sibiu, unde convieţuirea românilor cu saşii ridica problema conlucrării sau a confruntării, în vreme ce, în alte regiuni cu populaţie românească majoritară, complicaţiile erau mai reduse.^[29]

Urmat de preoțimea din Bihor

Răstimpul dintre consfătuirea conducerii Partidului Naţional Român, din 21 martie 1910, şi conferinţa naţională din luna următoare a fost marcat de continue dezbateri în legătură cu tactica ce avea să fie aplicată la alegeri. Pe lângă discutarea listei candidaţilor, câţiva dintre liderii români, Alexandru Vaida, Teodor Mihali şi Valeriu Branişte, s-au întâlnit între 26 şi 29 martie cu primul ministru Khuen-Héderváry şi ministrul de interne Tisza István, dar convorbirile dintre ei n-au condus la vreun rezultat concret.^[30]

Pe fundalul acestei stări de derută, în seara zilei de 20 aprilie 1910, Vasile Mangra şi-a făcut publică hotărârea sa de a candida cu program guvernamental în cercul electoral Ceica din Bihor. El a participat pentru prima dată şi la lucrările clubului Partidului Naţional al Muncii din Oradea, unde s-a văzut cu mai mulţi membri marcanţi.^[31] Ziarul budapestan Keleti Ertesitö a făcut publică în ziua următoare declaraţia de adeziune a vicarului Mangra la Partidul Muncii. Prin forma ei scurtă şi concisă, declaraţia dezvăluia opiniei publice profilul psihologic al autorului, ale cărui trăsături principale erau extrovertismul şi temperamentul sangvinic, uneori uşor coleric. Prin urmare, Mangra se arăta pe deplin conştient de semnificaţia gestului său şi era convins că noua sa orientare politică va deschide şi mai mult uşa negocierilor dintre români şi maghiari. Pasul pe care tocmai îl făcuse în tabăra guvernanţilor era în concepţia lui un răspuns la apropierea pe care guvernul Khuen o arătase faţă de naţionalităţi. El vedea importanţa acestui lucru prin prisma diplomaţiei, socotind că „numai astfel se poate închipui aplanarea contrastelor: interesul comun al ţării şi interesul poporului nostru.” Linia de mişcare a liderilor politici români trebuia să primească o nouă direcţie, mai apropiată de realităţile politice. Menţinerea pe mai departe în cadrul Partidului Naţional Român a aceloraşi linii directoare era văzută de Mangra ca o greşeală de strategie politică, aducând în sprijinul acestei opinii însăşi experienţa sa politică de peste 30 de ani.^[32]

În năzuinţa sa de a reconcilia cele două popoare, vicarul Vasile Mangra a fost urmat de majoritatea preoţimii şi învăţătorilor din Bihor, dar nu şi de vreo personalitate importantă din Transilvania. În schimb, el s-a bucurat în continuare de sprijinul celor doi ardeleni refugiaţi la Bucureşti, Ioan Slavici şi Eugen Brote.

Act de trădare

Reorientarea politică a lui Vasile Mangra a fost percepută în rândurile partidului pe care l-a părăsit ca un act de înaltă trădare. Unii dintre foştii săi colegi i-au pregătit o răzbunare imediată,^[33] pe când alţii au transmis acest sentiment posterităţii. Octavian Goga nu s-a sfiit să supună trecutul vicarului orădean unei analize severe. În cuprinsul ei, Mangra era prezentat ca un artefact al opiniei publice româneşti, care s-a ataşat de persoana lui nu atât pentru ceea ce era el în esenţă, ci datorită caracterului aparent plăcut, în care smerenia monahală a fost înlocuită de „rafinăria lumească”. Apoi destinul său era asemănat cu cel al pribeagului, aidoma evreului rătăcitor de unde decurgea şi un anumit sentiment de compasiune.^[34]

Faptul că Tribuna a găzduit în paginile sale întreaga campanie publicistică pornită împotriva reorientării politice a lui Vasile Mangra, nu era întâmplător. Ea survenit ca urmare a eşecului liderilor arădeni Nicolae Oncu, Sava Raicu, Sever Bocu şi Roman Ciorogariu în încercarea lor de a convinge pe Mangra să renunţe la candidatură. Fiindcă toţi erau de părere că tratativele cu guvernul trebuie urmate doar prin comitetul naţional şi nu în mod singular, consfătuirea cu Mangra de la Arad nu a adus nici un consens. Singurul care a dat o oarecare soluţie situaţiei a fost Ioan Suciu, cu care Mangra era în strânse legături de prietenie. Avocatul arădean i-a propus vicarului să candideze în afara Partidului Naţional al Muncii, însă acea alegere nu l-ar fi avantajat prea mult pe Mangra.^[35] El era convins pe mai departe de veridicitatea şi eficacitatea acţiunilor politice pe care urma să le întreprindă din sânul partidului guvernamental în folosul naţiunii române.

Mangra şi-a propus misiunea de a rezolva problema încheierii tratativelor româno-maghiare nu pentru a-şi satisface vreun orgoliu ascuns, ci pentru că el credea în politica conciliatoare a Partidului Naţional al Muncii, întemeiat de Khuen şi Tisza, faţă cu naţionalităţile. În viziunea sa, viitorul naţiunii române depindea de viabilitatea acelui modus vivendi cu maghiarii şi pentru realizarea lui a fost gata să renunţe la crezul politic pe care l-a avut până atunci. Cu aceste opinii, el s-a distanţat ideologic de Partidul Naţional Român din care începuse să se vadă exclus mai demult, ca urmare a faptului că cei din conducere nu-i mai cereau părerea.

Mai mult, greşelile de tact politic ale acestora veneau să-i confirme faptul că menţinându-se în rândurile lor nu va putea niciodată să obţină concesii pentru români. În realitate, era vorba despre persoanele din comitetul naţional, care au început să impună condiţii guvernului Khuen pentru ca acesta să-i susţină, înainte ca el să-şi fi format partid în ajunul dizolvării parlamentului. Or, legal vorbind, în mod constituţional, Khuen nu era în măsură să dea nici o asigurare în numele unui parlament necunoscut, în care nu putea prevedea a priori dacă va fi şi un partid politic român, cum se mai petrecuse şi în prealabil, când în parlamentul maghiar n-a fost înregistrat nici măcar un deputat care să reprezinte Partidul Naţional.^[36]

Prioritățile lui Mangra

În pofida acestor lucruri, Mangra susţinea că n-ar fi părăsit Partidul Naţional, numai că propunerile din partea puterii politice, de a primi un mandat de deputat în parlament, s-au dovedit insistente. Atunci, ţinând cont de poziţia ce o ocupa în calitate de vicar episcopal, a cântărit cu multă atenţie posibilele câştiguri sau pierderi pe care le-ar fi putut avea ca urmare a acceptării propunerii venite din partea autorităţilor maghiare. Datorită bunelor relaţii pe care le deţinea deja cu cercurile guvernamentale, Mangra nu mai putea face front comun cu Partidul Naţional Român faţă de unele decizii ale acestora. Pe de altă parte, un refuz categoric din partea lui, ar fi fost perceput de către autorităţi ca o opoziţie făţişă.^[37]

Iniţial, Mangra ar fi dorit să se consulte asupra problemei şi cu episcopul Ioan I. Papp, însă, după cum ştia că acesta îi va oferi un răspuns evaziv, a renunţat la părerea superiorului său pe linie ierarhică. O atitudine rezervată şi pasivă i-ar fi adus lui Mangra destule neplăceri, chiar şi în plan bisericesc, deoarece în comitatul Bihorului credincioşii ortodocşi nu deţineau proprietăţi funciare, care să le asigure un minim de existenţă, depinzând de filantropia celor două episcopii, romano-catolică şi greco-catolică, care posedau pădurile şi munţii Bihorului.

În lipsa dreptului de a se folosi de acestea, românii ortodocşi bihoreni ar fi fost nevoiţi să-şi caute un loc de muncă în alt comitat. Absenţa puterii economice era socotită de Mangra ca fiind una din principalele cauze pentru care, deşi în patru cercuri electorale românii formau o majoritate covârşitoare la alegeri, ei nu se puteau emancipa de sub influenţa marilor proprietari şi a administraţiei publice, pentru a se grupa în jurul Partidului Naţional. Au existat totuşi unele excepţii în trecut, în perioada liberalismului, când doi lideri români, Partenie Cosma şi Alexandru Roman, au câştigat alegerile în cercurile Beiuş şi Ceica.^[38]

În opinia lui Mangra, comitetul naţional ar fi trebuit să ţină cont de referinţele excepţionale din Bihor şi de poziţia în care se afla el. Dar radicalii naționaliști nu s-au oprit să reflecteze asupra acestor realităţi, ci, dimpotrivă, chiar înainte de a se fi declarat membru în Partidul Naţional al Muncii, au pornit asupra lui Mangra o campanie agresivă de discreditare. În felul acesta, ei credeau că-l vor recâştiga pe Mangra în rândurile lor şi nicidecum nu se încredeau în cele afirmate de Tisza la Oradea. Promisiunea acestuia că va sprijini orice interes îndreptăţit al românilor, era pusă de ei pe seama demagogiei politice. Poate că din cauza acestei atitudini, Mangra a renunţat în cele din urmă să atragă de partea convingerilor sale şi pe alţi lideri politici români sau chiar întregul Partid Naţional Român, după cum spera Eugen Brote.^[39]

Discurs programatic

În noul curs al evenimentelor, cei din comitetul naţional nu mai sperau la vreo înţelegere cu guvernul în problema reformei electorale. Reorientarea politică a lui Mangra i-a făcut pe cei mai mulţi lideri români să fie convinşi că starea în care se aflau nu diferea cu nimic de cea a deceniilor anterioare. Prin urmare, un compromis electoral nu se mai justifica din moment ce Partidul Naţional Român se simţea atacat de guvern, prin modul în care s-a petrecut trecerea de partea sa a lui Mangra.^[40] De cealaltă parte, vicarul se mira cum oamenii politici români nu vor să înțeleagă noile realități.

Descifrarea viziunii unilaterale a membrilor Partidului Naţional va constitui subiectul unei întrevederi propusă de Mangra lui Slavici. Ea urma să aibă loc la reşedinţa vicarului din Oradea în ziua de 7 aprilie,^[41] însă din păcate nu deţinem nici un document care să prezinte un rezumat al discuţiei. Putem totuşi presupune că atunci s-au trasat principalele idei ce urmau a fi incluse în discursul programatic al lui Mangra. Supoziţia noastră se bazează îndeosebi pe o afirmaţie din cuprinsul unei scrisori trimise de Mangra lui Brote. Aducându-i la cunoştinţă faptul că în cea mai mare parte, discursul urmărea ideile din Punctele de orientare, Mangra îi destăinuia lui Brote că nu era singurul adept al lor, ci că ele erau acceptate şi de alte persoane publice.^[42]

În ziua de 6 mai, într-o atmosferă destul de tensionată, în pofida măsurilor excepţionale de siguranţă luate din partea autorităţilor, Vasile Mangra a citit în faţa a 300 de persoane discursul programatic. Împreună cu el au fost prezenţi la tribună protopopii Toma Păcală din Oradea, Alexandru Muntean din Tileagd, Aurel Deseanu din Vaşcău, Gheorghe Roxin din Micherechiu, apoi fostul delegat la conferinţa naţională din Sibiu, Iosif Tărău, nepotul vicarului avocatul Dimitrie Mangra şi Gheorghe Papp. La început Mangra a făcut o scurtă trecere în revistă a modului cum s-a organizat noul guvern Khuen-Héderváry şi cum s-a ajuns la constituirea Partidului Naţional al Muncii.

El punea accentul pe deschiderea pe care noul guvern o manifesta faţă de problema naţionalităţilor şi în special pe reforma legii electorale pe baza sufragiului universal şi a egalităţii politice de drept. Această prevedere, conform părerii lui Mangra, trebuia să fie privită de liderii românilor ca o bază comună pe care s-ar fi putut clădi mai apoi tratativele de împăcare dintre cele două popoare. Referindu-se la discursul lui Tisza de la Oradea, în care românii au primit asigurarea că le va fi recunoscut dreptul de a-şi conserva şi dezvolta limba, religia şi cultura, Mangra afirma că acele cuvinte nu erau simple promisiuni electorale, dar conducerea Partidului Naţional Român nu era convinsă de veridicitatea lor.

Prin susţinerea intactă a programului politic de la 1881, liderii români se menţineau pe linia aceleiaşi orientări pe care au avut-o până atunci şi nu exista nici un semn că ar fi dorit pe viitor să şi-o schimbe. În faţa inerţiei lor, Mangra aducea cu sine cuvintele lui Alexandru Mocioni, care, după întemniţarea comitetului naţional, susţinea ca o necesitate absolută, ca Partidul Naţional să-şi schimbe tactica luptei politice. Apoi Lupta, organul autorizat al partidului a scris tocmai în ajunul Conferinţei de la Sibiu, din 1910, că programul de la 1881 nu mai poate să rămână neschimbat.

Demonstrație împotriva lui Mangra

În lipsa unei schimbări ideologice şi tactice în sânul Partidului Naţional, Mangra, susţinut de peste Carpaţi, l-a părăsit în apropierea alegerilor. Gestul său nu trebuia să fie conceput ca unul de trădare, de renegare a neamului său, ci mai degrabă ca unul prin care se încerca în mod faptic o apropiere faţă de maghiari, împărtăşind convingerea lui Alexandru Roman că naţiunea maghiară şi română au o misiune comună. Cuvântarea primului ministru român, D. A. Sturdza, de la Iaşi din 5 octombrie 1895, cuprindea şi ea această idee: „O dorinţă ne cuprinde pe toţi: ca neînţelegerile dintre români şi maghiari să înceteze şi ca o armonie frăţească să domneacă între ei.” În plan pragmatic, colaborarea cu puterea politică de la Budapesta le-ar fi putut aduce românilor mai multe concesii. Mangra a dat exemplul saşilor, care, deşi numărau doar 220.000 de locuitori, deţineau 6 gimnazii superioare, 2 inferioare şi mai multe şcoli reale. În schimb, românii erau trei milioane, dar nu aveau decât 4 gimnazii superioare şi unul inferior la Brad.

Acestea erau motivele reale pentru care Mangra a fost de acord cu programul Partidului Muncii, ca apoi pe baza lui să candideze ca deputat în cercul Ceica. În final, lăsând alegătorilor posibilitatea să-şi exprime părerea în legătură cu cele expuse, Mangra îşi încheia discursul pe un ton care lăsa să se întrevadă formaţia sa teologică: „Ce este numele în cumpăna unde se hotărăşte soarta ţării mele? Dar să piară acest nume, numai ţara să fie mântuită, neamul meu să fie mântuit!”^[43]

După cum era de aşteptat, discursul lui Mangra a convins pe unii şi a nemulţumit pe alţii. Dovadă că, la deschiderea sinodului arădean din 8 mai a fost organizată, de către unii agitatori naţionalişti, o demonstraţie împotriva persoanei vicarului. Ea s-a dezlănţuit după ce Mangra împreună cu episcopul Papp au terminat Sfânta Liturghie. Păşind pe treptele catedralei, cei doi ierarhi au fost întâmpinaţi de demonstranţi cu ouă, încât abia şi-au putut face drum până la trăsura ce urma să-i transporte în clădirea Seminarului teologic, unde aveau să se înceapă lucrările sinodului. În sala de şedinţe, Mangra a fost tratat cu o vădită răceală de către Vasile Goldiş, care n-a vrut să se aşeze lângă el,^[44] mutându-se în altă parte a mesei. Acelaşi gest l-a făcut şi apropiatul vicarului, Roman Ciorogariu, însă după terminarea lucrărilor, el a fost cel care a pus la dispoziţia lui Mangra o trăsură cu care să se reîntoarcă la hotelul Crucea Albă.^[45]

În decursul acelei zile n-au mai existat demonstraţii contra lui Mangra, după cum afirmă şi Slavici într-o scrisoare trimisă lui Eugen Brote, din Budapesta, unde încerca să întemeieze o agenţie de presă, Corespondenţă Română, menită să furnizeze presei din România informaţii legate de viaţa politică internă din Ungaria.^[46] Slavici îi spunea lui Brote că realitatea zilei respective a fost denaturată prin exagerările presei. La deschiderea sinodului n-a fost decât o şuierătură izolată, apoi atât la concertul la care a participat împreună cu Mangra şi episcopul Papp, cât şi la cina care a urmat acestuia, nu s-a mai înregistrat nici o încercare de a manifesta împotriva lui Mangra. În încheiere, Slavici se arăta pe mai departe un susţinător neabătut al lui Mangra, căci era convins de bunele servicii pe care acesta le făcea cauzei române.

El susţinea că declaraţiile lui Mangra: „stau la dispoziţia guvernului [român] Majestăţii Sale, căreia eu şi amicii mei i-au fost totdeauna devotaţi,” că veneau dintr-o convingere profundă.^[47] Nu scăpa din vedere nici posibilitatea că Vasile Mangra şi-ar putea încheia viaţa politică doar ca un sacrificat al politicii Bucureştiului, jertfa sa putând să fie zadarnică.^[48] Din această pricină, el se arăta îngrijorat pentru viitorul prietenului său, căci observase în comportamentul lui Mangra ceva care îl punea pe gânduri. Era vorba despre viziunea aproape fatidică a acestuia faţă de intrarea în partidul guvernamental. Convins că el era alesul care va aduce pacea mult râvnită a românilor cu maghiarii, Mangra nu îşi putea motiva altfel hotărârea candidării pentru cercul Ceica. Ceea ce l-a determinat, spunea Slavici „nu sunt nici interese, nici calcule, ci un fel de impulsiune instinctivă şi neprecizată.”^[49]

Fatalist sau vizionar?

Fatalist sau vizionar? Tema destinului prezentă în toatre cuvântările mai importante ale sale, fie că acestea erau predici, discursuri politice sau simple reflecţii, ne îndreaptă către acceptarea primei supoziţii. O asemenea viziune asupra vieţii ar fi putut să vină şi ca urmare a influenţei mediului în care a împărtăşit primele experienţe de viaţă: o familie preoţească de la sat, în al cărei univers cotidian un simplu fapt nu era întâmplător.

Pe de altă parte, Vasile Mangra a ajuns, prin experienţele religioase profunde, la un nivel cognitiv şi spiritual superior majorităţii covârşitoare a apropiaţilor săi. În temeiul acestor fapte, îl putem considera pe Mangra capabil să-şi întoarcă privirea către viitor, lucru rezervat îndeosebi persoanelor iniţiate. A-ţi întoarce privirea presupune, pentru cel care o face, situarea lui în afara temporalităţii. Din această cauză, acţiunile persoanei respective nu mai pot fi înţelese, filtrate prin raţional, sfârşind prin a fi catalogate ca acţiuni instinctive, ilogice, neprecizate şi iraţionale. În concluzie, l-am putea considera pe Vasile Mangra drept vizionar al timpurilor sale, la fel cum a fost Emanuil Gojdu şi Andrei Şaguna şi astfel ne-am număra printre adepţii celei de a doua supoziţii.

Revenind la desfăşurarea alegerilor parlamentare, nu putem să nu remarcăm faptul că ele au constituit un adevărat dezastru pentru Partidul Naţional Român. Deşi înţelegerea cu puterea politică nu a mai fost posibilă, românii au pus candidaţi în 36 de cercuri electorale.^[50] Dintre acestea doar în cinci s-a reuşit să fie aleşi deputaţi, în timp ce Partidul Naţional al Muncii a obţinut o majoritate covârşitoare de 258 mandate, asigurându-şi în felul acesta guvernarea. Înfrângerea lor a fost pusă pe seama intervenţiei autorităţilor în actul electiv, însă, în realitate, ar trebui acceptat faptul că partidul nu era destul de bine organizat, nereuşind să mobilizeze, ca în deceniile anterioare, masele de alegători. Cei din conducere începuseră să se situeze pe poziţii din ce în ce mai modeste, şi, în acest fel, ei au dovedit în problema raporturilor cu noul guvern o lipsă de orientare şi de combativitate, ceea ce reclama o reorganizare a partidului.^[51]

Școlar al politicii

Avocatul arădean Ioan Suciu a fost aproape obligat de conducerea partidului să candideze în cercul Ceica contra lui Vasile Mangra. Tribuna şi Lupta l-au susţinut în campania electorală, după cum tot în sprijinul lui Suciu a fost răspândit în mii de exemplare, prin toate satele Bihorului, un apel al studenților de la Universitatea din Bucureşti. Dar din cei 3600 de alegători concentraţi la Ceica, doar 121 au votat cu Ioan Suciu. Cu acest număr de voturi, el era în vizibilă inferioritate faţă de Vasile Mangra, care până la orele 6 după amiază totalizase 1783 de voturi. De altfel, Suciu s-a confesat mai multor apropiaţi „că el nu de la sine, ci la o comandă a candidat şi, precum se vorbeşte, pentru parale. (subl. în text).” În faţa unei asemenea acţiuni compromiţătoare a Partidului Naţional, Mangra îl asigura, la 5 iunie 1910, pe Brote de faptul că el a făcut tot ce i-a stat în putinţă să nu se întâmple acest lucru: „Şi să nu se creadă că alegerea mea s-a făcut prin presiune sau mijloace violente ori prin corupţie.

În afară de cheltuielile aşa-numite constituţionale şi legale, taxele de cărăuşit şi diurnul alegătorilor, nimic nu s-a dat alegătorilor. Eu şi propusesem, fiindcă Suciu şi-a făcut turneul în cerc în călcâiul meu, ca mai bine să vină împreună cu mine, să-şi spună el mai întâi programul către alegători ca acuzatorul meu şi apoi să-i răspund eu, lăsând ca după ascultarea ambilor, alegătorii imediat să se rostească asupra noastră.”^[52]  În altă ordine de idei, Mangra îl înştiinţa pe Brote că broşura cu discursul programatic de la Ceica, pe care o tipărise la Arad, a trimis-o şi cabinetului regelui Carol. De asemenea, îi mulţumea lui Brote că i-a pus în vedere poziţia nefavorabilă a Academiei Române faţă de noua sa orientare politică.^[53]

Nicolae Iorga a fost însărcinat, probabil de către înaltul for ştiinţific şi de cultură, să ia atitudine în scris şi verbal faţă de reorientarea politică a vicarului ardelean. Folosindu-se de un stil ironic, istoricul român îl numea pe confratele său „un şcolar” al politicii, deoarece ascultase fără nici un discernământ de liderul liberal D. A. Sturdza. De fapt, Iorga acuza mai mult politica liberală, în a cărei plasă căzuse şi Mangra, făcând apoi apel la opinia publică să distrugă de la Bucureşti „cuibul păcatelor neamului nostru, de unde ele roiesc şi asupra altor plaiuri româneşti.”^[54] Lipsa unei atitudini ferme a presei din România, faţă de pasul făcut de Mangra, lăsa să se înţeleagă că el a fost aprobat tacit de către forurile politice de acolo. Doar Voinţa Naţională şi Viitorul, prin glasul redactorului lor Aurel Marc, se opuneau categoric acţiunii vicarului Mangra. Judecându-l aspru, spuneau despre el că „aruncă o tristă umbră asupra luptei noastre.”^[55]

Văzându-se pus într-o situaţie delicată, care plana asupra susţinătorilor săi politici din România, Vasile Mangra s-a hotărât să răspundă insinuărilor aduse persoanei sale. Într-un memoriu transmis, el îl critica pe Ion Bianu pentru faptul că l-a învinuit că, în calitate de preşedinte al Consistoriului ortodox român din Oradea, a intrat în relație cu contele Tisza István, candidând în cercul Ceica din comitatul Bihorului cu program guvernamental. Critica era îndreptată şi către colegii din Academie, Constantin Istrati, Barbu Şt. Delavrancea şi Dimitrie Onciul, care l-au considerat o unealtă a ungurilor împotriva românilor, contribuind în felul acesta la suspendarea lui Mangra de la lucrările Academiei Române. Faptul era exagerat, însă el venea şi ca urmare a atitudinii antiliberale a respectivilor academicieni, care nu uitaseră că în urmă cu un an, Mangra fusese sprijinit să intre în Academie de către D. A. Sturdza.

Considerat nevrednic

Indiferent că voiau să-şi arate nemulţumirea faţă de preşedintele lor, condamnând public pe unul dintre susţinătorii săi, atitudinea lor a fost discutabilă. Din acest motiv, întrebarea lui Mangra vizavi de această situaţie ne apare ca justificată: „De când Academia Română s-a transformat din areopag de ştiinţă în tribunal criminal sau marţial? Şi de unde îşi asumă ea dreptul şi prerogativa să declare pe un membru de trădător, să-l judece şi să-l condamne pentru atitudinea şi convingerile sale politice?”^[56] Mangra admitea că a abandonat politica Partidului Naţional Român, în interesul poporului românesc şi a culturii naţionale: „Pentru că nimeni dintre căpeteniile bisericii româneşti, nici un episcop, dar nici unul, fie ortodox sau unit, nu a acceptat şi nu acceptă programul Partidului Naţional, fiindcă cu acest program nu numai n-ar putea servi şi susţine interesele culturale ale bisericii şi neamului, ci s-ar face imposibilă chiar în faţa puterii de stat. Din acest motiv, ei au urmat totdeauna şi urmează o politică conciliantă şi de înţelegere cu toate guvernele statului.”^[57]

Din păcate, nici unul din argumentele lui Vasile Mangra nu a fost împărtăşit de către opinia publică bucureşteană. Pentru a-şi arăta nemulţumirea, cetăţenii capitalei s-au întrunit în ziua de 30 mai în sala Dacia, unde au formulat textul unei moţiuni alcătuite din opt puncte. Ele au fost citite de către Barbu Şt. Delavrancea şi C. Rădulescu Motru, fiind primite în unanimitate de către cei prezenţi.

În punctul al cincilea ei dezaprobau fapta vicarului orădean, despre care afirmau că “s-a dovedit nevrednic, părăsind pe fraţii săi de sânge şi de credinţă în mijlocul luptei, pentru a trece în tabăra duşmanilor noştri.”^[58] Replica nu a întârziat să apară. În trenul cu care călătorea Mangra, dinspre Bucureşti către Predeal, a fost  prezent şi redactorul ziarelor Adevărul şi Dimineaţa. Vicarul s-a folosit de ocazie pentru a se autoapăra. El a făcut mai întâi distincţie între cele două tipuri de atacuri faţă de persoana sa, a studenţilor şi a academicienilor.

Nu s-a simțit vinovat

În pofida faptului că studenții l-au atacat personal, Mangra punea în balanţă gestul lor dintr-un punct de vedere mult mai înalt. În concepţia sa, aceste atacuri constituiau dovada conştiinţei naţionale a tinerilor. Ceea ce condamna Mangra era însă că această conştiinţă a fost folosită în interese proprii de către opoziţia politică din România şi de unii colegi din Academie. Acestora din urmă, le reamintea încă o dată că alegerea lui în înaltul for a survenit ca urmare a meritelor sale istorico-literare şi nu datorită ideilor politice pe care le-a împărtăşit. Mangra le spunea acelora că abandonarea programului de la 1881 a fost o consecinţă firească a unei noi realităţi politice din Ungaria, asupra căreia a fost avertizat de către D. A. Sturdza imediat după eşecul Memorandului.

Atunci, liderul român i-a cerut lui Mangra să renunţe la ideea de autonomie a Transilvaniei şi să alcătuiască un program politic minimal, cu cereri practice. Din păcate însă, fruntaşii transilvănenilor s-au opus acestui mod de a privi lucrurile, din motive subiective şi dintr-o oarecare dorinţă, poate inconştientă, de a menţine lucrurile pe vechiul lor făgaş. Era, după cum aprecia şi Vasile Mangra, în interesul lor ca situaţia politică ambiguă să reziste în continuare, deoarece astfel “puteau să se manifeste cei care agitau spiritele.

” În privinţa “trădării”, vicarul orădean nu se simţea cu nimic vinovat, aducând în sprijinul său activitatea depusă în interesul Bisericii şi credincioşilor ortodocşi: “Dacă eu aş fi trădat interesele poporului meu, credeţi că aş mai putea sta pe scaunul episcopal? Sau toţi enoriaşii şi sinodul episcopal este compus din trădători? Nu. Trădarea mea există numai în mintea acelor care au tot interesul de a se împotrivi şi în calea cărora stau eu. Interesul lor este ca eu să dispar din viaţa publică.”^[59]

PNR, înfrânt în alegeri

Înfrângerea Partidului Naţional Român la alegerile din 1910 a lăsat să se înţeleagă faptul că acestuia îi lipsea orientarea politică, iar o reorganizare a lui pe principii mai radicale, mai ferme se impunea ca fiind necesară. Apoi, includerea unui membru marcant al PNR, Vasile Mangra, în structurile guvernamentale a produs în rândurile liderilor români un vădit complex de inferioritate, tradus în exterior printr-unul de superioritate. Afirmăm aceasta având în vedere felul cum aceştia au reacţionat faţă de trecerea lui Vasile Mangra de partea Partidului Naţional al Muncii (PNM): pe de-o parte, unii dintre fruntaşii mişcării naţionale au aprobat tacit orientarea politică a colegului lor, ca Mihail Veliciu, Nicolae Oncu, Roman Ciorogariu, fiind oarecum convinşi de necesitatea acelui act, pe de altă parte, însă, majoritatea membrilor Partidului Național, deşi observau că se conturează un nou context politic intern, nu s-au arătat dispuşi să-şi modereze discursul, sfârşind în cele din urmă prin a-l radicaliza. Dovedindu-se în continuare fideli programului de la 1881, în prevederile căruia nu doreau să intervină cu vreo schimbare, liderii românilor transilvăneni au rămas cramponaţi în mentalitatea politică a generaţiei trecute. Cu o asemenea viziune, ei nu-l puteau percepe pe Vasile Mangra decât ca un “trădător” şi, datorită acestui lucru, indiferent de modul cum vicarul orădean şi-a motivat noua sa orientare politică, ei nu s-au lăsat convinşi de necesitatea ei.

Deşi nu beneficiem de nici o poziţie oficială din partea Bisericii ortodoxe din Transilvania, pe baza unor informaţii indirecte, putem afirma că ierarhii ei au fost încrezători în pasul făcut de confratele lor. Ca urmare a relaţiilor conciliante ce existau între Mitropolie şi Guvernul de la Budapesta, candidarea lui Vasile Mangra din partea PNM în cercul Ceica din Bihor nu a fost descalificată. Raportându-se la alegerile din 1910, organul oficial al mitropoliei, Telegraful Român, se arăta mulţumit de rezultatul lor, susţinând că în felul acesta s-a restabilit concordia între împărat şi naţiunea maghiară.”^[60]

Misterul morții mitropolitului

În istoria scurtei păstoriri a lui Vasile Mangra în scaunul mitropolitan ortodox de la Sibiu (1916-1918), finalul anului 1918 a fost unul aparte, fatidic. Suferind din cauza unor deficiențe mai vechi ale aparatului cardiovascular care către vară s-au acutizat, mitropolitul a murit în ziua de 1/14 octombrie la Hotel Bristol din Budapesta.

Dată fiind personalitatea aparte a lui Vasile Mangra, în jurul momentului final al vieții sale au fost țesute o seamă de ipoteze, care cu timpul au devenit clișee istorice. Cu alte cuvinte, momentul morții mitropolitului Mangra a fost atât de exploatat negativ de către vechii săi oponenți politici, încât pe baza lui s-a creat o imagine care ar exprima trăsăturile esențiale ale vieții acestuia, caracterizată prin: ipocrizie, sinamăgire și, în cele din urmă, suicid. Creionat în aceste culori, portretul mitropolitului a fost utilizat în favoarea unor interese bisericești după anul 1918, când sinodul episcopal din 1919 a decretat ca fiind „uzurpată” mitropolia Transilvaniei în perioada păstoririi lui Vasile Mangra și în interese politice de către regimul comunist, căruia îi convenea să afle de existența unui ierarh „trădător” în sânul Bisericii ortodoxe române. Consecința finală a fost ștergerea mitropolitului Mangra din Dipticele acestei Biserici și damnatio memoriae.

Imaginea mitropolitului „trădător” și „sinucigaș” s-a perpetuat în istoriografia românească printr-o serie de istorici care au introdus idea sinuciderii, fără să argumenteze supozițiile lor cu documente de arhivă. Astfel, primul care amintește de „sinuciderea” lui Mangra a fost Constantin Kirițescu, care reda acest presupus moment prin cuvintele: „Într-o cameră de hotel, mitropolitul român Vasile Mangra, omul care-și vânduse neamul românesc pentru cârja mitropolitană, așa cum Iuda își vânduse Domnul pentru un pumn de arginți, își punea singur capăt vieții, înghițind o puternică doză de veronal..”[61] De asemenea, Teodor Neș a dat dovadă de mult subiectivism atunci când afirma: „Apropiindu-se prăbușirea Ungariei și văzându-se distrus sub raportul moral și național, (Vasile Mangra n.n) alerga ca o umbră prigonită pe cheiul Dunării, cu reverenda umflată de vânturile reci de toamnă, cu nervii plesniți de atâta încordare până în ziua de 14 octombrie când fu găsit mort în camera sa din hotelul Central din Budapesta.”[62] Oricine citește aceste cuvinte își va da ușor seama că descrierea făcută lui Vasile Mangra se aseamănă cu cea a unei persoane predispuse către suicid, putând să constituie un argument în plus la teza potrivit căreia Mangra s-ar fi otrăvit din cauza întorsăturii pe care o luase războiul.

Avea probleme de sănătate

În urma unor cercetări întreprinse în mai multe fonduri arhivistice din Sibiu, Oradea, Arad și Budapesta, adevărul despre ultimele clipe din viața mitropolitului ne apare în nuanțe mult mai credibile, mai apropiate de realitate, fără a avea pretenția că acestea ar oferi un caracter definitiv cu privire la moartea lui Vasile Mangra. Ne vom referi în principal la Protocolul încheiat pe data de 1/14 octombrie în camera 304 a Hotelului Bristol de pe strada Maria Valéria din Budapesta de pe malul Dunării[63], dar și la cuprinsul altor documente.

În răstimpul dintre vara anului 1916, când a fost ales mitropolit al Transilvaniei, și toamna lui 1918 starea sănătății lui Vasile Mangra nu cunoscuse nici o alertă gravă. Însă, cei care îi stăteau pin preajmă n-au putut să nu observe randamentul fizic scăzut ca urmare a durerilor de inimă mărturisite mereu înaintea medicilor săi, care, în acest sens, i-au recomandat, pe lângă tratamentul specific, și refacerea cu ajutorul bailor de la Karlsbad și Tátráfürdő.

Din cauza acelorași probleme de sănătate, Vasile Mangra a amânat, în vara anului 1918, convocarea sinodului episcopal, însă firea sa mereu activă n-a putut renunța și la rezolvarea celorlalte probleme administrative ce vizau buna funcționare a mitropoliei. Astfel că, la 20 august/2 septembrie, el a convocat Consistoriul mitropolitan, propunând acestuia să reflecteze asupra mai multor chestiuni, printre care se afla și cea referitoare la necesitatea convocării Congresului Național Bisericesc (CNB), primul din timpul păstoririi sale.[64] Faptul că mitropolitul era bolnav ne este relevat și de o scrisoare primită de acesta de la Dr. Groza din Șiria (Arad) care, arătându-se satisfăcut că ierarhul său renunțase la ideea convocării sinodului episcopal, îl sfătuia: „…sunt însă și motive subiective, care mă fac să privesc cu bucurie hotărârea Es[celenței] Voastre. Anume, nu era consult să Vă expuneți la oboseli și iritațiuni tocmai în preajma primului Congres ce aveți a-1 conduce, atunci când starea sanitară a Es[celenței] Voastre și dealtfel reclamă odihnă și liniște.”[65]

Dar, ca și cum s-ar fi îndeplinit prezicerile acelui cititor în stele din părțile Beiușului, pe care tânărul Mangra îl consultase pe vremea când era la liceu în Oradea, viața sa urma să fie legată „de mari chinuri și de multe necazuri.”[66]

În ziua de joi, 27 septembrie, mitropolitul a plecat din Sibiu cu trenul la Budapesta pentru a înștiința pe primul ministru Wekerle Sándor și pe ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice Zichy János că, în urma întârzierii deciziei din partea împăratului, n-a putut convoca CNB la termenul stabilit, ci are să-1 convoace la o data ulterioară. Cei doi episcopi sufragani, loan I. Papp al Aradului și Miron Cristea al Caransebeșului, au fost și ei avizați despre acest lucru, urmând să se întâlnească toți trei la Budapesta, unde aveau să se pună de acord asupra termenului de convocare a Congresului. Ei au decis ca acesta să fie convocat pe 21 octombrie/3 noiembrie, urmând ca Vasile Mangra să comunice data desfășurării lui celor doi miniștri în 1/14 octombrie.

A fost sau nu împărtășit?

Fluctuanta sănătate a mitropolitului a dat semne alarmante pe la orele șase din dimineața acelei zile. El l-a chemat pe consilierul mitropolitan George Popa și l-a înștiințat despre faptul că toată noaptea s-a simțit rău și că „crede că se apropie sfârșitul.” La auzul acestor cuvinte Popa l-a rugat pe medicul Aurel Demian să vină să-1 examineze. După ce acesta a constatat că Mangra făcuse un atac de cord, i-a administrat intramuscular mai multe medicamente, însă totul s-a dovedit a fi în zadar.

Conștient de iminența sfârșitului, Vasile Mangra a cerut în mod repetat să fie chemat preotul paroh al bisericii române din localitate, Ghenadie G. Bogoievici, pentru a-1 împărtăși. Până la venirea lui, mitropolitul a comunicat consilierului Popa unde se află testamentul său, după care a făcut mai multe dispoziții, iar ultimele sale cuvinte au fost: „Vă rog să continuați lucrările începute (cele privitoare la convocarea Congresului n.n.) întru interesul Bisericii cu toată înțelepciunea și lepădarea de sine.” Apoi, respirația i s-a îngreunat, iar decesul a survenit la ora 9 dimineața.

Protocolul încheiat cu prilejul acestui moment, de către episcopul Miron Cristea, George Popa și Aurel Demian, amintește de banii (3.572 coroane) și de obiectele pe care defunctul le avea asupra sa.[67] Toate au fost expediate Consistoriului de la Sibiu, împreună cu textul protocolului care infirmă ipoteza sinuciderii.

Asupra problemei împărtășirii lui Vasile Mangra au planat aceleași semne de întrebare. După cum se poate observa, în procesul verbal se menționează doar că, la dorința expresă a mitropolitului, „s-a chemat și protosincelul G[henadie] Bogoievici pentru a-1 împărtăși cu Sfintele Taine” și că mitropolitul în tot acest timp „a așteptat nerăbdător pe numitul protosincel și a rostit mai multe rugăciuni.” Nu se precizează însă dacă mitropolitul a fost cu certitudine împărtășit, ceea ce lasă loc interpretărilor. Astfel, deși cuvintele Telegrafului Român față de acest lucru exprimă poziția oficială a Bisericii, ele nu ni se par convingătoare: „Vasile Mangra […] după scurtă bolire, împărtășit cu Sfintele Taine, a adormit întru Domnul…”.[68] Îndoiala noastră în fața acestei afirmații are ca bază o însemnare dintr-un alt protocol, cel al răposaților din parohia ortodoxă română din Budapesta. Aici, din capitolul A fost provăzut (împărtășit n.n) cu Sfintele Taine? reiese că mitropolitul nu a mai putut beneficia de ultima „împreunare cu Hristos”.[69]

Nu cunoaștem care a fost cauza pentru care Bogoievici nu a putut ajunge la timp optim ca să-și împărtășească ierarhul. Dacă am fi înclinați să credem că distanța a fost un factor principal, trebuie să amintim că, drumul de la sediul parohiei ortodoxe române de pe strada Holló, presupunând că acolo s-ar fi aflat în acel moment preotul paroh, până pe strada Maria Valéria s-ar fi putut parcurge în cel mult 45 de minute pe jos, iar cu trăsura într-o jumătate de oră. Prin urmare, această ipoteză cade de la sine. La fel, bazându-ne pe noile descoperiri, ni se pare nefondată supoziția conform căreia, mitropolitul a fost trecut în acel protocol al răposaților ca neîmpărtășit, fiindcă era în interesul autorităților să-1 treacă astfel, avându-se în vedere poziția fermă pe care a luat-o față de unele hotărâri guvernamentale, chiar și după trecerea lui în rândurile Partidului Muncii. Dacă, pe lângă faptul că mitropolitul se afla în bune relații cu clasa politică maghiară, mai reamintim și de situația confuză ale ultimelor luni de război, credem că vom fi destul de realiști atunci când afirmăm că ultima „grijă” a oamenilor politici a fost să intervină la preotul Bogoievici pentru a-l înmatricula pe Vasile Mangra ca neîmpărtășit.

Îngropat la Budapesta

O altă problemă asupra căreia s-au ridicat semne de întrebare este cea legată de hotărârea Consistoriului arhidiecezan din Sibiu de a nu aduce acasă rămășițele pământești ale mitropolitului. Nu există o însemnare precisă privind acestă decizie, dar chiar în lipsa ei, prin coroborarea mai multor documente ne-am putut forma o imagine despre adevăratul mers al lucrurilor.

Imediat după încetarea din viață a mitropolitului, episcopul Miron Cristea a telegrafiat Consistoriului sibian înștiințându-1 că, dacă ar dori ca înmormântarea să aibă loc la Budapesta, evitând cheltuielile mari, să-i răspundă pe adresa preotului Bogoievici.[70]Dar intenția sa era să transporte la Sibiu trupul lui Mangra prin intermediul unei firme de pompe funebre.[71] În acest sens, consilierii consistoriali s-au întrunit într-o ședință de urgență în ziua de 1/14 octombrie. Actele acestei ședințe, în afară de lista cu cei prezenți[72] și a persoanelor cărora trebuia să li se facă cunoscut tristul eveniment, nu menționează că s-ar fi luat vreo decizie concretă în această problemă.

Totuși, în ziua următoare, oficiul de casă al Consistoriului a eliberat pe numele lui Lazăr Triteanu suma de 12.000 coroane, bani care erau destinați pentru acoperirea cheltuielilor de înmormântare a mitropolitului.[73] Avizat probabil de acest lucru, marți, în 3/16 octombrie, Dr. George Popa îl înștiința pe vicarul arhiepiscopal Eusebiu Roșea că în ziua următoare sosește la Sibiu cu trupul lui Vasile Mangra.[74] Ce s-a întâmplat în răstimpul zilelor de marți și miercuri nu știm, însă mitropolitul n-a mai ajuns să fie adus acasă, ci a fost înmormântat în cimitirul Kerepesi din Budapesta.

Considerată până mai ieri drept o moarte controversată, noile cercetări aruncă o altă lumină asupra ultimelor clipe din viața mitropolitului. Pe baza descoperirilor documentare putem infirma supoziția potrivit căreia ierarhul transilvănean s-ar fi sinucis, însă nu putem răspunde la întrebarea de ce trupul mitropolitului nu a mai fost transportat la Sibiu[75].

Prin cercetarea de față încercăm să rămânem în spiritul Telegrafului Român care afirma următoarele: „Istoria va pronunța verdictul asupra răposatului mitropolit Vasile Mangra. Și cărțile se vor deschide și faptele sale se vor vedea și judecătorul imparțial va pronunța sentința”.[76]

Bibliografie

[1] Marius Eppel, Biserica ortodoxă din Transilvania în timpul Primului Război Mondial. Consistoriul arhidiecezan de la Sibiu: Studiu de caz, în vol. Marian Pătru (coord.), Schimbări politice și atitudini eclesiale. Studii de istorie a bisericilor din România în secolul XX, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, pp. 11-26.

[2] Arhiva Gheorghe Lițiu (în coninuare AGL), doc. IV, f. 8 – Scrisoarea lui V. Mangra către E. Brote, Arad, 5 aprilie 1893.

[3] Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului pentru păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură. Prefaţă de P. S. Episcop dr. Timotei Seviciu, Studiu introductive, note şi comentarii de prof. Vasile Popeangă, Arad, 1896, nota 2, pp. 342-325.

[4] Vasile Mangra, Programul naţional, în Tribuna Poporului (în continuare TP), an I, nr. 5 din 10/22 ianuarie 1897, p. 20.

[5] Vorbirea domnului Mangra, în TP, an III, nr. 148 din 3/15 august 1899, p. 1.

[6] AGL, doc. XXXIII, ff. 82-83 – Scrisoarea lui Vasile Mangra către Eugen Brote, Arad, 8 august n[ou] 1899.

[7] Eugen Brote, Ideea apropierii politice între maghiari şi români, în TP, an IV, nr. 54 din 19 martie 1900, p. 1; nr. 55 din 21 martie/3 aprilie 1900, p. 1.

[8] Keith Hitchins, Afirmarea naţiunii: mişcarea naţională românească din Transilvania, 1860-1914, Bucureşti, 2000, p. 148.

[9] AGL, doc. XXXV, ff. 85-86 – Scrisoarea lui V. Mangra către E. Brote, Oradea, 7/20 ianuarie 1901.

[10] Ibidem, ff. 88-89.

[11]Arhiva Bibliotecii Mitropoliei Sibiu (în continuare ABMS), Fond Vasile Mangra, dosar 150-295, doc. 284/1901 – Scrisoarea lui Eugen Brote către Vasile Mangra, Găiceana, 14/27 mai  1901.

[12]Serviciul Județean Arad al Arhivelor Naționale (în continuare SJAAN), Fond Roman Ciorogariu, rola 7, cadr 36 – Scrisoarea lui V. Mangra către R. Ciorogariu, Budapesta, 1/14 februarie 1902.

[13] Criza ministerială, în TP, an VII, nr. 101 din 4/17 iunie 1903 ş. u.

[14] AGL, doc. XL, ff. 99-100  – Scrisoarea lui V. Mangra către E. Brote, Oradea, 8/21 noiembrie 1903.

[15] Idem, doc. XLII, f. 103 – Scrisoarea lui E. Brote către V. Mangra, Găiceana, 4 ianuarie 1904.

[16] ABMS, Fond citat, dosar 1-149, doc. 55/1911 – Scrisoarea lui V. Goldiş către M. Veliciu, 28 februarie 1911, f. 1.

[17] SJAAN, Fond citat, rola VII, cadr. 282-285 – Scrisoarea lui V. Mangra către R. Ciorogariu, Oradea, 6/19 aprilie 1905.

[18] AGL, doc. XLIII  – Scrisoarea lui E. Brote către V. Mangra, Găiceana, 14/27 aprilie 1906.

[19] Miron Constantinescu, Un document inconnu  (5-9 août 1907) concernant la lutte nationale de liberation des roumains de Transylvanie, în Revue Roumaine d’Historie, tome IV, no. 3/1956, pp. 571-576.

[20] Lucian Boia, Eugen Brote (1850-1912), Bucureşti, 1974, p. 180.

[21]Stelian Mândruţ, Mişcarea naţională şi activitatea parlamentară a deputaţilor Partidului Naţional Român din Transilvania între anii 1905-1910, Oradea, 1995, p. 145.

[22] Tribuna, an XIV, nr. 7 din 12/25 ianuarie 1910, p. 1.

[23] ABMS, Fond citat, dosar 1588 -, doc. 1690 – Scrisoarea lui Szabó Ferencz de Nagysolymosi către [?], Marosvásárhely (Târgu Mureş), 27 septembrie 1910, f. 1 (copie dactilo).

[24] Tribuna, an XIV, nr. 22 din 28 ianuarie v. /11 februarie n. 1910, pp. 1-2.

[25] Valentin Orga, Grupul neoactivist de la Orăştie, teză de doctorat, Cluj-Napoca, 2002, pp. 397-398.

[26] Tribuna, an XIV, nr. 30 din 21 februarie/6 martie 1910, p. 3.

[27] Idem, nr. 39 din 20 februarie/5 martie 1910, p. 3.

[28] Idem, nr. 42 din 24 februarie/ 9 martie 1910, p. 5.

[29] Steiian Mândruţ, op. cit., p. 148.

[30] Liviu Maior, Mişcarea naţională românească din Transilvania, (1900-1914), Cluj-Napoca, 1986, pp. 130-131.

[31] Tribuna, an XIV, nr. 78 din 8/21 aprilie 1910, p. 2.

[32] Ibidem, p. 4.

[33] Valeriu Branişte, Corespondenţă (1902-1910), vol. III, ediţie îngrijită de Gheorghe Iancu şi Valeria Coliman, Bucureşti, 1989, p. 206 – Scrisoarea lui Alexandru Vaida Voevod către Valeriu Branişte, Cluj, 7 martie 1910; Tribuna, an XIV, nr. 79 din 9/22 aprilie 1910, p. 1.

[34] Octavian Goga, Un falş Coriolan, în Tribuna, an XIV, nr. 80 din 10/23 aprilie 1910, pp. 1-2.

[35] Roman Ciorogariu, Spre prăpastie, Arad, 1911, p. 21-22.

[36] AGL, doc.L, f. 121 – Scrisoarea lui V. Mangra către E. Brote, Oradea Mare, 16/29 martie 1910.

[37] Ibidem, f. 122.

[38] Pentru amănunte vezi Gelu Neamţu, Alexandru Roman, marele fiu al Bihorului, Oradea, 1995, pp. 100-106.

[39] AGL, doc. L, ff. 123-126.

[40] Tribuna, an XIV, nr. 87 din 5 mai n. (22 aprilie v.) 1910, pp. 1-2.

[41] AGL, doc. LI, f. 127 – Scrisoarea lui V. Mangra către I. Slavici, Oradea, 24 martie/6 aprilie 1910.

[42] Idem, doc. LII, f. 128 – Scrisoarea lui V. Mangra către E. Brote, Oradea mare, 6 mai st[il] n[ou] 1910.

[43] Vasile Mangra, Vorbirea de program rostită în Ceica la 23 aprilie (6 mai) 1910, Arad, 1910, 13 p. prezentată şi în Tribuna, an XIV, nr. 89 din 8 mai n. (25 aprilie v.) 1910, pp. 3-4.

[44] Tribuna, an XIV, nr. 90 din 10 mai n. (27 aprilie v.) 1910, p. 1.

[45] SJAAN, Fond Roman Ciorogariu, rola 8, cadr. 948 – Scrisoarea lui Liviu Vuia către Roman Ciorogariu, Lugoj, 12 noiembrie 1910.

[46] L. Boia, op. cit., p. 182.

[47] Mangra şi d[omnul] Slavici în Tribuna, an XIV, nr. 93 din 13 mai n/30 aprilie v., 1910, pp. 1-2.

[48] AGL, doc. LIII, ff. 129-130 – Scrisoarea lui I. Slavici către E. Brote, Budapesta, 1910, 10 mai seara.

[49] Ibidem, f. 130.

[50] Lista lor în Tribuna, an XIV, nr. 93 din 13 mai n. (30 aprilie v.) 1910.

[51] Lucian Boia, op. cit., pp. 183-184.

[52] AGL, doc. LIV, f. 131-132 – Scrisoarea lui V. Mangra către E. Brote, Oradea – Mare, 5 iunie st[il] n[ou], 1910.

[53] Ibidem, f. 133.

[54] Nicolae Iorga, Vasile Mangra, vicarul Orăzii Mari, în Tribuna, an XIV, nr. 97 din 5/18 mai 1910, p. 2.

[55] Tribuna, an XIV, nr. 98 din 6/19 mai 1910, p. 2.

[56] ABMS, Fond citat, dosar 1181-1386, doc. 1321 – Vasile Mangra, Trădarea mea (?), ms. dactilo, p. 1.

[57] Ibidem, p. 2.

[58] Tribuna, an XIV, nr. 116 din 4/17 iunie n[ou] 1910, p. 3.

[59] ABMS, Fond V. Mangra, dosar 1181-1386, doc. 1323 – Mangra védekezése, (ms. dactilo), 4p.

[60] Telegraful Român (în continuare TR), an LVIII, nr. 55 din 22 mai/4 iunie 1910, p. 229.

[61]Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1918, ediția a Il-a, vol. III, București f. a., p. 343.

[62] Teodor Neș, Anuarul liceului „Emanuil Gojdu” din Oradea pe anii 1930-1937, Oradea, 1938, p. 492.

[63] Hotelul se afla în proximitatea clădirii actuale a Academiei Maghiare de Științe. Astăzi clădirea Hotelului Bristol nu mai există, pe iocul lui fiind construit un alt hotel.

[64] ABMS, Fond Vasile Mangra, dosar 1387-1587, doc. 1453/1918.

[65] Ibidem, dosar 396-446, doc. 437/1918 — Scrisoarea lui dr. Groza către V. Mangra, Șiria, 30 septembrie 1918.

[66] TR, an LXIV, nr. 79 din 30 iulie/12 august 1916, pp. 319-320.

[67] Vezi textul protocolului la Marius Eppel, Un mitropolit și epoca sa. Vasile Mangra (1850-1918), Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2006, pp. 518-519.

[68] TR, an LXVI, nr. 104 din 4/17 octombrie 1918, p. 413.

[69] Arhiva Parohiei Ortodoxe Române din Budapesta, Protocolul răposatilor din comuna bisericească rom[ână] gr[eco] orpodoxă] din Budapesta și jur pe anul 1900 (1918).

[70] Arhiva Arhiepiscopiei Sibiului, Fond Consistoriu, clasa II, (2-15), doc. 15/1918 – Telegrama episcopului Miron Cristea către Consistoriul din Sibiu, Budapesta, 14 octombrie 1918.

[71] Ibidem, clasa II, (2-15), doc. 15/1918 — Scrisoarea episcopului Miron Cristea către Consistoriul din Sibiu, Budapesta, 14 octombrie 1918.

[72] Ibidem, clasa II, (2-15), doc. 15/1918 – Convocator, Sibiu, 1/14 octombrie 1918. Dintre consilierii convocați îi amintim pe: Matei Voileanu, Lazăr Triteanu, Dr. George Proca, Dr. V. Bologa, Dr. I. Lupaș, Dr. V. Stan, A. Bârseanu, Dr. L. Borcia, P. Lucuța, I. Lăpedatu ș.a.

[73] Ibidem, clasa II, (2-15), doc. 15/1918, Hotărârea Oficiului de casă, nr. 10259, Sibiu, 2/15 octombrie 1918.

[74] Ibidem, Telegrama lui Dr. George Popa către vicarul episcopesc Dr. Eusebiu Roșea, Budapesta, 3/16 octombrie 1918.

[75] Părți din acest studiu au mai forst publicate în publicat în Marius Eppel, Politics and Church in Transylvania 1875-1918, Peter Lang Internationaler Verlag der Wissenschaften, Frankfurt am Main, Berlin, Bern, Bruxelles, New York, Oxford, Wien, 2012, pp. 129-146; Idem, Un mitropolit și epoca sa. Vasile Mangra (1850-1918), Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2006, pp. 407-413.

[76] TR, an LXVI, nr. 104 din 4/17 octombrie 1918, p. 413.

 

Marius Eppel

Proiectul ”Sub cupola extremismului – Figuri istorice românești între așa – zisa trădare și patriotism” se derulează cu sprijinul financiar al Primăriei și Consiliului Local Cluj-Napoca și Consiliului Județean Cluj, având susținerea TeraPlast și Fundației Transilvania.