Motto: Iubita mea când tocmai ne iubeam/ Cu voia celor de la Primărie/ Am auzit că veacul n-are geam/ Şi unde sunt geamgii – nu se ştie/ (…) Poate zvonu-i fără rost/ Geamuri sparte au mai fost/ Dar de nu e bine-a şti/ Ce ne facem de geamgii (Pasărea Colibri, 1996)

Cu o mână sigură ca de chirurg trage peste foaia de sticlă, care sfârâie sub diamantul său, o ciocăneşte apoi uşor cu instrumentul, iar bucata tăiată se desprinde cu un pocnet uşor şi cu marginea netedă şi lină. Ioan Goga are acum aproape 80 de ani şi de aproape 60 de ani şi-a profesat aproape în toată ţara meseria de geamgiu.

Este un maestru în domeniul său şi tocmai de aceea a fost declarat „tezaur uman viu” de către Ministerul Culturii, „pentru contribuţia deosebită adusă la îmbogăţirea spiritualităţii şi culturii române”. Acum este pensionar, nu mai profesează aşa cum făcea odinioară, însă măiestria şi îndemânarea sa nu s-au pierdut şi oricând este în stare să pună mâna pe diamantele sale şi să arate ce ştie.

Geamgiu de la 14 ani

Ioan Goga şi-a început meseria de geamgiu pe când avea doar 14 ani, ducând-o în toată ţara şi ridicând-o la nivel de artă, deşi începutul a fost un semi eşec. Dar îşi aminteşte cu plăcere şi de acel moment.

„La vârsta de 12 ani am plecat cu un unchi, cu căruţa cu geamuri, în Bărăgan, la Slobozia Veche. Am umblat o toamnă pe acolo. De acolo am revenit, am făcut patru clase, cum era atunci. Tata era la Craiova, acolo umbla cu geamuri. La 14 ani mi-am făcut buletin şi m-am dus la el, la Craiova. Am umblat cu el vreo lună de zile, până am învăţat cât de cât oraşul. Pe urmă mi-a dat el un diamant mai rău, mi-am făcut rost de o tolbă mică şi mergeam pe stradă strigând ‘geamuri, geamuri’, ‘Necică, geamuri, geamuri’.

Primul client care m-a chemat, că şi acum îmi amintesc şi-mi vine să râd, o doamnă, să-i tai un geam. Dar cu diamantul pe care mi l-a dat tata, nici el nu putea să taie bine… Am tăiat pe o parte, am tăiat pe alta, dar nimic. Doamna, dacă o văzut că-i aşe, scoate 5 lei şi mi-i dă. Zice: i-ai băiete, pentru încurajare! Pe urmă mi-am făcut rost de un diamant bun, rusesc, care atunci erau diamantele cele mai bune şi cu care am tăiat până acum, după revoluţie, că apoi au apărut astea japoneze, cu care poate tăia oricine”, povesteşte Ioan Goga.

Hai la geamuri în toată ţara

Meseria şi dorinţa de a-şi câştiga traiul l-a purtat prin toată ţara: zona Craiovei, a Sibiului, şi, la final, a Bucureştiului.

“Aşa am început a umbla pe acolo din 1960 până în 1965, la Craiova, dar nu se câştigau bani, că erau săraci oltenii. Pe urmă, am avut un unchi la Sibiu. Aici se câştigau bani mai bine, că se făcea mobilă şi nu a făcut deloc geamuri şi oglinzi la ele. Aici am început şi făceam geamuri gravate. Acolo s-a schimbat treaba şi am câştigat bani bine.

Am stat la Sibiu vreo 13 ani. Făcem gravura pe sticlă cu piatră de şlefuit. Le făceam destul de frumoase. Umblam cu tolba cu geamuri, mergeam în satul ăsta, mergeam în celălalt, până terminam marfa. Când terminam marfa, mă întorceam iar la oraş. Căram în spate cât puteam, cât ducea spatele, 30-40 de kilograme, cu zeci de bucăţi de geamuri. Umblam pe sate, de la Sibiu la Făgăraş, pe toată Ţara Oltului, şi spre Rupea, spre Alba Iulia. Dacă îmi picau zece clienţi, lichidam sticlele.

Pe urmă, în 1969 m-am căsătorit, după ce am făcut armata la Timişoara. Au apărut copiii şi fata trebuia să meargă până în Mărgău la şcoală, 4-5 kilometri. Am zis, gata, plec de aici. Am avut un frate la Bucureşti şi mai multe neamuri pe acolo şi m-am dus acolo. Strânsesem ceva capital şi mi-am luat o căsuţă. Era prin 1979.

Meseria noastră era considerată deficitară. Meseria mergea, câştigam bani, lucram şi la stat, lucram şi particular, câştigam două-trei salarii. Am stat în căsuţa aceea vreo cinci ani, apoi a venit demolarea pe lângă noi, am vândut-o şi ne-am luat la blocuri, pe lângă Circul de Stat, în sectorul II. Ne-am luat apartament cu patru camere. Am stat acolo până m-am pensionat, îs pensionar de aproape 10 ani, am lucrat angajat până aproape la 70 de ani. Acum, în perioada de iarnă mergem acolo, iar vara venim aici, la Bociu. Am venit la 1 martie şi stau până la sfârşitul lui noiembrie”, mai spune Ioan Goga.

N-a fost o meserie tocmai uşoară, ba uneori a fost şi periculoasă, fiindcă au fost destui care şi-au tăiat tendoanele la mână, tăieturi grave. „Dar eu am fost precaut întotdeauna, nu umblam cu băutură când lucram”, subliniază meşterul Ioan Goga.

13.000 de lei într-o lună, mai mult ca o pereche de boi

În zona Sibiului a dus-o cel mai bine din punct de vedere financiar, dar viaţa l-a dus până la urmă în Bucureşti, unde locuieşte şi acum pe timpul iernii.

„Cel mai bine m-am dus într-o lună, pe timpul lui Ceauşescu, şi am câştigat 13.000 de lei, iar o pereche de boi era 12.000 de lei. Era foarte mult. Când m-am dus în Bucureşti, primul salariu a fost de 1.400 de lei. Am câştigat atunci într-o lună aproape cât într-un an. De asta mi-a părut rău după Sibiu, că nu vroiem să merg în Bucureşti. Numai că aici trebuia să alergi cu tolba în spate, pe când acolo stăteam în magazin, era confort, tot ce trebuie, şi venea clientul la tine,” rememorează Ioan Goga.

Dar n-a fost rău nici în Bucureşti, unde a ajuns să pună geamuri la multă lume bună, doctori, pictori, la Casa Poporului, ba chiar şi la primarul Capitalei de atunci, Gheorghe Pană: „În Bucureşti făceam tablouri şi rame de tablouri, oglinzi, cristale pe mese, fel de fel, mai de specialitate. Am lucrat prin cele mai mari case din Bucureşti, pe la toate ambasadele, la Televiziunea Română, şi la primarul Capitalei, era unul Gheorghe Pană pe vremurile alea. Pe la toţi doctorii, toţi pictorii. De la fiecare am câte un tablou”.

Geamgii vorbeau gumuţasca

Un amănut foarte interesant al meseriei de geamgiu era faptul că ei aveau un limbaj specific, un fel de limbă proprie, numită gumuţasca, în care se înţelegeau fără ca cei din anturaj, în special clienţii, să nu ştie despre ce vorbesc.

„Bătrânii noştri care au început meseria, primii oameni au fost aici Dodu cu Drăganu, cam de vreo 200 sau aproape 300 de ani. În zona asta s-a practicat meseria de geamgiu. În Călata, puţini, în Buteni, tot aşe, puţini, dar bocenii toţi au fost geamgii, şi mărgăuanii. Au învăţat o limbă a lor, ca să nu priceapă clientul. La pâine îi zicea jufă, la carne, huşcă. La ouă, cioicove, la bani hotini. Vorbeau între ei, când se mai întâmpla că greşeau, că un geam era mai mic şi-l puneai. La căruţă, îi zicea toigă, la cal ţolan. Am învăţat limba asta lucrând împreună cu bătrânii.

Când vorbeam să plătească mai scump. Băsădeşte cugodu sasfacă mai deapsă, adică vorbeşte cu clientul să plătească mai bine. Sau asucile mai mischi, adică să laşi mai lesne un pic. A fost bună limba asta, că te puteai înţelege fără să ştie clientul despre ce e vorba, că se mai întâmpla să greşeşti, ori ceva nu era în regulă”, povesteşte, hâtru, Ioan Goga. Dar despre această limbă vom reveni cu un articol distinct în ediţiile viitoare ale Cluj24.

O meserie pe cale de dispariţie

Deşi este pasiunea vieţii lui, la care s-ar întoarce şi dacă ar trebui s-o ia de la capăt, deşi a preluat meseria de la tatăl său şi a transmis-o şi fiului său, Ioan Goga vede cum meseria sa dragă este acum la apus, pe cale de dispariţie.

„M-am gândit de multe ori că dacă ar fi s-o iau de la capăt, tot la meseria asta m-aş întoarce. Mi-a plăcut, am făcut-o cu plăcere.
Mai sunt încă geamgii, dar puţini, majoritatea s-au pensionat, alţii au murit şi tineri nu mai vin la meseria asta. Nu mai vin să practice meseria asta, că acum au început cu termopane şi pe astea nu le mai poate face oricine, numai la ateliere, că-s nişte tehnici anume pentru aşa ceva.

Şi meseria e pe cale de dispariţie. Băiatul meu are şi el 55 de ani, are atelierul lui în Bucureşti şi el o mai duce cu ea”, spune, cu amărăciune, Ioan Goga.

Acum, la vârsta sa, Ioan Goga şi soţia sa fac neveta sezonieră între Bucureşti – unde s-a stabilit de multă vreme – şi satul său drag în care s-a născut, Bociu. Acum e chiar mai ocupat decât atunci când îşi practica meseria de geamgiu. La Bociu, lucrează toată ziua terenurile pe care le are, coseşte, face fân, îngrijeşte pomii, ba face şi pălincă, pe care, o mai duce şi prietenilor bucureşteni.

Marius Avram