Asociația Cluj24, împreună cu Institutul de Istorie ”George Barițiu” Cluj-Napoca al Academiei Române,  lansează proiectul ”Avram Iancu – eroul zilelor noastre” pentru a marca împlinirea a 200 de ani de la nașterea lui Avram Iancu. În cadrul proiectului vor fi prezentate o serie de aspecte inedite din viața Crăișorului Munților. 

După sfârșitul Revoluției de la 1848-49 a început o perioadă caracterizată atât de încercări de implementare a numeroase reforme, cât și de represalii contra participanților la mișcările revoluționare. Prima fază, care purta caracteristicile unui regim militar în condițiile stării de asediu (care de altfel a avut cea mai lungă durată în Transilvania, până în 1854, comparativ cu celelalte provincii) părea în mod aparent să facă distincție între cei „loiali“ și cei „rebeli“ în funcție de atitudinea arătată în cei doi ani tumultuoși care tocmai trecuseră.

În principal, în Transilvania, românii și sașii transilvăneni aparțineau primei categorii, din cea de-a doua făcând parte în general membri ai aristocrației și elitelor maghiare care au fost adepți ai mișcării revoluționare conduse de Kossuth și Bem. Națiunile loiale s-au opus prin acțiunea exponenților lor mișcării revoluționare pornite din Ungaria și au apărat apartenența Transilvaniei la Monarhia-cadru, practic ca o continuitate a atitudinilor politice arătate și în deceniile anterioare.

Desigur, dincolo de loialitatea față de Viena a fost vorba și despre deziderate sociale și naționale pentru a căror împlinire se părea că a sosit un moment favorabil: abolirea iobăgiei atât de apăsătoare conform cerințelor timpului, dreptul de a folosi limba română și de a lăsa în urmă etnonimele peiorative folosite până atunci, obținerea de drepturi și de sprijin pentru clerul ortodox și greco-catolic care juca un rol important în luminarea și coordonarea maselor – acestea erau principalele deziderate românești, sașii implicându-se în general pentru menținerea drepturilor politice de care se bucurau de secole și care le confereau un statut deosebit în provincie.

Caracterul național al revoluției transilvănene a transgresat granițele vremii pe liniile înrudirii etnice și lingvistice dar și ale dezideratelor urmărite: revoluționarii români căutau conexiunile către mișcările similare izbucnite în Principatele de dincolo de Carpați, materializate în cele din urmă poate în modul cel mai relevant în implicarea lui Nicolae Bălcescu în medierea între revoluționarii români și maghiari, în timp ce pentru exponenții sașilor transilvăneni adeziunea față de Viena și de „monarhul german“, dar și legăturile cu mișcările din spațiul german au fost și expresii ale simțământului național. Aceste legături au început însă în curând să fie considerate subversive și au fost urmărite îndeaproape de autorități.

Reprimarea revoluționarilor

Cu toate că, chiar și la nivelul Vienei, s-a conturat un soi de aversiune față de Ungaria sau de maghiarii participanți la revoluție și războiul de eliberare subsecvent imediat după terminarea acestuia, atitudinea nu a fost una generală sau de tip etnic sau lingvistic; pentru a înțelege aceasta trebuie să observăm că totuși mulți funcționari și ofițeri maghiari au activat în noul aparat politic, administrativ și militar chiar în anii revoluției și după, în ciuda politicii rezistenței pasive adoptate acum, ca funcționari în deceniul neoabsolutist atât în Transilvania cât și Ungaria sau la nivelul central, la Viena – tot în acest raționament, revoluția ungară de la 1848 a purtat inclusiv caracterul unei mișcări de tip „hungarus“ (deci ținând mai mult de o idee statală mai veche dincolo de o identificare de tip etno-lingvistic, desigur la 1848 diferită de cea austriacă sau opusă acesteia în momentul revoluției) dincolo de cea a uneia naționale maghiare, dacă ne gândim tocmai la eșalonul comandanților militari (Jozef Bem, o parte dintre comandanții militari sau alți susținători care nu erau maghiari din punct de vedere etnic) sau a mai multor participanți la aceste mișcări în cadrele unui stat multietnic.

Mult colportata exprimare referitoare la reprimarea foștilor revoluționari maghiari „ceea ce este pentru noi pedeapsă voi primiți ca răsplată“ a fost mai degrabă caracteristică primei faze de după înfrângerea mișcărilor revoluționare.

Nu trecuse decât puțin timp de la pacificare și deja exponenții națiunilor considerate loiale au intrat în vizorul autorităților care vedeau ceva suspect în toate mișcările politice care se conturau. Legăturile cu elitele politice de dincolo de granițe, trimiterea de delegații la Viena, întocmirea de petiții sau acordarea de asistență juridică – toate acestea au devenit activități potențial subversive și în general posibile doar în primii ani, dat fiind că în 1852 trimiterea de deputății la împărat sau la ministere a devenit practic imposibilă.

Dincolo de progresele economice, sociale, juridice indubitabile pe care le-a adus neoabsolutismul, deviza oficială a „egalei îndreptățiri a tuturor popoarelor“ a devenit una a „egalei neîndreptățiri“ cum subliniau mai mulți contemporani.

Aparat represiv de supraveghere

Aparatul represiv și de supraveghere era în acei ani vast și bine pus la punct, ca urmare a unei continuități instituționale întărite încă din secolul al XVIII-lea și era ajutat de funcționari zeloși, delatori și mai zeloși, instituții speciale precum tribunalele militare, tribunalele penale mobile, și legi emise în mod special pentru a ajuta autoritățile să-și ducă la îndeplinire intențiile, cum a fost decretul de dezarmare valabil pentru toți locuitorii, indiferent de partea de care au luptat în 1848-49; apoi retragerea și distrugerea biletelor Kossuth i-a afectat economic pe toți locuitorii.

Națiunile loiale și exponenții lor au ajuns să fie tratați ca foștii revoluționari care au urmărit desprinderea de Monarhie. „Monarhia-cadru și germanizarea nu tolera aspirațiile românești…mai mult, cu țăranul român se comportau și mai dur decât cu cel maghiar“, sublinia istoricul contemporan Ürmössy Lajos când se referea la începuturile neoabsolutismului. La aceasta putem adăuga situația presei care era deosebit de grea iar responsabilitatea unui redactor era imensă în contextul stării de asediu, al legilor marțiale și a cauțiunii ce trebuia depusă. La orice suspiciune autoritățile confiscau numărul respectiv, sau opreau o vreme apariția ziarului cum s-a întâmplat cu Gazeta de Transilvania, care deseori nu era mai bine văzută de către autorități decât puținele organe de presă în limba maghiară de pildă, chiar dacă acestea din urmă au avut o existență precară și vremelnică.

Presa a devenit totuși în acești ani, în ciuda cenzurii sau și cu asumarea unor riscuri, o arenă a unor dispute, mai ales între opiniile politice ale românilor și sașilor (dar și între idei divergente în rândurile mișcării naționale românești sau cele opuse ale sașilor brașoveni și sibieni de pildă), cel puțin atâta vreme cât mișcările politice au fost posibile. Astfel, nu numai neîndeplinirea efectivă a mai multor promisiuni făcute în anii revoluției, ci și această extindere a represiunii asupra tuturor a determinat atitudinea lui Avram Iancu și a elitelor românești față de autorități în acești ani.

Mistificare legată de Avram Iancu

Un incident curios legat de activitatea lui Avram Iancu din primii ani postrevoluționari în contextul investigaților constante ale autorităților în legătură cu scopurile sale politice este legat de o presupusă înscenare („mistificare” în documentele originale) făcută unui ofițer austriac.

Locotenentul (sublocotenentul) de artilerie Josef Paradeiser observa cu mare vigilență, conform ordinelor primite, activitățile politice în și din jurul orașului Aiud, semnalând de pildă circulația unui zvon conform căruia Avram Iancu urma să fie numit guvernator al Transilvaniei, în contextul în care autoritățile investigau și în chestiunea unui alt zvon legat de confecționarea de lănci de către locuitori și organizarea unei noi adunări populare la Blaj.

Paradeiser era ofițer al corpului de rachetieri de la Wiener Neustadt, multiplu decorat (cu medalia de onoare militară din aur și argint, ordinul rusesc al Sf. Gheorghe clasa 5), și în mod interesant apare în șematismele militare doar între anii 1851-1855, fiind posibil ca în anul 1851 să fi rămas în Transilvania după luptele din anii revoluției, cum s-a întâmplat în cazul mai multor ofițeri. Zvonuri privind confecționarea lăncilor, observate de unii informanți, apoi cele legate de o nouă răsculare, în care Iancu ori Axente ar putea lesne aduna 60-70 de mii de români au fost se pare colportate ici-colo în primăvara anului 1851, cum relevă o serie de rapoarte din teritoriu, aceste informații fiind în general considerate ca fiind exagerate de către autoritățile superioare.

Totuși, la apariția fiecărui nou zvon sau element considerat de interes se ordona investigarea amănunțită și în general supravegherea și mai atentă a celor implicați.

Emisar al opoziției

Dar ce s-a întâmplat pe 14 martie la Aiud? Fiind în trecere prin oraș împreună cu o echipă de soldați, locotenentul Paradeiser i-a cazat pe aceștia, mergând apoi la hanul Biasini pentru a lua masa, unde a mai fost prezent un funcționar cezaro-crăiesc „cu trei stele“. În acel moment a sosit un bărbat tânăr și bine îmbrăcat, s-a așezat la masa la care stătea Paradeiser împreună cu funcționarul și a intrat în discuție cu aceștia, spunându-le următoarele: că ofițerii erau foarte prost plătiți (la care funcționarul l-a avertizat pe Paradeiser, lovindu-l ușor cu piciorul pe sub masă, ca să fie atent fiindcă arăta semne de indignare extremă față de aceste cuvinte); apoi a povestit „despre unul Iancu“, care a obținut o audiență la împărat și a primit de la acesta o treime din aurul exploatat din minele cezaro-crăiești.

Apoi, omul bine îmbrăcat l-a avertizat pe ofițer să-l caute în cazul în care vor izbucni agitații; întrebat fiind de acesta cine este, a răspuns că nu era treaba sa, și că îi va purta grija ofițerului de acum încolo. În acel moment, funcționarul de la masă i-a salutat și s-a ridicat de la masă, la care Paradeiser „a observat imediat ce se va întâmpla“ și a încercat să-l țină de vorbă pe străin până când a văzut că funcționarul a ieșit din clădire.

Apoi, a ieșit împreună cu străinul ca și cum ar dori să meargă acasă, la care funcționarul a reapărut împreună cu doi jandarmi neînarmați, l-a legat pe străin cu lanțuri și l-a urcat cu jandarmii într-o căruță, plecând spre Turda, spunându-i la plecare ofițerului că dacă depoziția proprie nu va fi suficientă, va solicita ajutorul acestuia.

Acest episod, relatat patru zile mai târziu în raportul lui Paradeiser, a determinat investigații din partea autorităților care presupuneau că individul bine îmbrăcat era un emisar al opoziției, dar a avut ca urmare și dispunerea unei supravegheri mai strânse a lui Iancu și a anturajului său, comandantul jandarmeriei provinciale propunând înmulțirea efectivelor în jurul Câmpeniului, mai ales dacă se dovedea că emisarul era din partea mișcării românești.

Zvonuri despre Iancu

Un alt raport, emanând de această dată de la căpitănatul Debreținului (15 aprilie 1851), care descria mai multe întâmplări și zvonuri, conținea o scurtă relatare a celor întâmplate cel mai probabil la hanul din Aiud, provenind de la un soldat care era fiul unui cojocar numit Binder, dar transmisă prin intermediul unui comerciant care era o cunoștință a cojocarului amintit.

Conform acestei scurte relatări, în rândurile românilor din munți ar domni o agitație neobișnuită, soldatul amintit observând într-un „han ordinar“ cum unui ofițer cezaro-crăiesc multiplu decorat i-a fost solicitat din partea „unui român“ să treacă în serviciul șefului său, Iancu, în cazul în care dorea un post mai bun, la care ofițerul s-a mâniat și a dispus ca emisarul să fie arestat și trimis la Alba Iulia, dar acesta a fost eliberat de către tovarășii săi pe drumul către arest, de atunci nimeni nemaigăsindu-i urma.

Căpitanul  mai relata și alte informații, obținute de pildă de la călători către Pesta care mergeau la el să-și vizeze pașapoartele, aici în speță de la contele Mikes Benedek, referitoare la prezența lui Iancu în regiunile muntoase ori adunări ale românilor în biserici, odată un participant la o astfel de adunare începând să se intereseze de momentul la care s-ar întoarce Kossuth. Intervenția contelui sus amintit poate fi relevantă în contextul în care guvernământul provincial, care constata neverosimilitatea atâtor zvonuri legate de agitații dar întrevedea în persistența liniștii tocmai urmarea măsurilor luate, concluziona la un moment dat către finele lunii aprilie 1851 că cel puțin zvonurile legate de confecționarea lăncilor erau răspândite de „partida revoluționară maghiară“ pentru a determina autoritățile să intervină contra mișcării românești și a liderilor acesteia.

Nici George Barițiu, care menționează punerea în circulație a unor asemenea zvonuri, nu credea în natura reală a acestora, dar a constatat în mod acurat că autoritățile au început să le ia în serios. Desigur, guvernământul a dispus și supravegherea atentă a contelui Mikes, luând în considerare posibilitatea că ar putea acționa în favoarea unei „facțiuni revoluționare“. Privitor la incidentul din Aiud, un raport ulterior constata că aserțiunea conform căreia arestarea observată acolo ar fi fost adevărată, cel arestat fiind eliberat de tovarășii săi, era pur și simplu o invenție care alături informațiile oferite de contele amintit erau urmări ale temerilor și grijilor exagerate, sau chiar a unei „răutăți ascunse“, cum sublinia guvernatorul de facto din acea perioadă, feldmareșal-locotenentul Joseph Kalliány de Kallián (comandant militar, aristocrat de origine transilvăneană, a trăit între anii 1786-1859), în raportul său către ministerul de interne din 10 mai 1851.

Investigare vigilentă

În răspunsul emis de guvernământ în urma unor investigații și cumpăniri din 20 martie 1851 se sublinia în mod clar că cel mai probabil a fost vorba de o „mistificare“, adică o înscenare îndreptată contra ofițerului de artilerie și bine pusă la punct în prealabil, considerând că niciun emisar de calibrul celuia de care dorea să pară bărbatul bine îmbrăcat nu ar fi considerat oportun sau lipsit de pericole momentul prezenței unui funcționar imperial în uniformă pentru a-și desfășura activitatea, mai ales față de un ofițer de armată cezaro-crăiesc.

Apoi, continua documentul guvernământului, arestarea emisarului și mai ales ducerea lui către Turda părea un lucru neverosimil dat fiind că și la Aiud exista un comisariat, de altfel cazul unui emisar arestat ar fi trebuit deferit imediat tribunalului penal de la Alba Iulia, la care se adăugau și exprimările directe și neverosimile ale emisarului privitor la Iancu. Ce era însă sigur, sublinia guvernământul, era că niciun suspect arestat nu a fost dus în zilele acelea la Turda, și mai puțin un potențial emisar revoluționar.

De asemenea, era de dorit ca investigația să fie extinsă asupra arendașului și personalului hanului, fiind necesară aflarea de informații despre presupușii jandarmi, inclusiv prin solicitarea de informații în plus de la locotenentul Paradeiser privind uniformele acestora (mai ales atunci, confecționarea ilicită de uniforme era o infracțiune serioasă), în acest sens criticând comandamentul jandarmeriei pentru omisiunea de a pune imediat aceste întrebări și de a obține un maximum de detalii.

Astfel, guvernământul ordona investigarea vigilentă mai ales a altor întâmplări similare, aprobând solicitarea jandarmeriei de a se spori efectivul de la Câmpeni cu 5 sau 6 persoane în contextul în care, în general, efectivele dispuse în teritoriu erau considerate insuficiente pentru cazul în care ar apărea agitații de orice fel.

Presupunerile guvernământului erau întărite și de comandamentul jandarmeriei, care sublinia într-o adresă din 22 martie că în mod sigur, persoanele implicate în acel „complot“, cum era menționat acum, au acționat la unison, totul desfășurându-se rapid și fără a crea niciun zgomot, funcționarul care a facilitat arestarea scoțând pe emisar din localitate fără a apela, cum ar fi fost normal, la autoritățile polițienești locale, presupuneri împărtășite și de către Paradeiser însuși care ridica suspiciuni față de arestarea emisarului fără nicio împotrivire din partea acestuia, făcând aici referire și la celelalte aspecte care i-au părut ciudate precum jandarmii neînarmați, plecarea căruței în trap și galop.

Întoarcerea lui Avram Iancu de la Viena

Acestea se întâmplau tocmai în momentul în care, chemat fiind la Viena pentru discutarea chestiunii împărțirii administrativ-teritoriale a Transilvaniei, guvernatorul civil și militar Ludwig von Wohlgemuth s-a îmbolnăvit pe drum, ajungând într-un spital la Pesta unde a și murit peste puțin timp.

În cele din urmă, autoritățile superioare au considerat că zvonurile menționate de rapoarte erau exagerate și neverificabile la fața locului, fiind doar colportate de către „femei și țărani“: lăncile presupuse nu au fost găsite iar organizarea unei adunări populare ar fi practic imposibilă în condițiile stării de asediu valabile în acea perioadă.

Raportul guvernământului civil și militar al Transilvaniei din 24 martie 1851 către ministrul de interne Bach recunoștea că nu se putea nega starea de nemulțumire și de decepție din rândurile românilor legate de neîndeplinirea promisiunilor făcute de conducătorii militari și tribunii de la 1848-49 (considerate de altfel exagerate în exprimarea raportului), pe deasupra măsurile fiscale generând de asemenea efecte nedorite, alături de nesiguranța generată de întreruperea activității justiției și de trenarea organizării administrative a provinciei.

Însă, continua raportul, „țăranul recunoaște peste tot marile binefaceri ale noilor măsuri guvernamentale…și este mulțumit de protecția de care se poate bucura în fiecare direcție“. Astfel, în rândurile celor nemulțumiți s-ar număra doar o mare parte a clericilor, apoi literații fără pregătire superioară și foștii conducători ai revoluției (tribuni, prefecți, etc.) care formulau mai multe pretenții, neavând prea mult de pierdut.

Aceștia, sublinia raportul, erau cei care propagau ideea unei Românii, care cultivau relațiile cu politicienii de dincolo de Carpați, întâi într-o formă secretă care nu a reușit să fie pătrunsă în ciuda tuturor eforturilor depuse de autorități, dar care ar putea deveni una deschisă odată cu retragerea trupelor otomane și țariste din Principate, dar până atunci nu era de așteptat ca „exaltații“ să încerce să determine mișcări politice îndreptate contra guvernului.

De altfel, se sublinia în continuare, poporul simplu era liniștit, nutrea un atașament puternic față de Casa imperială și își arăta gratitudinea față de măsurile guvernamentale, nefiind de așteptat niciun fel de ridicare, pentru aceasta lipsind de asemenea și mijloacele materiale și conducătorii cu o pregătire adecvată, presupusele lănci, chiar dacă ar fi fost adevărate informațiile legate de confecționarea acestora, neputându-se considera ca fiind arme în comparație cu cele de foc. Criticând exagerările unor rapoarte din teritoriu, considera că acestea se puteau datora și atmosferei generate de recenta reîntoarcere a lui Avram Iancu de la Viena, unde a refuzat primirea decorației imperiale, mai ales în contextul activității în teritoriu a unei comisii judecătorești care investiga evenimente din anul 1848.

Se acorda atenție zvonurilor

Revenind la rolul foștilor tribuni, raportul exprima presupunerea că tocmai aceștia au început să răspândească zvonuri pentru ca prin acestea să influențeze activitățile de organizare ale autorităților, exprimând și speranța că aceste influențe ori agitații vor înceta odată cu statuarea unei organizări provinciale definitive. În ce privește modalitățile de intervenție, acesta sublinia că fiecare știre având un conținut politic trebuia analizată prin prisma tuturor urmărilor posibile înainte de a se lua măsuri „eclatante“, exagerările conținute în unele înștiințări trebuiau tratate ca atare, acestea netrebuind să determine acțiuni pripite sau necumpănite.

De asemenea, recomandarea era ca autoritățile să nu arate teamă față de asemenea agitații, toate atitudinile ori măsurile neadecvate putând duce la scăderea încrederii populației față de guvern; autoritățile subordonate erau în continuare însărcinate să observe cu atenție starea de spirit a populației, mai ales a categoriilor sus amintite între care o atenție deosebită urma să se acorde funcționarilor români care ar fi exprimat idei politice critice față de guvern, dispunându-se totuși și controlarea discretă a fierarilor, orice abateri trebuind pedepsite în mod sever și rapid conform legilor existente. De asemenea, se sublinia în încheierea acestui raport, o atenție deosebită trebuia acordată activității lui Iancu și Axente, considerați ca fiind între cei nemulțumiți, care trebuiau supravegheați într-un mod „deosebit de secret“.

Faptul că la nivelul local circulau zvonuri legate de evenimentele de la 1848-49 mai ales în contextul punerii în aplicare a unor reforme aflate momentan sub semnul provizoratului este lesne de înțeles, de asemenea și vigilența autorităților față de acestea în condițiile în care atât situația internă cât și cea externă era încă neclară.

Din aceste rapoarte reiese însă și înclinația deja amintită a autorităților de a acorda prea mare atenție unor zvonuri sau evenimente care aveau de obicei un caracter local și care, puse de către autoritățile superioare în contextul mai larg și coroborate cu alte informații dădeau o imagine mai puțin amenințătoare asupra situației, deseori organele superioare „domolind“ tonul acestora sau chiar avertizând pe autorii rapoartelor din teritoriu cu privire la aceste exagerări. În linii mari, aceste rapoarte ne ajută în conturarea atmosferei care domnea în acești ani, în care peste urmările complexe ale evenimentelor din anii 1848-49, autoritățile se străduiau să pună în aplicare numeroase reforme.

Lorand Madly

Bibliografie

Österreichisches Staatsarchiv, Haus-, Hof- und Staatsarchiv Wien, Informationsbüro, A-Akten, Kt.15, Nr. 5848.

Militär-Schematismus des österreichischen Kaiserthumes, K.k. Hof- und Staatsdruckerei Wien, 1851.

George Barițiu, Părți alese din Istoria Transilvaniei pe două sute de ani în urmă, vol. II., Tipografia Krafft Sibiu, 1890.

Cornelia Bodea, „Avram Iancu și Curtea de la Viena“, în Revista Arhivelor, anul XLIX, vol. XXXIV, nr. 4.

Ela Cosma, Varga Attila (coord.), Avram Iancu – 150 ani de la moarte. Studii și comunicări (Colecția „Avram Iancu – 200 de ani de la naștere, tomul I“), Ed. Argonaut&Mega, Cluj-Napoca, 2023.

Tibor Frank, Ein Diener seiner Herren. Werdegang des österreichischen Geheimagenten Gustav Zerffi (1820-1892), Böhlau Köln-Wien-Weimar, 2002.

Ürmössy Lajos, Tizenhét év Erdély történetéből (1849 július 19.-1866. április 17.), vol. I, Timișoara, 1894.

Cine este Lorand L. Madly

Loránd L. Mádly este cercetător științific II la Institutul de Istorie „George Barițiu“ din Cluj-Napoca. A studiat Istoria și Dreptul la Universitatea „Babeș-Bolyai“, urmate de masterat (2003) și doctorat (2008) în Istorie. Cercetările sale se axează asupra istoriei moderne a Transilvaniei și Imperiului habsburgic, a mișcărilor naționale din acest spațiu, a istoriei instituțiilor administrative și judecătorești în a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea. Cunoscător al limbilor izvoarelor acestei perioade, editează documente legate de neoabsolutism și liberalism, participă la proiecte de traduceri și de cercetare. Lucrări mai importante: Mișcarea națională a românilor din Transilvania între 1849-1918. Documente (8 volume, coeditor), Siebenbürgen zwischen Großungarn und dem österreichischen Gesamtstaat. Der Briefwechsel von Guberniumspräsident Ludwig Folliot von Crenneville und Hofkanzler Franz von Nádasdy (1861–1863), DigiOst Band 16, Frank&Timme Berlin, 2023, Monarhia Habsburgică 1848-1918 (serie de traduceri, 6 volume, coautor).

Proiectul ”Avram Iancu – eroul zilelor noastre” se derulează cu sprijinul financiar al Primăriei Cluj-Napoca și Consiliului Județean Cluj, având susținerea TeraPlast și Băncii Transilvania.