Asociația Cluj24, împreună cu Institutul de Istorie ”George Barițiu” Cluj-Napoca al Academiei Române,  lansează proiectul ”Avram Iancu – eroul zilelor noastre” pentru a marca împlinirea a 200 de ani de la nașterea lui Avram Iancu. În cadrul proiectului vor fi prezentate o serie de aspecte inedite din viața Crăișorului Munților. 

Asupra personalității copleșitoare a Eroului Național Avram Iancu s-au aplecat în ultimii o sută cincizeci de ani mai mulți istorici, însă majoritatea s‑au oprit cu expunerea în 1852, considerat momentul până la care viaţa eroului s‑a desfăşurat într‑o oarecare normalitate. A existat o sfială, o timiditate şi în acelaşi timp un respect pentru ceea ce Iancu a reprezentat în mişcarea naţională de la mijlocul secolului al XIX-lea. În istoriografia românească puţini sunt specialiştii care s‑au încumetat să elucideze destinul lui Iancu după anul 1852, structurându-se în timp două puncte de vedere asupra ultimelor două decenii din viaţa lui Iancu.

Pentru Silviu Dragomir, comportamentul conducătorului moţilor după anul 1852 se explică prin boala de natură neuropsihică cauzată de tensiunea în care a trăit în timpul revoluţiei, de responsabilităţile mari asumate şi mai ales de tratamentul nedemn la care moţii şi conducătorii lor au fost supuşi de austrieci după revo­luţie. Potrivit autorului, atitudinea lui Iancu din timpul vizitei împăratului şi întregul comportament al eroului de până la moarte sunt într‑o strânsă legătură.

Cânta din fluier

Majoritatea istoricilor au văzut în refuzul conducătorului moţilor de‑a se întâlni cu împăratul primele semne ale bolii. Există însă numeroase semne de întrebare dacă Iancu a fost cu adevărat bolnav.

Dragomir n‑a descoperit la înaintaşii eroului mărturii privind prezenţa bolii şi, în consecinţă, exclude posibilitatea transmiterii pe cale genetică. La fel, deşi sunt relatări care vorbesc despre relaţiile lui Iancu cu tinere din Apuseni, autorul exclude posibilitatea ca boala să aibă natură venerică.

Există numeroase relatări ce vorbesc despre perioadele în care Iancu pleca de acasă, străbătea munţii, oprin­du‑se la foştii săi colaboratori sau la familiile moţilor de rând.

Îmbră­cat în haine sărăcăcioase, era văzut adesea cântând din fluier. Tăcut şi în­gân­durat, răspundea celor care îl întrebau despre revoluţie în parabole sau cu ironii. Mulţi dintre contemporanii săi nu i‑au înţeles niciodată atitudinea şi l‑au consi­derat nebun.

Sigur că între Avram Iancu cel din revoluţie, care condusese admi­­nistraţia Apusenilor, şi cel de acum, pribeag şi dezamăgit, era o uriaşă diferenţă.

Consum asociat de alcool

Majoritatea contemporanilor probabil l‑au judecat superficial, preluând şi transmiţând mai departe imaginea lui Iancu bolnav, care mai apoi s‑a generalizat în epocă. Urmând explicaţiile lui George Bariţ, Silviu Dragomir considera că boala s‑a declanşat datorită succesiunii unor evenimente neplăcute.

Maladiei i s‑a asociat consumul exagerat de alcool. În măsura în care se destramă idealul pentru care a luptat cu toată puterea sufletului său, scrie istoricul, Iancu îşi pierde încetul cu încetul echilibrul vieţii şi se lasă robit de patima beţiei.

Concluzionând, Silviu Dragomir nu vorbeşte explicit de nebunia lui Avram Iancu, ci doar de boala de care conducătorul moţilor a suferit. Deşi istoricul nu a pronunţat cuvântul, în lucrare sunt pasaje din care reiese că boala la care se făcea referire era nebunia.

Renegat de familie

Majoritatea celor care l‑au considerat nebun făceau parte din pătura înstărită a moţilor din Apuseni şi din intelectualitatea românească din Transilvania. Un aspect interesant este faptul că pentru prima dată ideea nebuniei lui Iancu apare după refuzul acestuia de‑a se întâlni cu împăratul.

Atitudinea lui din timpul vizitei împăratului a stârnit cu siguranţă nemulţumiri printre moţi, îndeosebi în rândul celor avuţi, care sperau să tragă foloase de pe urma bunăvoinţei suveranului. Remarcăm apoi că, spre deosebire de majoritatea foştilor colaboratori din revoluţie, atitudinea lui Iancu în privinţa avantajelor materiale propuse de imperiali a fost una de refuz.

El n-a acceptat nici un beneficiu din partea autorităţilor imperiale. A solicitat, în schimb, respectarea promisiunilor făcute moţilor de rând. Ne întrebăm cum priveau oare elita Apusenilor şi o mare parte din intelectualitatea din Ardeal refuzurile consecvente şi repetate ale lui Iancu la ofertele făcute de autorităţi. Apoi, chiar familia sa l‑a renegat, deoarece a refuzat avantajele oferite de autorităţi.

Documente inedite, recent publicate, demonstrează fără echivoc atitudinea nefirească a tatălui lui Avram Iancu de a nu-l trece în testamentul său redactat la Vidra de Sus în 26 iunie 1855, pe motiv că Eroul ar fi „la minte clătit și prădător”, solicitând scaunului judecătoresc instituirea unui tutore „care să vegheze ca Avram să nu risipească averea tatălui său”.

S-a apucat să bea vin, rachiu, orice băutură, fără alegere

Sunt, iată, numeroase probleme în legătură cu boala lui Avram Iancu, cu atitudinea propriei familii. Acestora le-ar fi fost suficient însă să urmărească conduita conducătorului moţilor, care este una sinceră şi idealistă, şi ar fi constatat că Iancu a perseverat în a şi-o menţine.

Putea, oare, un nebun să aibă gânduri atât de nobile? Chiar și unii reprezentanți ai maghiarilor, care ar fi avut toate motivele să-l catalogheze nebun pe Avram Iancu, au oferit o „sentință” echilibrată și corectă asupra liderului român.

Profesorul Samuil Borbély, directorul Școlii Normale din Zalău, care l-a întâlnit personal pe Iancu, consemna la 19 decembrie 1864: „Craiul munților, după ce tragedia anilor 48-49 s-a încheiat și s-a văzut înșelat și pe el și neamul său, a căzut într-o adâncă tristețe, adică melancolie. Și ca să nu-și simtă așa mult durerea s-a apucat să bea vin, rachiu, orice băutură, fără alegere…Nu se poate numi, încă, ce-i drept, nebun, căci dacă e treaz vorbește ca omul inteligibil nemțește, ungurește, românește, latinește, dar [vorbește] foarte puțin”.

Cercetări recente, realizate într-o manieră interdisciplinară de către un istoric și un psiholog, au supus unei analize riguroase mărturiile contemporane despre ultimele două decenii de viață ale lui Avram Iancu.

Așa cum bine subliniază autorii, în epocă, dar și astăzi, pentru majoritatea celor nepregătiți profesional în domeniul psihiatriei și psihologiei, noțiunea „nebunie” era cel mai adesea folosită în limbajul cotidian pentru a acoperi „un spectru foarte larg de manifestări și de comportamente, însemnând practic orice abatere de la starea normală de sănătate psihologică a cuiva.

Desigur, această «normalitate» era raportată la normele sociale ale vremii”.

Factori de stres

Cercetarea scrisorilor și relatărilor referitoare la Craiul Munților a implicat și o selectare atentă a celor mai relevante dintre ele în a furniza informații utile demersului științific. Autorii au recurs la modelul stres-vulnerabilitate, propus în anul 1977 de către Joseph Zubin și Bonnie Spring, în tentativa lor de înțelegere a tulburărilor mentale pe care le-ar fi suferit Avram Iancu.

„Acest model descrie factorii care interacționează în cazul declanșării unei tulburări mentale sau emoționale. Din acest punct de vedere, considerăm că persoanele au un nivel diferențiat de vulnerabilitate, acest lucru însemnând că fiecare are șanse mai mult sau mai puțin mari de a dezvolta o tulburare mentală dacă se confruntă cu anumiți stresori. Factorii stresori cu care s-a confruntat Avram Iancu pot fi împărțiți cronologic în trei etape: înainte de Revoluția de la 1848, în timpul revoluției și în perioada postrevoluționară”.

Într-adevăr, istoricii care au investigat perioada prerevoluționară, anii 1848-1849 și apoi situația românilor din Transilvania în deceniile următoare revoluției au putut constata mulțimea evenimentelor și factorilor care i-au cauzat un stres consistent lui Avram Iancu (de la dezbaterile furtunoase ale Dietei Transilvaniei de la Cluj din 1847 legate de problema urbarială, la provocările complexe din anii revoluționari, la umilința îndurată de delegațiile românești la Viena în anii 1849-1851, și eșecul în fond, pe termen scurt și mediu al programului național stabilit la Blaj.

Autorii au concluzionat că semnele și simptomele prezentate în documentele consultate  descriu anumite tulburări mentale, însă „un diagnostic precis nu i se poate pune acum, retrospectiv, lui Avram Iancu. Motivele țin de faptul că informațiile despre starea sa se întind pe mai mulți ani, în vreme ce un diagnostic precis presupune condiții precise, atât în privința simptomatologiei, cât și din perspectiva timpului necesar unei evaluări psihologice.

Sursele prezintă unele comportamente dezadaptative, precum consumul de alcool și neglijența vestimentară, dar și tipare cognitive și emoționale disfuncționale precum dispoziția depresivă, anxietatea, amărăciunea sau lipsa speranței.

Forme de depresie

Aceste relatări sunt însă din timpuri diferite și, din păcate, sunt insuficiente pentru a putea discuta despre un diagnostic precis. Ultimele două decenii din viața Craiului Munților au fost marcate de o puternică suferință, pe care nici astăzi, din păcate, nu o putem explica întru-totul, însă care în mod cert se leagă de eșecul, pe termen scurt, al programului revoluționar.

Spre deosebire de alți congeneri de-ai săi, precum George Barițiu, Alexandru Papiu Ilarian sau Axente Sever, Avram Iancu nu a putut trece peste dezamăgirea pricinuită de regimul neoabsolutist al Habsburgilor și de lipsa de voință a autorităților în a contribui activ la emanciparea națiunii române”.

În acest spirit al cercetării interdisciplinare efectuate de către Andrei Sabin Faur și Andrada Lavinia Jucan, considerăm că momentele de „tulburare” surprinse de unii dintre contemporanii lui Iancu pentru intervalul 1852-1872 sunt mai degrabă forme ale unor depresii mai mult sau mai puțin profunde, mai scurte sau mai extinse în timp, prin care și Avram Iancu a trecut, ca mai toți oamenii.

Astăzi, spre deosebire de trecut, suntem tentați să trecem mult mai ușor peste comportamentele aparent „ciudate” ale noastre ori ale celor din jur, cauzate de multitudinea depresiilor cu care ne confruntăm aproape în fiecare zi (de la eșecuri în dragoste, profesie, ratarea unei finale importante de către echipa favorită, pierderea alegerilor de către partidul/persoana îndrăgită etc. Nu toți oamenii care trec prin depresii se exteriorizează la fel, depinde structura fiecăruia.

Firește, consumul de alcool, ceea ce este bine documentat de mărturiile vremii (și) în cazul lui Iancu, influențează comportamentele și poate prelungi ieșirea individului din depresie, sau, în anumite cazuri, generează manifestări de violență verbală și/sau fizică. Prin urmare, a-l mai cataloga astăzi, ca și în trecut, drept „nebun” pe Avram Iancu, este o mare nedreptate față de memoria unui lider exemplar și care trebuie urgent remediată din istoriografie și conștiința publică.

Depresie cronică

Așa și trebuie să interpretăm, ca un gest al unui om normal și responsabil pentru soarta națiunii sale, scrisoarea adresată de Avram Iancu către redactorul Gazetei de Transilvania, în 23 iunie 1871, care se pare este ultima hârtie scrisă de mâna eroului: „Mai săptămânile trecute, nu numai natura vegetală, ci şi firea omenească îmbrăcase un doliu supărăcios.

Însă zeii cei de sus amândouă estea firi le schimbă în bucurie, liniştind viforele timpului. Aşadară, noi, eştia de la munţi, presimţind c‑om avea un an mai bun de cum gândeam, noi am vrea ca bucuria noastră să vadeze şi şesurile, prefăcând ostenelele oamenilor în fruct, şi atunci însăşi oricare naţiune să poată învia şi organiza cele de lipsă, naţiunile cele puternice prin cultura lor sosind în ajutor unul altuia.

Asta ar fi de dorit şi la poporul român, ca şi ei să se ajute unul pe altul, să poată înainta asemenea şi cu celelalte naţiuni”.

Conform lui Silviu Dragomir,  firul ideilor are logică, trădând o persoană preocupată de reînvierea naţiunii sale, de organizarea, progresul şi de solidaritatea fiilor ei. Semnează ca „avocat şi general şi prefect al legiunii «Auraria Gemina»”.

„Diagnosticul” pus relativ recent de către prof. univ. dr. Mircea A. Birț, este mai mult decât sugestiv pentru nevoia corijării acelora care mai sunt încă tentați să-i atribuie lui Iancu starea de nebunie pentru a-i explica și caracteriza comportamentele mai puțin firești din perioada 1852-1872: „Avram Iancu s-a aflat sub un stres intens și de durată îndelungată, ceea ce va favoriza apariția unor manifestări psiho-patologice de tipul etilismului, depresiei și a unor tablouri episodice de tip persecutor…

Comportamentul și modul de a se prezenta în ultimii ani, tristețea sa vitală asociată cu dezinteres existențial până la neglijarea propriei persoane (inclusiv a igienei personale), refugiul în muzica nostalgică (în principal) a doinelor pledează pentru o depresie cronică precipitată și întreținută de presiunile politice.

În acest context, consumul excesiv și cronic de alcool se poate datora depresiei și ar putea fi interpretat ca un echivalent depresiv autodistructiv, autolitic. Neîndoielnic este că depresia și alcoolul și-au pus amprenta negativă asupra strălucitei sale personalități în cei din urmă ani de viață”. Sit tibi terra levis! Avram Iancu a fost la 1848-1849 de fiecare dată în primele rânduri, în prim-planul acţiunii. Onestitatea, curajul, înţelepciunea, dublate de o înfăţişare fizică plăcută, au făcut ca Iancu să fie iubit şi ascultat de oastea moţilor, de tribunii şi prefecţii din munţi.

”Nici chiar pe Isus Cristos nu l-ar asculta mai bine”

Pentru moţi, pentru oamenii simpli, Iancu a rămas până la moarte Craiul munţilor, o adevărată figură de legendă. Mitropolitul Alexandru Șterca Șuluțiu nota în anul 1856, cu prilejul vizitei sale la casa lui Avram Iancu, că în jurul acestuia se crease deja un mit: „Nici nu să știe din istorie ca un popor sau vreo oaste să fie fost dăruit pe povățuitorul său cu atâta încredere și cu o așa sințeră alipire, ca cum au dăruit muntenii pe Iancu”. Era firesc ca la numai câțiva ani de la revoluție, chipul lui Iancu să dobândească o așa notorietate nu numai în „cetatea” Apusenilor pe care el a reușit să o păstreze independentă în timpul războiului civil din Transilvania, dar și între ceilalți români din provincie.

Încă din timpul evenimentelor revoluționare, figura lui Avram Iancu s-a detașat din galeria celorlalți lideri ai românilor transilvăneni, implicarea sa totală și dezinteresată, empatia lui față de cei mulți și oprimați fiind rapid și corect percepută.

Rolul lui Avram Iancu în organizarea şi conducerea moţilor din Munţii Apuseni au generat în mentalul colectiv imaginea unui Iancu salvator care se bucură de încrederea totală a maselor. Astfel, un martor anchetat în vara lui 1848, consideră că de Avram Iancu “poporul ascultă atât de mult, că nici chiar pe Isus Cristos nu l-ar asculta mai bine”.

Stimuli care să sugestioneze mulţimea că Iancu ar reprezenta conducătorul providenţial, salvatorul pe care istoria l-a propulsat pentru a împlini toate năzuinţele, vin din chiar gesturile, faptele pe care acesta le face. Astfel, potrivit depoziţiei altui martor, un client de la han ar fi spus că în timpul unei adunări la Câmpeni, Avram Iancu “a făcut poporul să creadă despre dânsul că are o mare cruce de aur pe piept”.

Asocierea simbolului creştin nu este întâmplătoare; crucea trebuia să întărească puterea salvatorului în eradicarea răului, să fie un simbol al luminii biruind întunericul, amplificând imaginea unui Avram Iancu providențial.

Ioan Bolovan, Sorin Șipoș  

Bibliografie

Nicolae Bocșan, Rudolf Gräf, Revoluția de la 1848 în Munții Apuseni. Memorialistică, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003

Ela Cosma, „Avram Iancu inedit (1850-1877) în colecția Rațiu de la BCU Cluj-Napoca”, în vol. Avram Iancu – 150 de ani de la moarte. Studii și comunicări, coordonatori Ela Cosma, Varga Attila, Editura Argonaut-Editura Mega, Cluj-Napoca, 2023

Silviu Dragomir, Avram Iancu. O viață de erou, ediție îngrijită, studiu introductiv și notă asupra ediției de Ioan Bolovan și Sorin Șipoș, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2022.

Andrei Sabin Faur, Andrada Lavinia Jucan, „Aspecte psihologice privind starea lui Avram Iancu în anii de după Revoluția de la 1848”, în Orașul, Cluj-Napoca, nr. 42-43, 2017

Gelu Neamțu, „Fluierul lui Avram Iancu”, în vol. Avram Iancu – mit, realitate, simbol, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2012

Idem, “Aspiraţii daco-române reflectate în documentele unei anchete din Munţii Apuseni la 1848”, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia, XXXIII, 1, 1988

Iosif Vulcan, Panteonul român. Portretele și biografiile celebrităților române, ediție îngrijită, modernizată și adnotată de Cristian Bădiliță, Prefață de Episcop Virgil Bercea, Postfață și Cronologie de Ioan F. Pop, Editura Vremea, București, 2021

Proiectul ”Avram Iancu – eroul zilelor noastre” se derulează cu sprijinul financiar al Primăriei Cluj-Napoca și Consiliului Județean Cluj, având susținerea TeraPlast și Băncii Transilvania.