VIDEO. Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, între blestemarea comunismului și osândirea masoneriei. A salvat evrei în război

Asociația Cluj24, împreună cu Institutul de Istorie ”George Barițiu” Cluj-Napoca al Academiei Române, lansează proiectul ”Sub cupola extremismului – Figuri istorice românești între așa – zisa trădare și patriotism”.

Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului a fost una dintre cele mai strălucite personalități ale Bisericii Ortodoxe Române din secolul XX.

Temut și respectat în epocă de oamenii Bisericii și de cei politici, după cum reiese limpede din memorialistica contemporanilor și din studiile de specialitate, mitropolitul Bălan s-a aflat la cârma Ortodoxiei transilvane vreme de treizeci și cinci de ani, din primăvara anului 1920 până în vara lui 1955, când a trecut la cele veșnice[1].

Este cea mai lungă păstorire a unui mitropolit al Ardealului din istoria Bisericii Ortodoxe Române (BOR), de aceea de numele lui se leagă „o eră, cum nu avea să mai fie”, după cum aprecia scriitoarea Lidia Stăniloae Ionescu, evaluând personalitatea marelui ierarh, „cel mai mare de la Șaguna încoace, care s-a identificat cu viața Bisericii ardelene, cu problemele ei și a reprezentat-o ca nimeni altul”[2]. Având o personalitate puternică, Nicolae Bălan s-a implicat activ nu numai în viața bisericească, ci și în cea socială, culturală, națională și politică a românilor din Transilvania și România întregită, traversând atât democrația interbelică, cât și cele patru dictaturi (carlistă, național-legionară, antonesciană, comunistă) succedate începând cu anul 1938.

O asemenea biografie nu este lipsită de lumini și umbre, de controverse și mistificări, ale căror ecouri s-au făcut auzite atât în timpul vieții, cât și după moartea mitropolitului, fiind reflectate până în ziua de astăzi nu numai în istoriografie, în memorialistică sau în publicistică, ci și în sânul comunității eclesiale, în mod deosebit a mișcării „Oastea Domnului”[3]. În cele ce urmează, din cauza jaloanelor spațiale limitate, voi creiona portretul mitropolitului Nicolae Bălan discutând mai ales controversele de natură religioasă cu impact social, cele politice urmând a fi dezbătute altă dată. M-am străduit să-l înțeleg și să-l explic celor de astăzi, nu să-l condamn sau să-l glorific. Aici doresc să le reamintesc cititorilor că istoricul nu trebuie confundat cu un procuror sau cu un judecător, nici cu un activist politic sau civic, dar nici cu un hagiograf, datoria lui fundamentală fiind aceea de a explica pe baza surselor, prin intermediul metodologiei de specialitate și a unei interpretări echilibrate de ce un anumit personaj a acționat ori reacționat într-un fel sau altul într-un anumit context. Rețin ca emblematică misiunea istoricului în viziunea a trei reputați istorici francezi: „Istoria nu este tot una cu morala. Istoricul nu are rolul de a exalta sau de a condamna. El explică. Istoria nu este sclava actualității. Istoricul nu aplică trecutului schemele ideologice contemporane și nu introduce în evenimentele de odinioară sensibilitățile prezentului”[4].

Medalion biografic: familia, studiile, ascensiunea ierarhică

Nicolae Bălan s-a născut la 27 aprilie 1882 în Blăjenii de Sus, județul Bistrița-Năsăud. A fost primul dintre cei opt copii ai familiei preotului ortodox Vasile și Maria Bălan. La botez a primit numele Nicolae, după bunicul său patern, notarul comunei, în casa căruia a copilărit. A învățat în școala confesională din localitatea natală, apoi la renumitul gimnaziu grăniceresc din Năsăud, pe care l-a absolvit în iunie 1900. După examenul de maturitate și-a îndreptat pașii spre Facultatea de Teologie a Universității „Franz Joseph” din Cernăuți (1900-1904), singura instituție de învățământ teologic ortodox de grad universitar din Monarhia Austro-Ungară. Aici a devenit membru al societății academice „Junimea”, care milita pentru afirmarea națională a românilor din Bucovina austriacă. După finalizarea cursurilor de la Cernăuți a urmat un stagiu de pregătire de un an la Facultatea de Teologie din Breslau, iar la 25 iulie 1905 a obținut titlul de doctor în teologie al Universității din Cernăuți[5]. În familie și în instituțiile de învățământ s-au pus bazele solide ale culturii sale generale, teologice și naționale românești, și s-a format caracterul său combativ în spiritul național și teologic dominant al epocii: naționalismul și apologetica, cărora li se va adăuga apoi principiul șagunian al autonomiei Bisericii față de stat, cele trei idei devenind definitorii pentru viața și activitatea sa ulterioară vreme de o jumătate de veac.

Din toamna anului 1905 și până în vara anului 1920 a fost profesor la catedra de Dogmatică, Apologetică și Morală de la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu, unde s-a remarcat prin erudiție, probitate morală și intelectuală[6]. Fire dinamică și erudită a dorit ridicarea nivelului cultural și teologic al clerului ortodox român din Transilvania, considerând că misiunea preotului și a dascălului ardelean are două valențe majore: propovăduirea Evangheliei și susținerea identității naționale românești. În cuvântul festiv adresat elevilor teologi și pedagogi, deci viitorilor clerici și învățători, la finalul anului 1906, profesorul Bălan afirma limpede: „Să fiți apostoli ai credinței religioase și ai culturii naționale (…), aveți misiunea nu numai de a instrui, ci și de a educa, de a pune temelia caracterului religios-moral al fiecărui elev ca individ și prin totalitatea acestora de a determina pe decenii înainte modul de gândire al poporului, soarta credinței religioase-bisericești și a culturii neamului nostru. Să fiți, fiecare din voi, apostolii progresului în credință și în cultură, în credință prin cultură și în cultură sfințită prin darul credinței! Acest ideal e piatra neclintită a convingerii și stăruințelor noastre”[7]. În contextul politicii de uniformizare culturală, promovată cu obstinație de guvernele de la Budapesta în epoca dualismului austro-ungar, poziția profesorului Nicolae Bălan reafirma de fapt vocația preotului și dascălului ardelean în general, a celui de tradiție șaguniană în particular, și anume misiunea de a promova „deodată cu credința neclintită în veșnicia adevărului dumnezeiesc și credința în trăinicia neamului nostru românesc!”[8]. Din același motiv, profesorul Bălan a fondat în anul 1907 Revista Teologică, pe care a condus-o ca redactor până în anul 1916, când apariția a fost sistată din cauza Primului Război Mondial. Totodată, în anul 1911, a inițiat colecția „Biblioteca Bunului Păstor”, militând pentru renașterea Bisericii Ortodoxe prin cultură teologică. Implicat în mișcarea națională a românilor din Austro-Ungaria, în ianuarie 1918, alături de prietenii săi Silviu Dragomir și Ioan Broșu, a întemeiat la Sibiu săptămânalul „Gazeta Poporului”, în care a susținut ideea autodeterminării naționale a românilor și a promovat unirea teritoriilor locuite în majoritate de români cu Regatul României[9].

Profesorul nu s-a limitat la afirmarea teoretică a ideii naționale, ci s-a implicat practic în realizarea acesteia. Astfel, în dimineața zilei de 1/14 noiembrie 1918, cu un mandat din partea Consiliului Național Român Central din Transilvania, Nicolae Bălan a plecat alături de căpitanul Victor Precup spre Moldova, pe ruta Bistrița-Vatra Dornei-Suceava, în scopul informării guvernului român de la Iași cu privire la situația din Ardeal și solicitarea intervenției armatei române în Transilvania cuprinsă de frământări sociale. La 7/20 noiembrie 1918, în urma întrevederilor avute cu generalul Constantin Prezan, șeful Marelui Stat Major General, cu Ionel I. C. Brătianu, cu regele Ferdinand și regina Maria, cu Nicolae Iorga și contele de Saint-Aulaire, ambasadorul Franței, profesorul Bălan i-a trimis lui Vasile Goldiș, vicepreședintele Consiliului Național Român Central de la Arad, o scrisoare în care recomanda întreruperea tratativelor cu guvernul maghiar și organizarea unei adunări naționale „la Alba-Iulia și la care să participe mulțime cât mai mare și reprezentanții consiliilor noastre locale de pretutindeni și proclamați alipirea necondiționată la România”^[10]. În 8/21 noiembrie 1918, Bălan a participat la festivitățile organizate de Liga culturală la Teatrul Național din Iași cu ocazia repatrierii capului lui Mihai Viteazul de la Cherson, moment cu o puternică încărcătură simbolică la care profesorul a fost poftit să rostească o alocuțiune. Între altele a afirmat că e „un sol al Ardealului venit ca să tălmăcesc voința nestrămutată a întregului nostru popor de-a reîntregi moștenirea națională a marelui erou”, iar în final a exclamat cu entuziasm: „Trăiască Dinastia, sub sceptrul căreia se înșiruiesc rândurile credinciosului său popor din Ardeal! Pe cetatea din Alba Iulia fâlfâie astăzi mândrul nostru tricolor și așteaptă intrarea triumfală a demnului urmaș al lui Mihai”[11]. De la Iași, „tânărul profesor Bălan, cunoștință veche și foarte simpatică, în a cărei blondă blândețe nu s-ar fi ghicit cunoscuta tenacitate, aprins confesională, a arhiereului de mai târziu”, după cum îl caracteriza Nicolae Iorga, a plecat spre București și Giurgiu alături de generalul Prezan pentru a-l întâlni pe comandantul misiunii militare franceze, generalul Henri Mathias Berthelot, cu scopul de a-i expune dorința fierbinte a ardelenilor ca armata română și cea aliată să treacă din nou Carpații[12]. După împlinirea acestei misiuni s-a îndreptat spre Alba-Iulia, unde a ajuns abia în seara zilei de 1 decembrie 1918, iar a doua zi a fost ales între cei 212 membrii ai „Marelui Sfat al națiunii române”[13]. În toamna anului 1919, la alegerile generale pentru primul parlament al României Mari a candidat pe listele Partidului Național Român și a fost ales în Adunarea Deputaților din partea județului Hunedoara[14].

Nicolae Bălan nu se pregătise însă pentru o carieră politică și nu a renunțat la slujirea Bisericii în noul context al României Mari, așa cum au făcut-o alți clerici, promovați în funcții de stat. Dimpotrivă, el s-a decis să intre în cler și a fost hirotonit diacon (31 august 1919), apoi preot celib (1 septembrie 1919) de episcopul Ioan Ignatie Papp al Aradului. Avea 37 de ani, era necăsătorit, de 14 ani era profesor de teologie la Sibiu, avea o conduită morală ireproșabilă, iar prin activitatea publicistică se făcuse de multă vreme remarcat pe ambele părți ale Carpaților. Înțelegem, așadar, de ce numele său a fost vehiculat între posibilii candidați ai scaunului mitropolitan de la Sibiu, vacant de la 1/14 octombrie 1918, când mitropolitul Vasile Mangra murise într-o cameră a hotelului Bristol din Budapesta în urma unui stop cardio-respirator[15]. Arhimandritul Eusebiu Roșca, coleg cu Bălan la Institutul Teologic-Pedagogic sibian, scrie că au existat patru „aspiranți marcanți” pentru postul de mitropolit al Ardealului, și anume episcopii Ioan Ignatie Papp al Aradului, Miron Cristea al Caransebeșului, profesorul Nicolae Bălan și protopopul Vasile Saftu de la Brașov[16]. De altfel, Ioan Ignatie Papp era locțiitor de mitropolit încă de la sfârșitul anului 1918, doar că în noul context politic privirile clericilor și politicienilor s-au îndreptat spre candidați mai tineri, care se afirmaseră în mișcarea națională și erau cunoscuți în Vechiul Regat. La timpuri noi, oameni noi, iar pe septuagenarul episcop Papp vârsta înaintată nu-l avantaja. Consilierul său, preotul dr. Gheorghe Ciuhandu afirmase în acest sens că era prea înaintat „în vârstă pentru a purta o povară așa de mare, cum era aceea de mitropolit ardelean, și-atunci, firește, privirile trebuiau îndreptate spre oricine, din oricare treaptă de preoție din Ardeal, care ar fi putut fi capabil să poarte cu demnitate marea sarcină ecleziastică, dublată de superioare interese naționale”[17]. Episcopul Papp nu se bucura de vreun renume nici în Vechea Românie, Nicolae Iorga notând în stilul lui caustic inconfundabil că „episcopul din Arad n-a fost pecetluit de voința lui Dumnezeu, nici cu piatra geniului, nici cu a eroismului”[18]. Nu este de mirare faptul că în august 1919, aflat în vizită la Arad, Ionel I. C. Brătianu afirmase cât se poate de limpede că la Sibiu trebuia ales un ierarh de calibrul lui Andrei Șaguna, motiv pentru care arădenii înțeleseseră că episcopul lor va rămâne la Arad[19], iar la Sibiu va fi probabil promovat Miron Cristea, care s-a afirmat de facto în rolul de „conducere și reprezentare, la diferite manifestări” bisericești și naționale din Transilvania anului 1919[20]. Alegerea episcopului Caransebeșului în demnitatea de mitropolit primat al României la 18/31 decembrie 1919, a netezit calea profesorului Nicolae Bălan spre scaunul mitropolitan de la Sibiu. Este evident că decizia de a intra în cler ca preot necăsătorit a fost luată tocmai în perspectiva accederii la demnitatea episcopală sau mitropolitană, la Arad sau Caransebeș, ori direct la Sibiu. Atât preotul Gheorghe Ciuhandu de la Arad, cât și arhimandritul Eusebiu Roșca de la Sibiu lasă să se înțeleagă că după alegerea episcopului Miron Cristea în scaunul de primat la României, atenția obștească a transilvănenilor s-a îndreptat spre profesorul Bălan, care poseda calitățile necesare alegerii pe tronul șagunian: „teolog desăvârșit, român întreg, cu tinerețe neprihănită închinată studiului și propagandei religioase și culturale, mai presus de toate capabil de a-și face datoria pe înțeles de vremuri noi”[21]. Astfel, congresul național bisericesc electoral, întrunit la Sibiu în 14/27 februarie 1920, l-a ales pe părintele Nicolae Bălan, „fără jandarmi, fără corupere și fără presiunea dușmanilor din viața poporului”, după cum plastic s-a exprimat avocatul Augustin Rațiu din Turda, la 10 martie 1920[22], în demnitatea de arhiepiscop și mitropolit al Ardealului, cu o majoritate zdrobitoare de 60 de voturi din 68 de votanți. Alegerea a fost salutată cu entuziasm de presa bisericească ardeleană, iar dincolo de munți de pana lui Nicolae Iorga, cel ce la 4 martie 1920 publica în paginile ziarului „Neamul Românesc” editorialul „Noul Mitropolit ardelean” în care elogia activitatea didactică și publicistică a celui ales salutând „venirea lui Nicolae Bălan la scaunul lui Șaguna”[23]. Alegerea a fost recunoscută de regele Ferdinand, iar hirotonia și instalarea au avut loc la 17/30 mai 1920 de Sărbătoarea Rusaliilor, în cadrul unei ceremonii fastuase la care au participat o serie de personalități marcante ale României întregite, precum mitropolitul primat Miron Cristea, primul ministru Alexandru Averescu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Sextil Pușcariu și Iuliu Maniu. Unii contemporani, care-l cunoscuseră bine încă din studenție, aveau să observe că o dată cu preluarea noii demnități, Bălan „parcă era alt om”, profesorul „simpatic, modest și foarte gentil” devenind tranșant, direct și ofensiv[24].

Unitatea și autonomia Bisericii Ortodoxe Române

În 12 ianuarie 1919, profesorul Bălan a publicat în „Gazeta Poporului” din Sibiu editorialul „Biserica noastră” în care preciza că prioritatea Ortodoxiei din noua Românie era „să-și adune toți fii săi de un sânge și de o lege sub același acoperământ”, adică să întreprindă pașii necesari pentru „închegarea singuraticelor biserici ortodoxe de pe întreg teritoriul românesc într-o singură Biserică”. Astfel, sublinia el, „de la Nistru pân’ la Tisa vom avea o Biserică Ortodoxă Română mare și puternică” în fruntea căreia „va fi așezat un Sfânt Sinod, din care vor face parte toți vlădicii din Vechiul Regat român, din Ardeal, Bănat și părțile ungurene, apoi cei din Basarabia și Bucovina”^[25]. Cu alte cuvinte, Nicolae Bălan anunța demararea procesului de unificare ierarhică, jurisdicțional-canonică, administrativă și legislativă a BOR din cele patru regiuni istorice care au format România Mare prin unirea Basarabiei (27 martie 1918), Bucovinei (28 noiembrie 1918), Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului (1 decembrie 1918) cu Regatul României^[26]. Este important de reținut că inițiativa acestei acțiuni de unificare bisericească a plecat din Transilvania prin vocea și activitatea ierarhilor și profesorilor de la Sibiu, Arad și Caransebeș. Totodată, aceștia au afirmat că întregul proces trebuia să demareze de la principiile Statutului Organic, adică ale constituției bisericii ardelene, cele mai importante repere fiind autonomia Bisericii față de stat și participarea laicilor la administrația bisericească^[27]. În acest sens, Nicolae Bălan se va exprima cât se poate de clar cu ocazia congresului preoțimii ardelene, desfășurat la Sibiu între 6 și 8 martie 1919. În fața a peste 700 de clerici el afirma că „la libertatea și autonomia Bisericii, câștigată prin grele lupte, noi nu putem renunța cu nici un preț, pentru că o privim ca făcând parte din însăși canonicitatea ei și ca pe o chezășie indispensabilă pentru păstrarea și pentru activitatea Bisericii, în conformitate cu originea, cu principiile și scopurile sale”. Pentru Nicolae Bălan, „o Biserică aservită de stat”, precum era Biserica din Vechiul Regat după reformele lui Alexandru Ioan Cuza, era o Biserică „redusă la inactivitate”, o Biserică înrobită, jertfită pe masa „politicianismului”, care nu mai poate produce „roadele libertății, ale progresului și vieții creștine, căci robul e lipsit de îndemnuri proprii, de zel și voință energică, e umilit și ticăloșit”. Unei astfel de situații era de preferat „o Biserică persecutată, decât o Biserică înăbușită de stat”. De aceea, continua el, nu putem „renunța la libertatea și autonomia Bisericii mele nici în statul meu național”, chemându-i pe „bărbații de stat, dacă vreau să-i folosească Bisericii, să-i stea într-ajutor ca să-și câștige libertatea și autonomia”[28].

Apelul adresat oamenilor politici în vederea recunoașterii autonomiei bisericești și modificării legii de organizare a BOR era evident și cât se poate de clar. De altfel, el criticase încă din 1910 legea sinodală adoptată în 1872, precizând textual că „nu este o lege bună”, deoarece Biserica era expusă „ingerințelor guvernului”, care duseseră la diferite abuzuri grosolane și la înlăturarea forțată a unor ierarhi din scaunele lor. Pentru Bălan libertatea Bisericii era „cuprinsă în așezămintele ei, și numai o biserică liberă este adevărata biserică a lui Cristos. Liberă este numai acea biserică, care își are independența propriei ocârmuiri adecă autonomia ei, biserica care se ocârmuiește după rânduiala canoanelor ei și-și mărturisește liber credința ei proprie”. În concluzie, autonomia bisericească nu era „o frază, nici un principiu doctrinar arbitrar”, ci „un element constitutiv al bisericii”, „o instituțiune canonică”. Dezvoltându-și ideea pe baza învățăturilor și canoanelor bisericești, dar apelând și la principiile democratice ale funcționării libere a bisericii într-un stat de drept, național-ortodox, așa cum era Regatul României conform Constituției din 1866, Bălan respingea vehement ingerințele statului în afacerile Bisericii precizând literal că „în rosturile interne ale Bisericii, statul n-are dreptul să se amestece”, deoarece „Biserica e o instituțiune de origine dumnezeiască, care-și are stabilite scopurile ei și mijloacele pentru realizarea acelor scopuri”, statul nefiind „chemat să prescrie bisericii cum are să se organizeze, nici să aprobe ori dezaprobe mijloacele și organele prin care are să lucreze ea la realizarea scopurilor ei între oameni”. Altfel, în situația în care statul pătrunde „adânc în organismul bisericesc, este o situație nefirească, care în anumite cazuri poate deveni direct primejdioasă pentru biserică”[29]. Aluzia la „criza bisericească” din regat, unde tocmai fuseseră demiși episcopul Gherasim Safirin și mitropolitul primat Ghenadie Petrescu, în urma unui conflict deschis cu guvernul pe marginea reformei ecleziastice a ministrului Spiru Haret, era cât se poate de clară, ingerința brutală a executivului în viața Bisericii fiind condamnată cu vehemență[30].

Ales mitropolit în anul 1920, Nicolae Bălan a luptat din toate puterile pentru afirmarea și apărarea acestui principiu canonic al autonomiei bisericești, multe din atitudinile și deciziile sale politice și sociale de pe parcursul lungii sale păstoriri fundamentându-se pe acest postulat nenegociabil al autonomiei bisericii față de stat, el însuși considerându-se un om liber, un cetățean democrat și un ierarh al Bisericii în tradiția șaguniană a autonomiei față de stat. Mai mult decât atât, pentru mitropolitul Bălan misiunea unui ierarh nu era doar de a argumenta teologic autonomia Bisericii, ci mai ales de a apăra acest principiu esențial al vieții ecleziastice, de aceea a fost auzit afirmând de la tribuna Parlamentului României că „Biserica era datoare să-și reclame autonomia” cu orice preț, justificându-și astfel lupta pentru înscrierea autonomiei bisericești între principiile Legii și Statutului BOR din 1925 și pentru înrădăcinarea acesteia în „sufletul credincioșilor”, chemați să devină o „Biserică vie” în care le revenea „partea de răspundere pentru bunul mers al vieții bisericești”[31]. E important de precizat că mitropolitul Nicolae Bălan a participat la discutarea Constituției din 1923, la dezbaterea Legii Învățământului (1924), Cultelor (1928), dar și la discuțiile aprinse derulate pe marginea Concordatului cu Vaticanul (1929), intervențiile sale trezind ecouri largi atât în parlament, cât și în presa epocii^[32].

O Biserică vie: misionarism intern, formarea clerului, renașterea monahismului

Cu ocazia alegerii pe scaunul mitropolitan, profesorul Nicolae Bălan a enunțat principiile după care-și va călăuzi păstorirea și a anunțat un vast program misionar-pastoral de renaștere și înnoire a Bisericii: „Păstrând cu sfințenie luminoasa tradiție a înaintașilor noștri de a păstra cea mai strânsă legătură cu obștea cea mare a credincioșilor și apelând îndeosebi la atât de prețioasa colaborare a cărturarilor ei, noi preoții poporului ne vom sili să turnăm duh proaspăt, duh de înnoire în largile cadre de organizare date bisericii noastre de nemuritorul arhiereu Șaguna, care pururi îmi va fi strălucită pildă de urmat. În chipul acesta găsindu-ne alături cler și popor, într-o intimă comunitate sufletească, cum totdeauna am fost din propriul și din cel mai curat îndemn al conștiinței noastre vom îmbrățișa scopurile scumpei noastre patrii, câștigată cu atâtea jertfe și ca liberă Biserică vie, conștientă de misiunea sa sfântă, ne vom identifica cu interesele superioare ale ei”^[33].

Mitropolitul viza deci o înnoire a etosului bisericesc și o primenire spirituală fundamentală, prin care se afirma de fapt libertatea de acțiune și propovăduire a unei Bisericii vii. Cum a gândit  implementarea acestui vast program pastoral? Prin elaborarea și susținerea unei strategii care a cuprins toate aspectele și compartimentele vieții bisericești, de la spiritualitate la cultură și educație, de la proiecte sociale și filantropice, la chestiuni naționale și politice, care au vizat clerul și laicatul, elita intelectuală și masele populare ale satelor Transilvaniei, studențimea teologică și corpul profesoral al Academiei Andreiane din Sibiu.

În primul rând, a demarat o serie de vizite canonice în toată Arhiepiscopia Ortodoxă Română de Alba Iulia și Sibiu, colindând comunitățile ortodoxe mai mici și mai mari, rurale și urbane din toate regiunile eparhiei sale, din Hunedoara și Hațeg până în Brașov și în Secuime, din Mărginimea Sibiului și Țara Făgărașului până în arealul Târnavelor și a Munților Apuseni. Descins între preoți și țărani, mitropolitul Nicolae slujea și predica, punea temelia unor biserici și case parohiale noi, sfințea biserici (circa 150 în 25 de ani), vorbea cu credincioșii și dădea sfaturi, împărțea cărți de rugăciuni și iconițe, făcând dovada unui dinamism misionar fără precedent în istoria Ortodoxiei transilvane[34]. Preocupat de resuscitarea vieții bisericești și naționale mai ales în „părțile expuse ale românismului”, precum era considerat Ținutul Secuiesc, mitropolitul Bălan a vizitat și a slujit inclusiv în cele mai îndepărtate cătune și în micile comunități ortodoxe (sub 50 de familii și pe alocuri sub 10 suflete) din acel areal geografic montan, unde românii își păstraseră identitatea confesională, dar se maghiarizaseră încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, unele biserici năruindu-se din cauza numărului mic, insuficient al preoților, existând văi și zone unde doi preoți se îngrijeau de 20 de comunități. Mitropolitul a vizitat toate aceste comunități, le-a trimis preoți, a descentralizat administrația bisericească prin înființarea a trei protopopiate, a sporit numărul parohiilor și al preoților de la 28 parohii cu 25 preoți în anul 1920 la 69 parohii cu 62 preoți în anul 1940. Totodată, a sprijinit financiar restaurarea lăcașelor de cult, edificarea unor biserici și case parohiale noi, astfel că dacă în 1920 existau 36 de biserici și 25 de case parohiale ortodoxe, în 1940 numărul acestora crescuse la 66 de biserici, 25 de capele și 57 de case parohiale în cele trei județe Treiscaune, Odorhei și Ciuc[35]. Prin acțiunea bisericească era desigur vizată și renașterea națională a românilor din acel ținut, însă a interpreta această activitate drept o încercare de convertire a secuilor romano-catolici sau reformați la Ortodoxie, cum a afirmat recent un istoric vienez[36], este o aberație care nu poate trezi decât ilaritatea sau nedumerirea celor ce cunosc realitățile confesionale ardelene.

Ca mitropolit al Ardealului a fost prezent la toate evenimentele importante cu caracter bisericesc, național și academic, derulate în episcopiile sufragane, la Alba Iulia, Cluj, Oradea, Arad, Caransebeș sau Timișoara. Peste două decenii, începând cu anul 1920 și până la instalarea regimului comunist, mitropolitul a derulat un itinerariu pastoral impresionant pe întregul teritoriu ardelean, detaliile fiind reflectate în paginile Telegrafului Român și ale istoricilor care au surprins această mobilitate, elogiindu-i zelul[37]. Nu i-a uitat nici pe românii din Banatul sârbesc, participând la negocierile derulate între România și Regatul Sârbo-Croato-Sloven în scopul rezolvării problemelor ecleziastice ale românilor din Serbia, respectiv ale sârbilor din România[38].

Cunoașterea directă, nemijlocită, a realităților pastorale din Transilvania este una din caracteristicile marcante ale mitropolitului Bălan, profunda sa ancorare în realitate reprezentând un avantaj care i-a permis să intervină personal, fie prin pastorale și povețe adresate clerului și credincioșilor la marile sărbători creștine sau în clipele de cumpănă națională și socială, făcându-se respectat, temut și iubit de ortodocși și de celelalte confesiuni. Pastoralele și cuvântările sale ne arată că a fost preocupat de ridicarea moralității credincioșilor prin combaterea alcoolismului și a altor vicii morale, de îmbunătățirea catehizației în școlile primare, de îngrijirea vechilor biserici și a patrimoniului cultural bisericesc, de combaterea sectarismului, de propaganda culturală și de noile probleme sociale generate de modernizarea societății, precum creșterea populației urbane și industrializarea, care a ridicat problema pastorației muncitorilor din noile centre industriale. Un punct important al amplului său proiect de dinamizare a vieții bisericești a fost reprezentat de creșterea numărului protopopiatelor, parohiilor și filiilor nu numai în secuime, după cum am arătat, ci în toate orașele Transilvaniei, unde românii ortodocși fuseseră minoritari înainte de 1918[39].

În al doilea rând, a sprijinit și a creat noi instituții și organizații cu profil spiritual, educațional, cultural-patriotic, social și filantropic, între care se numără Asociațiunea ASTRA, Asociația „Andrei Șaguna” a clerului din Mitropolia Ardealului (1919), care s-a întrunit în congrese anuale discutând problemele Bisericii și ale societății, Școala normală „Andrei Șaguna” din Sibiu, Școala normală pedagogică de fete din Sibiu și Școala de cântăreți bisericești „Dimitrie Cunțanu” din Sibiu (1927), Asociația „Frăția Ortodoxă Română” a elitei laice din Cluj (1933) în scopul revitalizării sentimentului religios al intelectualității universitare și angajarea mai pregnantă a lor în viața Bisericii[40], Societatea „Sf. Gheorghe” pentru educația religioasă a tineretului ortodox, Reuniunea „Sf. Maria” pentru educația religioasă a femeilor, Cercul din Sibiu al LʼUniversité des Annales, Internatul pentru orfani în Sibiu și Azilul de bătrâni „Cârja bătrâneților” din Săliște[41].

În al treilea rând, a acordat o atenție deosebită educației clerului, formării intelectuale a viitorilor profesori de teologie și elitei clericale în general. În plan instituțional, s-a opus scoaterii școlii teologice sibiene de sub supravegherea Bisericii și trecerii acesteia sub controlul statului, dar s-a luptat pentru ridicarea vechiului institut la rangul de Academie Teologică cu patru ani de studiu (1927), iar mai târziu a obținut dreptul de a conferi titlul de licență în teologie, aprobarea ministerială fiind emisă de ministrul Ion Petrovici în mai 1943. Pentru nevoile studenților și ale profesorilor Academiei a edificat o nouă capelă (1933-1936), după planurile arhitectului George Cristinel, și un local propriu cu săli de lectură și depozit corespunzătoare pentru biblioteca mitropolitană, dotând-o cu un valoros fond de carte achiziționat din țară și din străinătate[42]. Mitropolitul Bălan era însă perfect conștient că valoarea unei instituții de învățământ o dă un corp profesoral bine pregătit, de aceea a trimis, între anii 1920 și 1944, cu burse oferite de Arhiepiscopia Sibiului un număr de 66 de tineri la studii aprofundate, de specializare și de doctorat, în diferite universități din țară (Cernăuți, București și Cluj), dar mai ales din străinătate (Atena, Viena, Jena, Strasbourg, Berlin, München, Breslau, Tübigen, Leipzig, Paris, Belgrad, Roma, Varșovia și Mierfield), contribuind hotărâtor la formarea unei elite clericale foarte bine pregătite, din care i-a selectat apoi pe membrii corpului Academiei Teologice, ai administrației bisericești și ai ierarhiei. Între bursierii celebri ai mitropolitului Bălan se numără episcopii Nicolae Colan, Nicolae Popoviciu, Vasile Coman și Nicolae Mladin, celebrul profesor Dumitru Stăniloae, cel mai mare teolog român și unul din cei mai cunoscuți teologi creștini ai secolului XX, și profesorii de teologie Nicolae Neaga, Liviu Stan, Grigorie T. Marcu, Spiridon Cândea, Dumitru Călugăr, Nicolae Balca, Teodor Bodogae, Gheorghe Șoima, Nicolae Terchilă și Iosif Hradil, afirmați apoi ca dascăli de renume la Sibiu, Cluj, Cernăuți și București. Din aceeași pleiadă a bursierilor lui Bălan fac parte călugării Arsenie Boca și Serafim Popescu, care au fost apoi trimiși să refacă tradiția monastică la Mănăstirea Sâmbăta de Sus[43], amândoi fiind canonizați de Sf. Sinod al BOR în anul 2025.

În al patrulea rând, a amplificat activitatea tipografică, publicistică și cultural-teologică a Arhiepiscopiei Sibiului, retehnologizând tiparnița arhidiecezană, sprijinind apariția vechilor publicații: Telegraful Român și Revista Teologică, dar inițiind și alte două gazete dedicate credincioșilor Lumina satelor (1922) și Problemele vremii (1929). Acestora le-a adăugat o serie întreagă de lucrări cu profil teologic, literar și istoric, editate în principal în colecțiile „Seria Teologică” (1933) cu 35 de volume, „Seria Didactică” (1938) cu 11 volume, „Popasuri duhovnicești” (1935) și „Veniți la Hristos” (1938). În total, în timpul păstoririi mitropolitului Bălan și cu susținerea financiară a mitropoliei, au fost tipărite la Sibiu aproape 400 de titluri de carte, broșuri și volume, esențiale pentru cultura teologică, misiunea Bisericii, istoriografia română și pentru cultura română în general[44].

O altă prioritate a constituit-o refacerea vieții monahale ortodoxe ardelene. În acest scop, mitropolitul i-a trimis pe monahii Arsenie Boca și Serafim Popescu la Muntele Athos și i-a așezat apoi la Mănăstirea Sâmbăta de Sus din Țara Făgărașului, ctitoria voievodului martir Constantin Brâncoveanu, distrusă de generalul austriac Preiss în anul 1785 la solicitarea episcopului greco-catolic Grigore Maior și reconstruită de mitropolitul Bălan între anii 1927 și 1946. De asemenea, a construit un cămin (1925) și un schit (1925-1928) în stațiunea Păltiniș, iar la Sibiu a înființat o mănăstire de maici în scopul instruirii surorilor de caritate[45].

„Oastea Domnului” și conflictul cu preotul Iosif Trifa

Cea mai importantă mișcare religioasă, la a cărei organizare și înflorire spectaculoasă și-a adus aportul mitropolitul Nicolae Bălan, a fost Asociația „Oastea Domnului”, fondată de preotul Iosif Trifa (1888-1938) la Sibiu în anul 1923, după ce fusese transferat, în primăvara anului 1921, de la parohia Vidra de Sus din Munții Apuseni. Oastea Domnului a devenit în scurt timp cea mai importantă și cea mai mare mișcare de trezire sau renaștere religioasă din istoria României interbelice, declanșând un veritabil curent spiritual de mase, de trăire a credinței, de reînnoire a vieții spirituale și de combatere a viciilor, care a stimulat un reviriment puternic al apostolatului laic, în slujba căruia s-au angajat mii de ostași, „agenți vii ai învățăturii și ai trăirii mântuitoare întru Domnul”, declanșând un „război sufletesc contra vrăjmașului diavol, contra întunericului și contra răutăților”[46]. Succesul mișcării s-a datorat talentului gazetăresc și fervoarei religioase a preotului Trifa, care a preluat foaia religioasă Lumina satelor, întemeiată de mitropolitul Bălan în anul 1922 pentru popor, cu un tiraj de 500 de exemplare și a dus-o la 10.000 de exemplare în 1923, apoi la 15.000 de abonați în 1928. În anul 1926, Oastea Domnului număra peste 20.000 de membri. Ziarul Oastei era o „mică școală a Bibliei”, după cum îl numea părintele Trifa, popularizând învățăturile biblice, morala creștină, poezii și cântece religioase, predici, pilde pentru poporul simplu, scene și imagini din viața lui Iisus Hristos și din istoria Bisericii, trezind aprecierile unor mari cărturari și scriitori ai vremii, precum Nicolae Iorga, Ioan Lupaș, Gala Galaction, Ion Agârbiceanu și Iuliu Scriban. Avântul misionar al preotului Trifa a fost sprijinit de mitropolitul Bălan, care i-a îndemnat pe preoții și credincioșii ardeleni să se asocieze cu lucrarea Oastei, să citească producțiile părintelui Trifa și să participe la adunările locale ale Oastei Domnului și la cele generale, anuale, desfășurate de Sărbătoarea Rusaliilor la Sibiu. Mitropolitul considera că Oastea avea o „sfântă misiune” de „regenerare sufletească a întregului neam românesc”, după cum afirmase într-o adunare a Oastei din 1930, când unii opinau că numărul membrilor ei depășise 60.000 de persoane. În anul 1929, părintele Trifa a cumpărat din Germania o nouă tipografie, „Mireasa Vântului”, și a pus-o întru totul în slujba „idealului evanghelic”, al răspândirii cuvântului lui Dumnezeu. În anul următor, 1930, a fondat un nou săptămânal, Oastea Domnului, căruia i-au urmat Isus Biruitorul (1935), Ecoul (1937), Glasul Dreptății (1937), alte foi, broșuri și cărți, bilanțul stabilit la moartea părintelui Trifa înregistrând un tiraj astronomic de 13.160.800 de gazete, 21 de broșuri, 7 calendare-almanah și 17 cărți, publicate în tiraje imense, de peste 500.000 de exemplare[47]. La decesul său, survenit în urma unei boli de plămâni, contemporanii apreciau că părintele Iosif Trifa lăsa în urma sa o „oaste de 300.000 de oameni care au venit la Hristos”, având organizații filiale în întreaga țară, dar și în comunitățile ortodoxe românești din Iugoslavia[48]. Lucrarea părintelui Trifa a fost continuată cu mult devotament și spirit de sacrificiu de Ioan Marini (†1947) și Traian Dorz (†1989), ambii persecutați și întemnițați în timpul dictaturilor antonesciană și comunistă, mișcarea fiind interzisă de regimul comunist în anul 1948[49].

Lucrarea preotului Iosif Trifa a stârnit nu numai admirație, ci și „multe invidii”, care au produs „neînțelegeri și chiar dezbinare”, cupă cum aprecia istoricul Mircea Păcurariu[50]. Divergențele dintre părintele Trifa și mitropolitul Bălan au izbucnit la începutul anului 1935 și au declanșat un conflict bisericesc major, finalizat cu judecarea de către tribunalul ecleziastic sibian a preotului Iosif Trifa și pedepsirea acestuia prin cea mai dură sentință, caterisirea sau excluderea din cler, pronunțată în 9 mai 1935. Acuzele aduse părintelui Trifa erau de natură teologică, acesta fiind învinuit de „abaterea de la învățăturile Evanghelice cuprinse în Sf. Scriptură”, de „călcarea dispozițiilor sfintelor canoane ale bisericii noastre”, de „nesupunere față de autoritatea bisericească” și în cele din urmă de „schismă”. Dosarul caterisirii părintelui Trifa a declanșat o mulțime de controverse, unii învinuindu-l pe mitropolitul Bălan, alții pe preotul Trifa sau pe alți „intriganți” și „calomniatori”[51]. Mărturiile orale și documentare adunate de Nicolae Marini[52] și de alți ostași din arhivele bisericești, din memorialistica membrilor Oastei și din presa epocii ne arată că motivele caterisirii părintelui Trifa au fost mai degrabă lumești și pecuniare, nu doctrinare și disciplinare, cum se arată în sentința consistorială, marea miză jucând-o de fapt atât controlul asupra mișcării, reclamat de mitropolit, dar necedat de Trifa, cât și asupra performantei tipografii „Mireasa Vântului”, pe care Trifa nu a dorit să o cedeze mitropoliei, atitudine interpretată ca o formă de „neascultare” de mitropolit și de conclavul său sibian. În ciuda tuturor încercărilor de reconciliere, sentința de caterisire a fost menținută de Sf. Sinod prin decizia din 11 martie 1937, avertizându-l pe „fostul preot răzvrătit” că „dacă nu încetează tipărirea foii Isus Biruitorul și nu reintră sincer în legătură cu Biserica, va fi excomunicat”[53]. Prin urmare la conducerea Oastei a fost numit preotul Gheorghe Secaș, publicațiile părintelui Iosif au fost sistate, iar tipografia sa, precum și listele de abonați au fost confiscate de mitropolie[54]. Conflictul a avut urmări dramatice pentru ambii protagoniști, preotul Trifa murind în 12 februarie 1938 sub această condamnare oficială a Bisericii, iar mitropolitul Bălan fiind aspru judecat de mulți clerici și credincioși atât în timpul vieții, cât și după trecerea lui în eternitate la 6 august 1955. Între aceștia se numără cunoscutul poet Traian Dorz, care l-a catalogat pe Nicolae Bălan drept „mitropolitul prigonitor” și l-a învinuit că „l-a judecat și condamnat pe nedrept” pe părintele Trifa, „ponegrindu-i cinstea” și „înjosindu-i numele cu minciunile gazetarilor lui”[55]. În chip similar s-a pronunțat și celebrul ieromonah Arsenie Boca, care îi declarase la un moment dat unui credincios aflat în vizită pe la el că tocmai atunci avea de săvârșit „o slujbă specială” ca să-l „scot pe mitropolitul Nicolae Bălan din iad, că îi ajung 25 de ani, cât o stat acolo”, fiindcă „l-o dezbrăcat de hainele preoțești pe părintele Iosif Trifa, de la Sibiu, cel cu Oastea Domnului, chiar înainte de a-l duce la mormânt”[56].

Abia după căderea comunismului, în ședința din 28 septembrie 1990, Sfântul Sinod al BOR a discutat și aprobat reabilitarea memoriei preotului Iosif Trifa, „întemeietorul și organizatorul Asociației „Oastea Domnului”, ridicând „pedeapsa caterisirii aplicată de Consistoriul eparhial Sibiu” în 1935[57]. Din nefericire, urmările caterisirii părintelui Trifa au fost negative și pentru mișcare, deoarece aceasta s-a scindat în două facțiuni, una care a rămas în cadrele BOR și o a doua care s-a rupt de aceasta, evoluând spre cultele neoprotestante.

 „Antioccidental” și „antiecumenist”?

Aceste etichete i-au fost atribuite uneori mitropolitului Nicolae Bălan în mod gratuit și grosolan, chiar obsesiv dacă citim lucrările unora. Au sau nu o acoperire reală în faptele ierarhului? În opinia mea sigur nu au! Este suficient să amintesc în acest sens că mitropolitul Bălan s-a implicat în debutul mișcării ecumenice, reprezentând BOR la Congresul ecumenic de la Stockholm din august 1925, la care au participat 680 de delegați din 37 de țări, contribuția lui Bălan fiind apreciată ca deosebită pentru succesul conferinței chiar de către organizatorul acesteia, arhiepiscopul suedez Nathan Söderblom^[58]. A participat apoi la Conferința pentru ecumenism practic de la Berna (1926), iar în lunile septembrie-octombrie 1925 s-a aflat în fruntea unui mare grup de pelerini români, format din 160 de persoane, care au vizitat Locurile Sfinte și scaunele patriarhale de la Constantinopol, Ierusalim și Alexandria. Pe de altă parte, mitropolitul i-a primit la Sibiu în vizită ecumenică și de prietenie pe episcopul anglican Harold Buxton al Gibraltarului (1937) și pe episcopul auxiliar al Parisului Roger Beaussart^[59]. De asemenea, conform mărturiei celor ce l-au cunoscut se știe foarte bine că a cultivat relații amicale cu episcopii luterani sași și calvini maghiari din Transilvania, cu episcopul sașilor întâlnindu-se personal la mesele de Paști și de Crăciun. Imediat după încheierea celui de al Doilea Război Mondial a reluat legăturile cu episcopul Albert Küry de la Berna, apoi cu bisericile vechilor catolici din spațiul german și austriac. În 1954 a redactat un memoriu către Sf. Sinod ridicând problema reluării oficiale a legăturilor BOR cu Mișcarea ecumenică^[60]. Prezența mitropolitului la conferințele ecumenice de la Stockholm și de la Berna, relațiile cordiale cu episcopi anglicani, luterani și calvini, germani, skandinavi, elvețieni sau unguri, precum și cu sașii ardeleni, dar mai ales zecile de bursieri trimiși la universitățile din Germania, Franța, Italia, Anglia și Grecia infirmă limpede etichetele de antioccidentalism sau antiecumenism. Mai mult decât atât, Bălan era un foarte bun cunoscător al limbii germane și citea literatură teologică germană, achiziționând permanent carte din Germania, Austria și Elveția și aprovizionând biblioteca Academiei Teologice cu apariții editoriale, „în special germane, ruse, franceze și maghiare”, după cum menționa bibliotecarul Ioan Beju în anul 1955^[61]. Ne putem desigur întreba, dacă nu cumva tocmai lectura literaturii germane i-a influențat gândirea și acțiunile, mai ales aprecierea mișcărilor politice de extremă dreaptă din anii ʼ30. Cu alte cuvinte, mitropolitul a fost foarte bine conectat la realitățile occidentale și central-europene, asupra cărora s-a pronunțat în scris și în ieșirile publice.

Nicolae Bălan a avut conexiuni importante și cu spațiul cultural francez, dar mai ales cu cel nord-american. În anii ʼ20, prin intermediul lui Horia Petra-Petrescu, a inițiat o colaborare cu lʼUniversité des Annales, condusă de publicistul Adolphe Brisson. Instituția pariziană avea valori culturale, naționale și religioase fiind preocupată de educația adulților și s-a extins în România la București, iar la 1 octombrie 1922 a luat ființă la Sibiu un „Cerc al Analelor” tocmai sub președinția de onoare a mitropolitului Bălan, arătând receptivitatea lui pentru un angajament civic și cultural după model francez. Relațiile ierarhului cu spațiul nord-american au fost mult mai strânse, prin intermediul parohiilor ortodoxe românești din Statele Unite ale Americii, cele mai multe formate din credincioși ardeleni, bănățeni și bucovineni, cărora le-a trimis preoți Mitropolia din Sibiu. Bălan a ținut legătura cu toate aceste comunități, s-a implicat în reorganizarea lor în protopopiate și în fondarea Episcopiei Ortodoxe Române din America (1934), al cărei prim episcop a fost ardeleanul Policarp Morușca. În timpul celui de al Doilea Război Mondial și în anii postbelici, mitropolitul a primit foarte multe ajutoare în bani, îmbrăcăminte, alimente și medicamente de la românii americani și de la diverse organizații creștine prin intermediul poștei diplomatice, violate de reprezentanții autorităților comuniste de la București, interesate nu numai de modul în care el împărțea aceste ajutoare, ci mai ales de conținutul corespondenței mitropolitului^[62]. Pe baza acestei corespondențe, comandantul Securității din Sibiu îl caracteriza pe mitropolit, într-un raport incriminatoriu din toamna anului 1950, drept „un mare filo-American, pe care în orice ocazie caută să-i laude și să le admire civilizația spunând că sunt poporul cel mai cult și civilizat din lume”[63].

Blestemarea comunismului și osândirea masoneriei

În toamna anului 1936, episcopatul ortodox din Transilvania s-a reunit în sinod și a decis condamnarea comunismului. Hotărârea a fost sintetizată într-o scrisoare pastorală publicată în presa bisericească și trimisă tuturor preoților spre a fi citită în lăcașele de cult. Actul a fost perceput  nici mai mult, nici mai puțin decât o „blestemare a comunismului”, pentru care toți cei cinci arhierei vor avea de suferit după anul 1945. „Rătăcirea comunismului”, pe care unii începuseră să o „propovăduiască și la noi”, precizau ierarhii cu îngrijorare, seamănă neghina în ogorul unei țări creștine și în sufletul unui neam credincios. Pentru cei cinci ierarhi, comunismul reprezenta o ideologie „rătăcită”, „care prin cuvinte înșelătoare făgăduiește a aduce raiul pe pământ”. Ideologia era nu numai eretică, datorită promovării ateismului, ci de-a dreptul diabolică, deoarece susținea crima, distrugerea bisericilor și alungarea lui Dumnezeu din lume și din sufletele oamenilor:  „Nu s-a pomenit pe lume o mai grozavă rătăcire și mai mare erezie, decât aceasta a comunismului, care ca o fiară sălbatică pândește să se arunce asupra tuturor popoarelor”. Erau mai apoi exemplificate crimele comuniste din Rusia și Spania, țări mutilate de „apostolii urii”, ideologia comunistă trezind instinctele animalice ale oamenilor, răscolindu-le patimile și generând omucideri. Pas cu pas sunt inventariate și osândite minciunile și învățăturile greșite ale comunismului, care „duce la îndobitocirea omului”. Totodată, prin asumarea comunismului de către Uniunea Sovietică, acesta devenea periculos pentru existența statului român, promovând dezintegrarea României. De aceea, credincioșii erau avertizați să se ferească de acest flagel, să „tragă toate învățămintele din cele petrecute la alte popoare” și să rămână aproape de Iisus Hristos, de cuvântul Evangheliei și al Bisericii, apoi să-și iubească sincer patria și să păzească ordinea socială a țării, să nu citească propaganda comunistă și nici să nu se întovărășească cu reprezentanții acesteia, ci mai degrabă să-i denunțe autorităților statului[64]. Mitropolitul revenea asupra flagelului comunist care stăpânea Rusia în pastorala sa pascală din primăvara lui 1937 dezavuând „lupta pe care necredința organizată în bolșevismul rusesc o duce cu furie împotriva lui Hristos, dărâmându-i altarele, omorându-i preoții și pe cei ce cu credință mărturisesc numele Lui”[65]. În cursul lunii septembrie 1941, după eliberarea Basarabiei de sub sovietici, mitropolitul Nicolae Bălan și episcopii ardeleni vor constata cu ochii lor ravagiile produse de comunismul sovietic între verile anilor 1940 și 1941, deoarece au întreprins o expediție misionară în Basarabia și în Transnistria pentru mângâierea credincioșilor și ajutorarea refacerii vieții bisericești. Misiunea a fost condusă de mitropolitul Bălan, care i-a avut alături pe cei patru episcopi de la Arad, Timișoara, Caransebeș și Oradea, împreună cu 53 de preoți, organizați în cinci „echipe misionare”. Acestea au străbătut peste 600 de localități din Basarabia și Transnistria, slujind Sf. Liturghie, predicând, sfințind biserici, botezând copii și adulți, îmbărbătând și încurajând oamenii, „gest larg, de mare noblețe patriotică și de totală dăruire creștinească”, după cum titra Telegraful Român[66]. Enumerând aceste fapte incriminatorii în ochii regimului comunist instalat în 6 martie 1945, comandantul Securității din Sibiu preciza într-o caracterizare făcută mitropolitului Bălan că acestea erau nimic altceva decât dovezi clare ale urii lui față de URSS, comunism și clasa muncitoare, pastoralele și cuvântările ierarhului din intervalul 1935-1944 fiind pline de „cele mai mârșave atacuri contra Uniunii Sovietice și conducătorii Armatei Sovietice”, pe care i-a „colomniat în modul cel mai josnic”. Același comandant le atrăgea atenția superiorilor săi în toamna anului 1950 că mitropolitul Bălan nu putea fi considerat un partener „sincer actualei guvernări”, „ființa lui întreagă, concepția lui despre lume și trecutul lui întreg, îl face să fie cel mai neînduplecat vrăjmaș al dictaturii proletariatului”. Așadar, în sufletul său Nicolae Bălan a rămas până la moarte un disprețuitor al comunismului, sentiment pe care l-a camuflat sub masca unui oportunism politic, afișat oficial „cu o falsă loialitate” după 23 august 1944, deși în privat își arăta adevărata față de „reacționar” și „dușman” al regimului, după cum au observat și agenții securității: „nu va putea fi câștigat niciodată pentru a aduce nici măcar un singur procent de sinceritate la acest regim”[67].

Francmasoneria s-a aflat în dezbaterile Sfântului Sinod al BOR în primăvara anului 1937, când în societatea românească s-a problematizat dizolvarea lojei „naționale române de rit scoțian antic”, iar Biserica Ortodoxă și cea Catolică de ambele rituri au fost chemate să se pronunțe public pe marginea acestei chestiuni instrumentalizate politic^[68]. Astfel, Sf. Sinod în ședința din 11 martie 1937 a decis că „Biserica osândește francmasoneria ca doctrină, ca organizație și ca metodă de lucru ocultă”, pe baza unui „studiu asupra francmasoneriei” întocmit de mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului^[69]. Argumentele, însușite de Sf. Sinod, vizau negarea de către masoni a adevărului revelației divine și proslăvirea raționalismului, încurajarea apostaziei, afirmarea panteismului, negarea existenței unui Dumnezeu personal, promovarea laicității agresive și a materialismului, tendința de substituire a oricărei alte religii prin cultul masonic, subminarea ordinii sociale și naționale, precum și amestecarea evreilor cu creștinii în lojile masonice, care s-ar fi considerat superioare „celorlalți oameni”, toate aceste idei propagând în opinia lui Bălan „necredința și lupta împotriva creștinismului”, de unde și „osândirea” proclamată de Sfântul Sinod^[70]. Publicate în presa bisericească, decizia și raportul de condamnare a francmasoneriei au reprezentat „punctul de vedere oficial și definitiv al ortodoxiei românești” cu privire la această chestiune, care nu a mai revenit de atunci în discuțiile forului suprem al BOR^[71].

Polemica anticatolică, concordatul și unificarea bisericească din 1948

În cuvântarea rostită la Sibiu cu ocazia hirotoniei și instalării sale în demnitatea de mitropolit al Ardealului, la 17/30 mai 1920, Nicolae Bălan lansa public din inima Ortodoxiei transilvane că unul din țelurile pastorației sale este realizarea unității bisericești a românilor ardeleni, care decurgea firesc din unirea politică de la 1 decembrie 1918. Cum vedea Nicolae Bălan această refacere a unității spirituale românești? Simplu. Prin întoarcerea greco-catolicilor în Biserica Ortodoxă, pe care o părăsiseră prin unirea cu Biserica Romei în anul 1700. Cuvintele ierarhului erau clare: „Brațele mamei, pururi pline de căldură, sunt și astăzi deschise pentru toți fiii ei cei înstrăinați și cu dinadinsul rugăm pe Dumnezeul milostivirii că coboare atâta văpaie a inspirației și iubirii peste noi, încât, precum piere fumul, să piară toată vrajba, precum se topește ceara de fața focului, așa să se topească toate deschilinirile dintre frați, ca iarăși una să fim în casa sufletelor noastre, în Biserica cea sfântă a părinților noștri!”[72]. La 220 de ani de la unirea unei părți a românilor ardeleni cu Biserica Romei[73], după tot atâția ani cât Biserica Ortodoxă din Transilvania a fost mai întâi persecutată și lipsită de ierarhie superioară (1700-1761), apoi supusă unui prozelitism continuu de către episcopii greco-catolici de la Blaj și Oradea cu binevoitorul sprijin al Curții de la Viena, care a exercitat un control strict asupra ierarhiei ortodoxe (1761-1848), și bucurându-se de o relativă destindere abia după revoluția pașoptistă, când însă niciun ierarh nu a îndrăznit să iasă din poziția de defensivă, pentru a nu irita autoritățile imperiale austriece și austro-ungare, mitropolitul Nicolae Bălan era primul ierarh ortodox transilvănean care lansa un asemenea îndemn. Contextul social-politic și național din România Mare creaseră circumstanțele favorabile unei asemenea poziționări, în relațiile confesionale românești Biserica Ortodoxă preluând poziția ofensivă, iar cea Greco-catolică intrând în defensivă[74]. Vârful de lance al acestei polemici ofensive de asimilare a greco-catolicilor dusă prin cuvântări și publicații de natură istorică și teologică[75], prin vizitații canonice și discuții personale cu preoți și credincioși, ba chiar de la tribuna Parlamentului României din București, în prezența întregului episcopat greco-catolic, a fost nimeni altul decât mitropolitul Nicolae Bălan[76]. Din acest motiv, în cercurile ecleziastice greco-catolice românești ale epocii a fost poreclit „Neadormitul de la Sibiu”[77]. Viziunea mitropolitului Bălan nu a fost una originală, nici singulară, deoarece se vehiculase în societatea românească transilvană și extracarpatică încă din noiembrie-decembrie 1918, când la Adunarea de la Alba Iulia, în timpul discuțiilor din Sala Unirii, un orator a afirmat „iară noi [ortodocși și uniți] să ne unim”[78]. O altă voce se făcuse auzită în ediția din 18 noiembrie 1918 a gazetei România Nouă de la Chișinău prin lansarea semnalului „refacerii bisericii naționale” și anularea „actului unirii religioase de la 1700, forțat de camarila vieneză”, această unire devenind acum posibilă și atârnând doar de „patriotismul și spiritul de jertfă al fruntașilor bisericii unite din Ardeal ca ea să se înfăptuiască fără mari greutăți”. Autorul preciza că „soluția e simplă și justă: să restituim printr-un act public legal unitatea bisericească și religioasă a Ardealului”[79]. La fel gândeau reprezentanții ierarhiei ortodoxe din Vechiul Regat, în frunte cu mitropolitul primat Conon Arămescu-Donici, retras din scaun în 30 decembrie 1918, care-l felicita pe succesorul său Miron Cristea amintindu-i că una din prioritățile sale trebuie să fie realizarea unității religioase a neamului prin „aducerea în Biserica strămoșească a fraților români, până acum uniați, așa ca să fie cu toții întru una, sfântă, sobornicească și apostolică Biserică ortodoxă pentru tot neamul românesc”[80]. Idei similare întâlnim într-un discurs din 12 decembrie 1937 al mitropolitului Visarion Puiu de la Cernăuți în contextul înființării Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului, noua eparhie având misiunea de a vindeca durerea dezbinării spirituale a românilor, prin readucerea lor sub „sceptrul Patriarhiei din București” și de a-i „pofti pe vlădicii uniți” să dea curs chemării „acestei sfinte reîntoarceri” spre unitate sufletească și de credință[81].

Niciunul nu l-a întrecut însă pe Nicolae Bălan, care a fost cel mai vocal pe tema refacerii unității bisericești prin întoarcerea greco-catolicilor la „Biserica Mamă” chiar de la tribuna Senatului României cu prilejul discutării textului Constituției din 1923, a legii Cultelor din 1928 și a Concordatului cu Sf. Scaun din 1929[82]. Cu aceste ocazii și cu altele, dar acestea au trezit cel mai mare ecou public, deoarece erau de față toți episcopii uniți și ortodocși, iar fragmente ale discursurilor sale au fost preluate de presa românească, mitropolitul Bălan a insistat asupra a trei idei. Mai întâi, că unirea a fost opera habsburgilor și s-a realizat din interese politice, în al doilea rând că a fost implementată cu forța prin „înșelăciune și silnicie”, drept dovadă numărul martirilor și mărturisitorilor ardeleni, unii morți în temnițele austriece, iar în al treilea rând, că unirea a rămas în fond „o operă artificială”, din moment ce românii uniți nu și-au schimbat „legea românească”, poporul de rând și clerul păstrând vechile rânduieli, ceremonii și tradiții liturgice, neasumând nici măcar toate cele patru puncte florentine, singurul respectat fiind pomenirea papei în catedralele episcopale. Prin urmare, credea Bălan, „credința noastră și sufletul neamului nostru a rămas neîmpărțit pe lângă toată sila”, de aceea își exprima convingerea că „vechea sa unitate bisericească” se va restatornici de același popor care „și-a înfăptuit cu atâtea jertfe unitatea națională”. Bălan miza așadar mai ales pe popor și pe clerul inferior că va provoca o mișcare de „întoarcere acasă”, aducând în acest sens exemple de parohii și preoți care trecuseră cu totul la Biserica Ortodoxă din propria lor voință în arealul sud-transilvan și în regiunea Aradului, unde uniții erau oricum minoritari sub raport demografic. Deosebit de interesant este faptul că episcopatul greco-catolic, în frunte cu mitropolitul Vasile Suciu și cu episcopul Iuliu Hossu nu l-au contrazis pe Nicolae Bălan cu argumente substanțiale, limitându-se la câteva replici formale de liniștire a spiritelor, la invocarea libertății de conștiință, la sublinierea că nu cei din prezent purtau vina „rănilor” trecutului, mitropolitul Suciu recunoscând însă că omologul său de la Sibiu avea în fond dreptate, deoarece Biserica Unită păstra „credința cea veche”[83]. În intervenția sa din Senat, de la 27 martie 1928, pe marginea Concordatului cu Sf. Scaun, mitropolitul Bălan la atacat direct pe papa de la Roma, întrebându-se retoric „de 228 de ani patriarhul Romei ce caută în turma mea din Ardeal”, ceea ce a trezit în auditoriu „aplauze prelungite și îndelung repetate”. Iar la răspunsul episcopului Iuliu Hossu că papa caută aici „ceea ce caută în întreaga lume”, Bălan a replicat acid: „Noi nu am fost o colonie de păgâni din Africa! Am fost un popor creștinesc de la originea noastră și ne-am avut legea noastră și episcopul Romei, numai profitând de împrejurările de strâmtorare în care se găsea poporul nostru a putut să facă în mijlocul lui această dezbinare”, trezind din nou „aplauze prelungite” din partea majorității senatorilor. Bălan însă nu s-a oprit, ci a continuat cu o și mai mare vehemență: „Întreb, dacă este creștinească fapta aceasta pe care a făcut-o? Dar mai întreb: astăzi, să nu mai facem procesul istoriei, astăzi, după 228 ani, nu este tot această unire o statornică pricină de dezbinare, de ceartă și neliniște în mijlocul poporului românesc? Și încă mai îndrăzniți să ne acuzați că noi introducem ceartă și neliniște! Voi sunteți statornica pricină de ceartă!” Episcopatul catolic a fost atât de siderat, încât singura replică pe care mitropolitul Vasile Suciu de la Blaj a izbutit să o rostească în fața acestei tirade a fost un simplu: „Doamne ferește!”. Nicolae Bălan a continuat suscitând din nou „aplauze prelungite și îndelung repetate” afirmând: „Vă rog deci să conteniți cu aceste acuze pe care ni le faceți! Să nu pervertiți înțelesul cuvintelor și cuprinsul noțiunilor. Noi în Ardeal de 228 de ani suntem într-o continuă apărare a credinței și a sufletului nostru față de Habsburgi, față de papa și față de toți aceia care au ținut să ne asuprească și care au vrut să ne răpească întreaga noastră credință și sufletul nostru”[84]. Această tiradă anticatolică violentă ne dezvăluie atmosfera politică și socială extrem de încinsă generată de dezbaterea Concordatului, precum și respingerea unanimă a acestuia de către BOR[85].

Presa și istoriografia ortodoxă a relatat despre trecerile sau revenirile la Ortodoxie cum au fost numite uneori, înregistrate în 62 de localități transilvănene, bănățene și maramureșene, unde fie au trecut preotul și întreaga comunitate, fie doar o parte a acesteia, numărul convertiților fiind estimat la circa 18.000-20.000, iar al preoților la zece, pe toată durata perioadei interbelice[86]. A existat așadar o tendință individuală sau de grup de îmbrățișare a Ortodoxiei, dar nu o mișcare de mase răspândită la scară largă. Discuții în acest sens s-au purtat, cea mai importantă fiind la adunarea de la Alba Iulia din 27 februarie 1939, la care au participat aproximativ 50.000 de persoane, în frunte cu cei doi mitropoliți Nicolae Bălan și Alexandru Nicolescu, multe voci din popor scandând: „Avem un Dumnezeu! Suntem un neam! Dorim o Biserică!”[87]. Cu acel prilej, profesorul Onisifor Ghibu a redactat un act cu propuneri concrete în vederea realizării unirii celor două Biserici românești, actul fiind semnat de arhierei și clerici, de reprezentanți ai autorităților și de intelectuali laici din ambele biserici[88]. A izbucnit al Doilea Război Mondial, iar Diktatul de la Viena a rupt Ardealul în două, astfel că nu s-a ajuns la nici un rezultat. Privind însă retrospectiv și detașat asupra încercărilor de unire religioasă din perioada interbelică, monseniorul Octavian Bârlea conchidea: „Biserica Ortodoxă sibiană sau mai precis Metropolitul Nicolae Bălan a fost animată de spirit combativ și a avut aproape totdeauna inițiativa”, în timp ce Biserica Română Unită a adoptat o atitudine prevalent defensivă”[89]. Însuși episcopul Iuliu Hossu mărturisește în memoriile sale că „eram înfrățiți sufletește”, iar „unirea Bisericilor se putea realiza cu ajutorul Domnului, cu puterea harului Lui preasfânt, dar nu s-a aflat calea dreaptă în această lucrare sfântă și astfel s-a zădărnicit din slăbiciuni omenești”, repetând că „unirea sfântă” era „dorită cu sete de toți”. Hossu sublinia de asemenea că harul „trebuia să ne călăuzeasă în cauza Lui, nu ambiția omenească”[90].

Unificarea religioasă s-a realizat în a doua jumătate a anului 1948, dar de această dată sub auspiciile regimului comunist, cu determinarea și forța acestuia. Comuniștii au intrat în conflict cu Biserica Catolică, iar în martie 1946 regimul sovietic a decis suprimarea Bisericii Unite din Ucraina prin unirea și integrarea forțată a acesteia în Biserica Ortodoxă Rusă. Modelul a fost preluat de guvernul de la București, iar ofensiva legislativă a demarat prin denunțarea Concordatului cu Sf. Scaun (17 iulie 1948) și noua lege a cultelor (4 august 1948), care aducea practic toate cultele recunoscute sub controlul statului. Mai mulți istorici au studiat obiectiv evenimentele desfășurate pe parcursul anului 1948, arătând că proiectul de „Unificare a Bisericii Greco-Catolice cu Biserica Ortodoxă” a fost planificat, monitorizat și desfășurat la nivel național și local între 15 mai și 1 decembrie 1948 de autoritățile comuniste la dispoziția lui Stalin^[91]. Propaganda oficială a numit triumfalist întregul proces drept „reîntregirea Bisericii Românești din Ardeal” și a reliefat rolul celor 432 de preoți care semnaseră în acest sens o adeziune și delegaseră 38 de clerici să constituie o adunare, desfășurată la Cluj la 1 octombrie 1948, care a pronunțat întoarcerea în sânul Bisericii Ortodoxe, participând apoi la o slujbă la Patriarhie în București la 3 octombrie și la o adunare de douăzeci de mii de credincioși și sute de clerici la Alba Iulia, în 21 octombrie, unde s-a pecetluit liturgic și simbolic reîntregirea^[92].

Se pune întrebarea care a fost atitudinea și implicarea mitropolitului Nicolae Bălan în acest proiect al comuniștilor de unificare religioasă? El a fost prezent în trei momente: la Blaj în 15 mai, la București în 3 octombrie și la Alba Iulia în 21 octombrie. Aflat la Blaj cu ocazia centenarului Adunării Naționale de la 3/15 mai 1848, mitropolitul Nicolae Bălan a rostit o cuvântare numită de mulți „caldă chemare”, deși numai ultima parte ar justifica acest apelativ. Bălan a exaltat ideea națională afirmată în revoluția pașoptistă, a evocat personalitățile centrale ale momentului istoric și a încheiat prin a observa că „o parte din visul înaintașilor noștri este neînfăptuit încă”, și anume „unitatea noastră bisericească, în Biserica strămoșilor noștri dinainte de 1700, în credința de totdeauna a neamului nostru, în credința neștirbită a lui Hristos Domnul și a Bisericii vechi”, continuând cu ideea că „habsburgii au rupt nația noastră din Ardeal în două ca să ne slăbească și să ne poată mai ușor stăpâni”. „Azi”, preciza Bălan, „când ei nu mai au putere asupra noastră” și nu mai pot împiedica readucerea tuturor la un loc, el se considera obligat ca „urmaș al vechilor mitropoliți ai Bălgradului” să le adresează greco-catolicilor, „pe care interese străine v-au amăgit, despărțindu-vă de maica voastră cea bună, Biserica Ortodoxă, o chemare caldă, de părinte: să vă întoarceți acasă”[93]. La celelalte momente de la București și de la Alba Iulia, Bălan l-a asistat pe patriarhul Justinian Marina în primirea uniților în BOR, lăudându-l pe Dumnezeu pentru acest moment istoric, înfierând istoria care-i dezbinase pe frați prin reiterarea ideilor lansate în dezbaterile parlamentare din anii ʼ20 și rostind cuvinte călduroase de bun venit tuturor preoților și credincioșilor reveniți: „vă primim cu dragostea cea mai duioasă a sufletelor noastre. Să fiți asigurați de toată calda noastră iubire frățească și să vă simțiți în sânul Bisericii Ortodoxe ca la voi acasă. Căci ea e tot așa de mult și a voastră ca și a noastră”, lansându-le totodată rugămintea de a-și uni puterile pentru educarea „religioasă a poporului nostru”, ceea ce constituia o provocare la adresa regimului comunist, care tocmai scosese religia din școli[94]. La Alba Iulia a reiterat aceste idei, exprimându-și bucuria „că suntem iarăși în Ardeal un singur popor cu o singură Biserică strămoșească”. De observat că mitropolitul nu făcea deloc referire la orânduirea de stat, ci apela numai la sentimentul patriotic și la cel național al auditoriului său[95]. O altă cuvântare plină de patos a rostit-o la Făgăraș, în 10 octombrie 1948, când a preluat biserica Sf. Nicolae, ctitorită de voievodul martir Constantin Brâncoveanu și ocupată de uniți cu „cătanele habsburgice” în 1722.

Ce a fost cu adevărat în sufletul mitropolitului Bălan nu vom ști niciodată, dar din informațiile strânse cu atenție de Securitate despre el se poate constata că era privit cu multă circumspecție de comuniști, fiind considerat „un om foarte fățarnic și diplomat în care nu se poate avea niciodată încredere”. Drept dovadă, colonelul Crăciun, scria într-un raport întocmit la 12 octombrie 1950 că „cu ocazia unificării bisericii gr. cat. cu cea ortodoxă, cu toate că s-a arătat pe față a fi inițiatorul acestei unificări, totuși a căutat întotdeauna în mod foarte diplomatic să producă diferite divergențe care să provoace neînțelegere între cele două categorii de preoți”. Pe lângă nesinceritatea susținerii actului, colonelul îi mai reproșa că „întotdeauna a arătat o pasivitate voită în ceea ce privește consolidarea acestui act”, refuzând să participe la anumite consfătuiri ale preoților reveniți din Sibiu, în timp ce a privit „întotdeauna cu simpatie pe preoții nereveniți, decât pe cei reveniți”[96]. În alte rapoarte oferite Securității de diverși informatori, printre care se număra și protopopul revenit Traian Belașcu, ajuns vicar administrativ al Arhiepiscopiei Sibiului, mitropolitul era învinuit că făcuse „diferite afirmații dușmănoase referitor la această unificare”, spunându-le unora și altora nici mai mult nici mai puțin că „actul de unificare l-a făcut guvernul cu securitatea”, el concepându-l în alt fel, „dar n-am avut ce face, a trebuit să-l primim”, motiv pentru care privea cu suspiciune onestitatea unor clerici reveniți și dorea schimbarea din funcții a celor promovați de Ministerul Cultelor. De la același Belașcu, Securitatea a aflat că mitropolitul nu a vrut în ruptul capului să execute dispoziția Ministerului Cultelor de preluare și aducere la Sibiu a bibliotecii „fostei mitropolii greco-catolice din Blaj”, afirmând: „n-am luat nimic de la Blaj, nu-mi trebuie nimic, arătându-și în acest mod poziția față de unificare”[97].

Dezvăluirile acestea din arhivele fostei Securități sunt spectaculoase și surprind o altă imagine decât cea în care a fost zugrăvită contribuția mitropolitului Bălan la „reîntregirea Bisericii Ortodoxe” din 1948 atât în scrisul memorialistic și istoric al greco-catolicilor, cât și al ortodocșilor. Pe de o parte, în memorialistica și istoriografia greco-catolică ierarhul e învinuit și blamat la unison, cu toate că pe tonuri și în termeni diferiți, deoarece se „asociase cu regimul”, devenind „o unealtă” a acestuia, episcopul Hossu fiind singurul care a avut tăria sufletească de a-l ierta și a lăsa judecata finală în mâna lui Dumnezeu[98]. De cealaltă parte, unii ortodocși îi trec în revistă simplu prezența la evenimente, fără a emite judecăți, alții îi atribuie „un rol major în lichidarea Bisericii Greco-Catolice”, iar unii exaltă „vibranta chemare” de la 15 mai 1948, persistând în a-l vedea doar prin mărturiile oficiale ale preoților greco-catolici reveniți în 1948, promovați apoi în diferite funcții administrative din BOR, și care s-au simțit nevoiți în diferite ocazii să-i laude contribuția la „înlăturarea vrajbei”, la „lupta pentru unitatea bisericească”, la rolul jucat în „realizarea și consolidarea reîntregirii bisericești”, exaltându-i personalitatea de „corăbier iscusit”[99]. Singurul care analizează mult mai atent, pe baza unui material documentar prețios extras din arhivele fostei securități și ale partidului, atitudinea și pașii efectivi ai mitropolitului, chestionând ceea ce s-ar putea afla în spatele lor este istoricul Cristian Vasile. Acesta arată limpede presiunea și șantajul la care a fost supus mitropolitul Bălan de autorități și explică cum s-a ajuns la „calda chemare” din 15 mai 1948, apel pe care autoritățile comuniste l-au dezvoltat în publicațiile oficiale, adăugând fraze pe care el nu le-a rostit. Regimul avea nevoie de el în demararea publică a „operațiunii de unificare”, iar mitropolitul a fost strâns cu ușa de simpatiile sale politice anterioare instalării comuniștilor[100]. Când a fost convins să pregătească „calda chemare”? Toate indiciile ne arată că în ziua de 22 aprilie 1948, când a fost convocat de Gheorghe-Gheorghiu-Dej la București pentru o discuție în vederea „întoarcerii” greco-catolicilor la Biserica Ortodoxă. Cu două luni mai înainte, Dej lansase un discurs furibund împotriva clerului care „ascultă de ordinele Vaticanului”, desfășoară o „activitate reacționară și proimperialistă, potrivnică intereselor întregului popor”[101]. O mărturie orală din anul 1978 ne oferă o relatare despre această întrevedere care s-a petrecut la București în biroul lui Dej. Liderul comunist l-a chemat pe mitropolitul Bălan în capitală prin intermediul ardeleanului Bucur Șchiopu (1911-1991), ministru al Industriei Alimentare în guvernul Petru Groza (15 aprilie 1948-23 noiembrie 1949), iar întrevederea s-a petrecut în trei. Cu acel prilej, Gheorghiu-Dej l-a întrebat pe mitropolit „ce părere aveți de unificarea Bisericilor, în care statul dorește să se implice”, la care ierarhul s-a ridicat în picioare de pe fotoliu și a afirmat: „mulțumesc lui Dumnezeu că am ajuns zilele astea! Că la toate m-am gândit, că liberalii mi-au promis, Goga mi-a promis, dar ca să vină reîntregirea de la comuniști, la asta nu m-am gândit”[102]. Dej nu i-a spus și cum se va face unificarea, dar documentele Securității ne arată că mitropolitul Bălan a fost constrâns să se implice în această operă, pe care a considerat-o vremelnică, nesinceră și incompletă tocmai pentru că s-a făcut cu forța și fără participarea episcopatului greco-catolic.

 „Antisemit” sau „salvator” al evreilor români ?

O altă etichetă, lipită ca un stigmat asupra numelui mitropolitului Bălan este cea de antisemit, deoarece ierarhul a apărut uneori ca apropiat și amic al unor reprezentanți cu vederi antisemite, precum A. C. Cuza, Octavian Goga, Nichifor Crainic, Ion Antonescu sau diverși legionari[103], iar în paginile ziarului oficial al Mitropoliei Ardealului, Telegraful Român, au fost publicate în anii 1938-1941 diferite afirmații cu caracter antisemit[104]. Pe de altă parte trebuie spus că pastoralele, predicile și cuvântările sale nu prezintă derapaje antisemite, reprezentanții elitei evreiești din România percepându-l în acest fel datorită asocierii cu numele mai sus menționate.

Care a fost deci atitudinea dovedită prin fapte a mitropolitului față de evreii din România și mai ales față de drama prin care au trecut în anii războiului? În primul rând, una de compasiune, ceea ce l-a determinat să-i viziteze în toamna anului 1940 pe evreii internați de guvernul național-legionar în lagărele de la Miercurea Ciuc și Caracal, unde s-a deplasat cu automobilul însoțit de preotul Nicodim Belea. Între cei vizitați de Bălan s-a numărat rabinul Moses Rosen (1912-1994), șef-rabin al Cultului Mozaic din România (1948-1994), care i-a fost recunoscător tot restul vieții ierarhului și preotului Nicodim Belea care-l însoțise. Mitropolitul Nicolae Bălan a făcut însă mult mai mult decât atât, iar gestul său a salvat viața a zeci de mii de evrei în timpul dictaturii antonesciene! Se păstrează în acest sens mai multe mărturii orale și documentare irefutabile, provenite din surse diferite, precum doi lideri ai comunității evreiești, Iosef Grünberger și Alexandru Șafran, un apropiat al mitropolitului, profesorul Constantin Voicu, și de la diferiți diplomați germani și americani activi la București. Din nefericire, aceste mărturii au fost uneori complet ignorate și intenționat ocultate, minciuna prin omisiune fiind încă un instrument propagandistic uzitat inclusiv de unii universitari occidentali de la care avem totuși alte așteptări.

Protestul mitropolitului Bălan împotriva persecuției și deportării evreilor din Moldova a venit în urma solicitărilor scrise și verbale primite de ierarh în anii 1941-1943 de la doctorul evreu König din Sibiu, de la Alexandru Șafran din București, de la Carol Reiter și Alexandru Nobel din Timișoara. De pildă diplomatul, Franklin Mott Gunther, șeful legației SUA la București, menționează că încă din vara anului 1941 mai mulți lideri politici, dar și o serie de conducători religioși, precum mitropolitul Transilvaniei Nicolae Bălan, își manifestaseră indignarea față de „excesele comise recent împotriva evreilor” de guvernul român^[105].

La sfârșitul lui iulie 1942, soarta celor aproximativ 300.000 de evrei, câți trăiau în România în conformitate cu recensământul din primăvara anului 1942, părea însă definitiv pecetluită, din moment ce diplomații germani de la București raportaseră la Berlin că Ion Antonescu își dăduse acordul verbal în 23 iulie 1942 pentru deportarea evreilor în lagărele de concentrare din Polonia ocupată. Câteva zile mai târziu, la 8 august 1942, informația devenea publică, cotidianul german „Bukarester Tageblatt” publicând un articol care anunța implementarea soluției finale în România prin „curățarea de evrei” a țării. Deși presa românească tăcea, zvonurile deportărilor iminente în masă ale evreilor s-au răspândit rapid în toată țara, provocând panică în rândul liderilor comunității evreiești[106]. În acest context, rabinul șef al României în anii 1940-1947, Alexandru Șafran (1910-2006), a făcut apel la mitropolitul Nicolae Bălan, „o personalitate puternică, strâns legat, cu sentimente de prietenie personală, intimă, cu mareșalul Antonescu”. A fost „o încercare de disperare, o ultimă încercare”, după cum însuși mărturisea într-un interviu înregistrat la Geneva în 1994[107]. Aici trebuie menționat că Bălan îl cunoscuse pe Antonescu în timpul călătoriei la Iași, în noiembrie 1918, cei doi respectându-se reciproc, după cum știa și șef-rabinul Șafran. În memoriile sale, rabinul a prezentat cu lux de amănunte modul în care mitropolitul Nicolae Bălan a intervenit în august 1942 direct la mareșalul Ion Antonescu ca să fie oprită deportarea evreilor în Germania nazistă, dând imediat curs rugăminții pe care rabinul i-o adresase cu lacrimi în ochi în casa generalului Artur Văitoianu din București. Rabinul relatează scena în felul următor: Bălan „a ridicat receptorul telefonului care se afla lângă el și a chemat biroul mareșalului Antonescu, spunând că vrea să fie primit de urgență. Însuși mareșalul a venit la aparat și l-a invitat, chiar în aceeași zi, la dejun. (…) L-am condus în curte până la automobilul său. Pleca. Simțeam că pleacă într-o misiune de care depindea soarta a zeci de mii de evrei. Cu o voce tremurătoare i-am repetat acest lucru. Odată instalat în automobil, mi-a întins mâna, m-a privit drept în ochi și mi-a șoptit să nu uit această zi. (…) La orele 3, a sunat telefonul. O voce gravă și sigură de sine s-a făcut auzită. Era Mitropolitul Bălan. Vroia să-mi spună că a obținut de la mareșalul Antonescu anularea ordinului de deportare a evreilor din sudul Transilvaniei. Miracolul… da, miracolul s-a produs; ei erau salvați!”^[108] Intervenția mitropolitului la mareșal în vederea anulării deportărilor a fost decisivă, după cum aflaseră și autoritățile germane, consilierul Richter de la Legația Reichului la București raportând la Berlin, pe 5 octombrie 1942, că „din partea evreilor din Transilvania și Banat s-a manifestat, desigur, o reacție împotriva deportării prin faptul că au fost întreprinse cele mai diverse intervenții (…). De la secretarul evreului Neuman, evreul Beiliș, s-a aflat că Neuman l-a determinat inclusiv pe mitropolitul Bisericii Ortodoxe din Transilvania, Bălan, să se deplaseze la București, pentru a interveni acolo pe lângă politicienii proeminenți și membrii Guvernului român împotriva plănuitei deportări a evreilor din România”^[109].

Sunt două aspecte foarte importante pe care merită să le reținem: 1) la autoritatea mitropolitului, în care aveau încredere că va izbândi, apelaseră mai mulți lideri ai comunității evreiești din România, șef-rabinul considerându-l cea mai influentă personalitate a BOR; 2) Nicolae Bălan l-a convins pe Antonescu să anuleze deportările în contextul în care armatele germane și române erau în plină ofensivă biruitoare pe frontul sovietic, cu șase luni înaintea înfrângerii de la Stalingrad, moment care a determinat întoarcerea sorții războiului prin declanșarea contraofensivei sovietice, deci nu se explică din perspectiva desprinderii militare de Germania, nici prin căutarea ameliorării situației României la eventualele tratative de pace, având alte resorturi, foarte probabil morale.

Considerându-se și mai departe în pericol, dar dorind și să-i salveze pe confrații lor deportați în Transnistria, liderii evreilor din Ardeal și Banat, Carol Reiter și Alexandru Nobel de la Timișoara, i-au scris mitropolitului în 30 octombrie 1943 făcând apel din nou la „tăria principiilor înalte și umanitare ale Sfintei noastre Biblie, comune în ambele noastre religiuni” și rugându-l „a face totul, ceea ce este în puterea Voastră pentru mântuirea celor 70.000 de suflete, în momentul prezent încă în viață, deportate și evacuate în Transnistria din teritoriile Bucovinei, Basarabiei și Moldovei de Nord. Între aceste suflete se găsesc și vreo 2.400 de evrei trimiși din Ardeal și Banat dintre cari până acum s-au reîntors abia 8 inși”, motiv pentru care cei doi îl rugau să expună cauza lor guvernului „spre a iniția reîntoarcerea acestor zeci de mii de evrei la vetrele lor din țară”^[110]. Nici de această oară, mitropolitul Bălan nu a rămas impasibil, ci a intervenit personal, alături de regina mamă Elena și de patriarhul Nicodim Munteanu, pe lângă mareșalul Ion Antonescu și pe lângă alte autorități civile și militare atât pentru eliberarea evreilor din Transnistria, cât și pentru neimplementarea de către guvernul român a soluției finale^[111]. La rândul lor, liderii comunităților evreiești n-au trecut sub tăcere ajutorul primit din partea mitropolitului Nicolae al Ardealului. Astfel, la 27 septembrie 1944, Iosif Grünberger, președintele sibian al Organizației Sioniste din Transilvania, i-a trimis mitropolitului o scrisoare de mulțumire pentru sprijinul acordat „evreimii țării noastre” în timpul „drumului de calvar umblat în ultimii patru ani”, când acționase „ca un luptător eroic și salvator din nenorocirea și pierirea noastră”. Din acest motiv, opina Grünberger, „activitatea Înalt Prea Sfinției Voastre va fi eternizată în istoria evreilor din România”, motiv pentru care îl ruga să primească „pe această cale, exprimarea recunoștinței noastre netrecătoare”[112].

Iată mărturiile incontestabile referitoare la contribuția decisivă a mitropolitului Nicolae Bălan în salvarea vieții a zeci de mii de evrei din România în timpul Holocaustului! Ne putem, desigur, întreba de ce nu a fost încă declarat „drept între popoare” alături de regina mamă Elena și de ceilalți cetățeni români care au contribuit la salvarea vieții evreilor în timpul celui de al Doilea Război Mondial!?!

Epilog

Figură complexă a istoriei contemporane a românilor, Nicolae Bălan a fost o personalitate extrem de puternică, afirmându-se ca un adevărat prinț al Bisericii, care s-a impus în viața socială, religioasă, politică și națională a țării. Dincolo de toate, cei de astăzi și de mâine trebuie să știe că acest teolog, profesor și mitropolit transilvănean a influențat pozitiv destinele a mii de preoți și a sute de mii de credincioși ortodocși români, a militat pentru refacerea unității religioase dintre ortodocși și greco-catolici, a crezut în posibilitatea reconcilierii confesiunilor creștine și a susținut mișcarea ecumenică, a fost un anticomunist și antimason convins și a contribuit la salvarea a zecii de mii de evrei de la pieirea lor sigură în lagărele naziste de exterminare. Mitropolitul Nicolae Bălan n-a fost un om fără de păcat, nu s-a pretins nici sfânt, nici infailibil, dar efigia sa în istorie prezintă destule lumini încât să poată transmite peste timp un mesaj pozitiv.

Bibliografie

[1] Două medalioane biobibliografice la: Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor români, ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Andreiana, Sibiu, 2014, p. 50-51; Alexandru Moraru, Dicționarul ierarhilor români și străini slujitori ai credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române, Editura Basilica, București, 2015, p. 52-54. O monografie istorico-teologică la: Ștefan Argatu, Mitropolitul Nicolae Bălan (1920-1955). Apărător al bisericii și militant pentru reîntregirea teritorială a țării, Editura „Mila Creștină”, Fălticeni, 2013, 437 p.

[2] Lidia Stăniloae Ionescu, «Lumina faptei din lumina cuvântului». Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Ediția a II-a revăzută, Editura Humanitas, București, 2010, p. 267.

[3] Amalia Rarica, Oastea Domnului: temelii, valori, idealuri, Editura Traian Dorz, Simeria, 2024.

[4] Cristian Sandache, Sub semnul arhanghelului Mihail. O istorie a mișcării legionare, Editura Theosis, Oradea, 2025, p. 9.

[5] Răzvan Mihai Neagu, Formarea elitei ortodoxe din Transilvania, Banat și Crișana la sfârșitul secolului al XX-lea: studenți români din Transilvania, Banat și Crișana la Facultatea de Teologie a Universității din Cernăuți (1875-1918), Editura Mega, Cluj-Napoca, 2018, p. 139-140.

[6] Mircea Păcurariu, 230 de ani de învățământ teologic la Sibiu 1786-2016, ediție întregită și adăugită, Editura Andreiana, Sibiu, 2016, p. 356-357.

[7] Nicolae Bălan, Chemarea preoțimii noastre, Biblioteca Bunului Păstor Nr. 4, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1912, p. 11-12.

[8] Ibidem, p. 24.

[9] Mircea Păcurariu, „Mitropolitul Nicolae Bălan”, în Idem, Cărturari sibieni de altădată, ediție întregită și adăugită, Editura Andreiana, Sibiu, 2015, p. 405.

[10] Nicolae Bălan către Vasile Goldiș, Iași, 7/20 noiembrie 1918, în Coriolan Suciu, „Două documente istorice din noemvrie 1918”, în Transilvania, anul 74, nr. 11-12, Sibiu, 1943, p. 877.

[11] I. Dăncilă, „Biserica strămoșească și marea noastră unire. Contribuția mitropolitului Nicolae la actul unirii”, în vol. Omagiu Înalt Prea Sfinției Sale Dr. Nicolae Bălan Mitropolitul Ardealului la douăzeci de ani de arhipăstorire, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1940, p. 46-47.

[12] Nicolae Iorga, Orizonturile mele. O viață de om așa cum a fost, vol. II, Paul Editions, București, 2020, p. 138.

[13] Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată, p. 405-406; Răzvan Mihai Neagu, Formarea elitei ortodoxe, p. 142-143.

[14] Bogdan Murgescu, Andrei Florin Sora (coord.), România Mare votează. Alegerile parlamentare din 1919 la „firul ierbii”, Editura Polirom, Iași, 2019, p. 394.

[15] Marius Eppel, Un mitropolit și epoca sa. Vasile Mangra (1850-1918), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2006.

[16] Eusebiu R. Roșca, Monografia Mitropoliei Ortodoxe Române a Ardealului începând dela repausarea arhiepiscopului-mitropolit Andreiu baron de Șaguna până astăzi. Contribuții istorice, Sibiu, 1937, p. 67-68.

[17] Gh. Ciuhandu, „Amintiri de acum douăzeci de ani despre alegerea de mitropolit”, în vol. Omagiu Înalt Prea Sfinției Sale Dr. Nicolae Bălan Mitropolitul Ardealului, p. 24-25.

[18] Eusebiu R. Roșca, Monografia Mitropoliei Ortodoxe Române, p. 82.

[19] Gh. Ciuhandu, „Amintiri de acum douăzeci de ani”, p. 23-24.

[20] Eusebiu R. Roșca, Monografia Mitropoliei Ortodoxe Române, p. 68.

[21] Gh. Ciuhandu, „Amintiri de acum douăzeci de ani”, p. 26.

[22] Augustin Rațiu către Nicolae Bălan, Turda, 10 martie 1920, în Ștefan Argatu, Mitropolitul Nicolae Bălan, p. 309.

[23] N. Iorga, Transilvania XI. Ceasul pe care-l așteptam, ediție critică de I. Oprișan, Editura Saeculum I.O., București, 2011, p. 305-306.

[24] Răzvan Mihai Neagu, Formarea elitei ortodoxe, p. 144-147.

[25] N. Bălan, „Biserica noastră”, în Gazeta Poporului, anul II, nr. 2, Sibiu, duminică, 12 ianuarie 1919, p. 1.

[26] Adrian Ignat, Aportul Bisericii la Marea Unire de la 1 decembrie 1918, Editura Universitară, București, 2011; Mircea Păcurariu, Mucenici și făuritori ai Unirii. Preoțimea din Transilvania și Banat și unirea din 1918, Editura Trinitas, București, 2018.

[27] Paul Brusanowski, „Provocări nebănuite după realizarea Marii Uniri: Discuțiile privind statutul Bisericii Ortodoxe din România Mare (1919-1925)”, în Alberto Basciani, Cristina Brăgea (coord.), România după Primul Război Mondial. O modernizare complexă, Editura Humanitas, București, 2025, p. 43-79.

[28] Analele Asociației „Andreiu Șaguna” a clerului Mitropoliei Ortodoxe Române din Ardeal, Bănat, Crișana și Maramurăș. Actele primului congres al preoțimei din Mitropolia românilor ortodocși din Ardeal, Bănat, Crișana și Maramurăș ținut în Sibiu, în zilele de 6/19-8/21 martie 1919, Tiparul Tipografiei „Carpath”, Sibiu, 1919, p. 17-18.

[29] Nicolae Bălan, Chestiunea bisericească din România și autonomia bisericii noastre, Tiparul tipografiei arhidiecezane, Sibiu, 1910, p. 1-12, 41.

[30] Paul Brusanowski, Stat și Biserică în Vechea Românie între 1821-1925, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2010, p. 113-169.

[31] Liviu Stan, „Mitropolitul Nicolae Bălan, apărătorul și plinitorul tradiției șaguniene” în Liviu Stan, Biserica și dreptul. Vol. 6. Ortodoxia românească, ediție coordonată de Irimie Marga, Editura Andreiana/Editura Astra Museum, Sibiu, 2015, p. 44-101, citatul la p. 85.

[32] Au fost publicate în Nicolae Bălan, Biserica şi Viaţa, Editura Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1947, p. 57-220.

[33] Protocolul Congresului Național Bisericesc electoral din 1920, Tipografia arhidiecezană, Sibiu, 1920, p. 145-146.

[34] Emilian Antal, „Cu Înalt Prea Sfințitul Mitropolit Nicolae în vizitațiuni canonice”, în vol. Omagiu Înalt Prea Sfinției Sale Dr. Nicolae Bălan Mitropolitul Ardealului (1905-1955), la cincizeci de ani de activitate bisericească, Tiparul tipografiei Reîntregirea, Sibiu, 1955, p. XXVII-XXXI.

[35] Aurel Nistor, „Mitropolitul Nicolae și problema românească din ținutul secuizat”, în vol. Omagiu Înalt Prea Sfinției Sale Dr. Nicolae Bălan Mitropolitul Ardealului, p. 149-152.

[36] Oliver Jens Schmitt, Biserica de stat sau biserca în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române 1918-2023, Editura Humanitas, București, 2023, p. 164.

[37] Ștefan V. Argatu, Mitropolitul Nicolae Bălan, p. 87-97; Răzvan Mihai Neagu, Formarea elitei ortodoxe, p. 149-185.

[38] Paul Brusanowski, „Un raport al mitropolitului Nicolae Bălan către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române despre negocierile purtate la Belgrad între 2-15 mai 1933 cu privire la situația bisericească din Banat”, în vol. Jertfelnicie în apostolat, didascalie și liturghisire. Prinos de cinstire adus Înaltpreasfințitului Părintelui nostru Dr. Laurențiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului la împlinirea vârstei de 75 de ani, Editura Andreiana, Sibiu, 2022, p. 334-352.

[39] Ștefan V. Argatu, Mitropolitul Nicolae Bălan, p. 97-148.

[40] Nicolae Bălan, Ortodoxia în mijlocul frământărilor de azi. Orientări programatice pentru „Frăția Ortodoxă Română”, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1933, 24 p.

[41] Trandafir Scorobeț, „Renașerea Bisericii ardelene”, în vol. Omagiu Înalt Prea Sfinției Sale Dr. Nicolae Bălan Mitropolitul Ardealului, p. 191-194; Valer Moga, „Mitropolitul Nicolae Bălan – implicarea civică și culturală”, în Îndrumător bisericesc, Anul 149, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 2001, p. 76-79.

[42] Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată, p. 410-412.

[43] Pavel Cherescu, „Bursierii miropolitului Nicolae Bălan”, în vol. Slujitor al Bisericii și al neamului. Părintele Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, membru corespondent al Academiei Române, la împlinirea vârstei de 70 de ani, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2002, p. 636-642.

[44] O lista cronologică exhaustivă a titlurilor apărute în epoca Bălan la: Emanuel-Pavel Tăvală, Mireasa Duhului. 170 de ani de literă și Duh la Tipografia Mitropoliei Ardealului, Editura Andreiana, Sibiu, 2021, p. 73-77, 188-221.

[45] Sabin Sibianu, „Reînvierea monahismului ortodox ardelean”, în vol. Omagiu Înalt Prea Sfinției Sale Dr. Nicolae Bălan Mitropolitul Ardealului, p. 205-213; Sebastian Dumitru Cârstea, Monahismul ardelean în trecut și astăzi, Editura Andreiana, Sibiu, 2008, p. 266, 345-346, 356-363

[46] Iosif Trifa, Ce este Oastea Domnului, Editura „Oastea Domnului”, Sibiu, 2023, reproduce ediția a V-a, apărută la Sibiu în anul 1934; Gheorghe Grigore, Oastea Domnului în Biserica Ortodoxă, Editura Medro, București, 2002; Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. I. Grăuntele. Mărturii despre începutul și primii ani ai Oastei Domnului până în anul 1935, ediția a II-a, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2016.

[47] Amalia Rarinca, Oastea Domnului, p. 26. Despre Trifa vezi: Gheorghe Gogan, Preotul Iosif Trifa, o viață de propovăduitor al lui Hristos, Editura Traian Dorz, Simeria, 2008; Cătălin Varga, Pr. Iosif Trifa și Biblia, Editura Agnos, Sibiu, 2024.

[48] Alexandra Djurić Milovanović, Mircea Măran, Biserica Ortodoxă Română din Banatul iugoslav în perioada interbelică (1918-1941), Presa Universitară Clujeană/Editura Episcopiei Caransebeșului, Cluj-Napoca/Caransebeș, 2019, p. 161-171.

[49] Amalia Rarinca, Oastea Domnului, p. 39-62; Mircea Păcurariu, „Părintele Iosif Trifa”, în Idem, Cărturari sibieni de altădată, p. 620-624.

[50] Mircea Păcurariu, „Părintele Iosif Trifa”, în Idem, Cărturari sibieni de altădată, p. 623.

[51] Cătălin Varga, Pr. Iosif Trifa și Biblia, p. 179-198.

[52] Nicolae Marini, Istoria documentară a „Oastei Domnului”: conflictul dramatic Pr. Iosif Trifa – Mitrop. Nicolae Bălan, Editura Societatea Evanghelică Română, București, 2015.

[53] „Cronică”, în Revista Teologică, anul XXVII, nr. 4/1937, p. 164.

[54] Cătălin Varga, Pr. Iosif Trifa și Biblia, p. 623-624; Amalia Rarinca, Oastea Domnului, p. 56-57.

[55] Traian Dorz, Hristos, mărturia mea, Editura „Traian Dorz”, Simeria, 1993, p. 95.

[56] Romeo Petrașciuc (coord.), Părintele Arsenie Boca. Lăsați-vă în grija lui Dumnezeu, Editura Agnos, Sibiu, 2013, p. 68-69.

[57] „Înnoiri în viața Bisericii Ortodoxe Române”, în Biserica Ortodoxă Română. Buletinul oficial al Patriarhiei Române, Anul CVIII, Nr. 7-10/1990, București, p. 34.

[58] Macarie Drăgoi (ed.), Artisan of Christian Unity between North and East: Nathan Söderblom. His correspondence with Orthodox personalities (1896-1931), Felicitas Publishing House, Stockholm, 2014.

[59] Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată, p. 423-424.

[60] Ștefan V. Argatu, Mitropolitul Nicolae Bălan, p. 181-186, 373; Dorin Oancea, „Ecumenismul în gândirea teologică transilvăneană”, în vol. Contribuții transilvănene la teologia ortodoxă, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1988, p. 343-354.

[61] Ioan Beju, „Biblioteca mitropolitană”, în vol. Omagiu Înalt Prea Sfinției Sale Dr. Nicolae Bălan Mitropolitul Ardealului (1905-1955), la cincizeci de ani de activitate, p. 119.

[62] Ștefan V. Argatu, Mitropolitul Nicolae Bălan, p. 130-140; Ionel Ene, Chipul mitropolitului Nicolae Bălan după documente de arhivă, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2012, p. 119-130.

[63] Ștefan V. Argatu, Mitropolitul Nicolae Bălan, p. 329.

[64] „Pastorala episcopatului ardelean împotriva comunismului”, în Telegraful Român, Anul LXXXIV, Nr. 42, Sibiu, 11 octomvrie 1936, p. 3-4.

[65] Telegraful Român, Anul LXXXV, Nr. 18, Sibiu, 2 mai 1937, p. 1.

[66] Ștefan V. Argatu, Mitropolitul Nicolae Bălan, p. 104, 112.

[67] Ibidem, p. 215-224, 327-328.

[68] „Pe marginea desființării francmasoneriei”, în Revista Teologică, anul XXVII, nr. 4/1937, p. 152.

[69] Republicat în vol. „Lumina din tine să nu fie întuneric”. O perspectivă ortodoxă asupra francmasoneriei, prefață, note, anexe și ediție îngrijită de Dragoș Dâscă, Editura Doxologia, Iași, 2024, p. 61-99.

[70] „Sf. noastră Biserică împotriva francmasoneriei”, în Telegraful Român, Anul LXXXV, Nr. 12, Sibiu, 21 martie 1937, p. 2; „Cronică”, în Revista Teologică, anul XXVII, nr. 4/1937, p. 162-163.

[71] Revista Teologică, anul XXVII, nr. 4/1937, p. 162-163; Ștefan V. Argatu, Mitropolitul Nicolae Bălan, p. 187-191.

[72] In aeternum. Nicolae Bălan, Arhiepiscop și Mitropolit, ediție îngrijită de Ioan Pintea și Constantin Mileșan, Editura Aletheia, Bistrița, 2001, p. 148.

[73] Un episod controversat al istoriei românilor, despre care s-a scris enorm, a se vedea două sinteze: Mircea Păcurariu, Uniația în Transilvania în trecut și astăzi, Editura Andreiana, Sibiu, 2010; Ernst Christoph Suttner, Unirea Bisericii în Transilvania, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2010.

[74] Ioan-Marius Bucur, Din istoria Bisericii Greco-Catolice Române (1918-1953), Editura Accent, Cluj-Napoca, 2003; Lucian Turcu, Între idealuri și realitate. Arhidieceza greco-catolică de Alba Iulia și Făgăraș în timpul păstoririi mitropolitului Vasile Suciu (1920-1935), Editura Mega, Cluj-Napoca, 2017.

[75] Schisma Românească sau Unirea cu Roma, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1921; Românii ortodocși și Uniții români, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1922; Silviu Dragomir, Istoria Desrobirii Religioase a Românilor din Ardeal în secolul XVIII, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1930; Gh. Ciuhandu, Călugării Visarion și Sofronie și mucenicii Ortodoxiei din Ardeal. Cuvinte de pomenire, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1932; Ilie Beleuță, Infailibilitatea papală, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1939; Ioan Hălmagiu, Sf. Petru n-a fost și nu este Capul Bisericii, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1939; Iosif Hradil, Adevărata Biserică a lui Hristos, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1939.

[76] Nicolae Bălan, Evanghelia și Democrația. Ortodoxia și Neamul. Biserica și Statul. Vorbirea rostită cu ocazia discuțiunii generale asupra Constituției, în ședința de la 12 martie 1923 a Senatului român, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1923; Idem, Biserica neamului și drepturile ei. Discurs rostit la discuția generală asupra proiectului de lege a cultelor, în ședința dela 27 martie 1928, a senatului român, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1928; Idem, Biserica împotriva concordatului. Declarația episcopatului ortodox român prezentată la discuția pentru ratificarea concordatului, în ședința dela 23 mai 1929, a senatului român, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1929.

[77] Ioan-Irineu Fărcaș, Omul tuturor: Monseniorul Octavian Bârlea și pătimirile exilului românesc 1946-1978, Editura Vremea, București, 2017, p. 147.

[78] Ibidem, p. 158.

[79] Tudor Roșu, 1 Decembrie 1918, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2020, p. 236-237.

[80] Antonie Plămădeală, Contribuții istorice privind perioada 1918-1939. Elie Miron Cristea, documente, însemnări și corespondențe, Sibiu, Tip. Tipografiei Eparhiale, 1987, p. 208.

[81] Viorel Rusu, Eparhia greco-catolică a Maramureșului în timpul păstoririi episcopului Alexandru Rusu (1931-1948), Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2019, p. 275-278.

[82] Hans-Christian Maner, „Kulturkampf în România? Dezbateri asupra concordatului în anii ʼ20 ai perioadei interbelice”, în Alberto Basciani, Cristina Brăgea (coord.), România după Primul Război Mondial, p. 149-175.

[83] Nicolae Bălan, Evanghelia și Democrația. Ortodoxia și Neamul. Biserica și Statul, p. 12-28; Idem, Biserica neamului și drepturile ei, p. 71-162.

[84] Nicolae Bălan, Biserica neamului și drepturile ei, p. 134-135.

[85] Valeriu Anania, Pro Memoria. Acțiunea catolicismului în România interbelică, Editura Institutului Biblic, București, 1993.

[86] Teodor V. Damșa, Biserica Greco-catolică din România în perspectivă istorică, Editura de Vest, Timișoara, 1994, p. 218-224.

[87] „Dorim o Biserică!”, în Telegraful Român, Anul LXXXVII, Nr. 12, Sibiu, 19 martie 1939, p. 2.

[88] Teodor V. Damșa, Biserica Greco-catolică din România, p. 234-235; Mircea Păcurariu, Uniația în Transilvania în trecut și astăzi, p. 52.

[89] Ioan-Irineu Fărcaș, Omul tuturor: Monseniorul Octavian Bârlea, p. 158.

[90] Iuliu Hossu, Memorii. Credința noastră este viața noastră, ediție adnotată și adăugită, Editura „Viața Creștină”, Cluj-Napoca, 2023, p. 33.

[91] Ioan-Marius Bucur, Din istoria Bisericii Greco-Catolice, p. 202-227; Cristian Vasile, Între Vatican și Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist, Editura Litera, București, 2023, p. 115-204; Emanuel Cosmovici, Planificarea „lichidării” Bisericii Române Unite, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2020; Idem, Desfășurarea „lichidării” Bisericii Române Unite în 1948, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2020.

[92] Al. C. Rădulescu, D.V. Sădeanu, Reîntregirea Bisericii Românești din Ardeal. Biserica greco-catolică revine în sânul Bisericii Ortodoxe Române, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1948; Preotul Nicolae, „Reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române”, în Calendarul creștinului ortodox, Anul LXXI, Arad, 1949, p. 69-82.

[93] Telegraful Român, Anul XCVI, Nr. 9-10, Sibiu, 30 mai 1948, p. 1.

[94] Nicolae Mitropolitul Ardealului, Se rup pecețile… Cuvântare, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, 15 p.

[95] Nicolae Mitropolitul Ardealului, Suntem iarăși una. Două cuvântări, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, 24 p.

[96] Ștefan V. Argatu, Mitropolitul Nicolae Bălan, p. 328.

[97] Ionel Ene, Chipul mitropolitului Nicolae Bălan, p. 261-262, 271.

[98] Iuliu Hossu, Memorii, p. 27-36; 82; Ioan-Irineu Fărcaș, Omul tuturor: Monseniorul Octavian Bârlea, p. 157-158; Gelu Hossu, Episcopii. Comportamente ecleziastice în vremuri de prigoană comunistă, Editura „Viața Creștină”, Cluj-Napoca, 2023, p. 92; Cristian Bădiliță, Laura Stanciu, Geniul greco-catolic românesc, ediția a V-a, Editura Vremea, București, 2022, p. 517-519, 576-577.

[99] Ștefan V. Argatu, Mitropolitul Nicolae Bălan, p. 209-214; Mircea Păcurariu, Uniația în Transilvania în trecut și astăzi, p. 53-56; Răzvan Mihai Neagu, Formarea elitei ortodoxe, p. 180; Omagiu Înalt Prea Sfinției Sale Dr. Nicolae Bălan Mitropolitul Ardealului (1905-1955), la cincizeci de ani de activitate, passim; Nuțu Roșca, Ortodoxie și pseudouniație, Editura Axa, Botoșani, 2010, p. 364.

[100] Cristian Vasile, Între Vatican și Kremlin, p. 171-178.

[101] Emanuel Cosmovici, Desfășurarea „lichidării” Bisericii Române Unite în 1948, p. 21-35.

[102] Mărturie aflată de preotul ortodox clujean Gheorghe Braica de la Bucur Șchiopu, pe care l-a întâlnit în anul 1978 prin intermediul unchiului său, Teodor Braica, coleg de generație cu Bucur Șchipu. Informația mi-a fost transmisă telefonic de părintele protopop emerit Gheorghe Braica în data de 22 august 2025, căruia îi mulțumesc frumos.

[103] Mirel Bănică, Biserica Ortodoxă Română, stat și societate în anii ʼ30, Editura Polirom, Iași, 2007; George Enache, „Biserică, societate, națiune, stat în România interbelică. Biserica Ortodoxă Română și ispita totalitară de dreapta”, în Revista Teologică, Anul 94, Nr. 2/2012, p. 276-300; Cristian Sandache, Sub semnul arhanghelului Mihail, passim.

[104] Alexandru Florian, Ana Bărbulescu, Elita culturală și discursul antisemit interbelic, Editura Polirom, Iași, 2022; Alexandru Racu, Părinți și copii. Teologia politică a lui Dumitru Stăniloae și dilemele unui dosar de canonizare, Editura Tritonic, București, 2025.

[105] Ion Șerbănescu (coord.), Evreii din România între anii 1940-1944, vol. III: 1940-1942: perioada unei mari restriști, partea I-a, Editura Hasefer, București, 1997, p. 451, nota 1.

[106] Radu Ioanid, Holocaustul în România. Distrugerea evreilor și romilor sub regimul Antonescu 1940-1944, ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2019, p. 433-434.

[107] Alexandru Șafran, „Înfruntând furtuna”, în Magazin istoric, Anul XIX, nr. 5 (338), mai 1995, p. 55-56.

[108] Alexandru Șafran, „Mitropolitul Nicolae Bălan și evreii”, în In aeternum. Nicolae Bălan, p. 116-117; pe larg vezi: Alexandru Șafran, Un tăciune smuls flăcărilor, Editura Hasefer, București, 1996, p. 97-101.

[109] Radu Ioanid, Holocaustul în România, p. 440-442.

[110] Publicată în Pavel Cherescu, „Mitropolitul Nicolae Bălan, apărător al evreilor din România în perioada Holocaustului”, în vol. Orizonturi Teologice (1991-2001), zece ani de la reînființarea Facultății de Teologie Ortodoxă. Volum omagial, Oradea, 2001, p. 96-97 și în Ștefan V. Argatu, Mitropolitul Nicolae Bălan, p. 310-311.

[111] Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată, p. 417-418; Radu Ioanid, Holocaustul în România, p. 434-435.

[112] Publicată în Pavel Cherescu, „Mitropolitul Nicolae Bălan”, p. 98; în Revista 22, Anul IV, nr. 38 (189), 29 septembrie-5 octombrie 1993, p. 13 și în Ștefan V. Argatu, Mitropolitul Nicolae Bălan, p. 311-312.

Mircea-Gheorghe Abrudan

Proiectul ”Sub cupola extremismului – Figuri istorice românești între așa – zisa trădare și patriotism” se derulează cu sprijinul financiar al Primăriei și Consiliului Local Cluj-Napoca și Consiliului Județean Cluj, având susținerea TeraPlast și Fundației Transilvania.