OPINIE. Mircea Comșa: De ce candidați INDEPENDENȚI? De ce doi

Aș fi preferat să-mi fundamentez opiniile și pe analiza unor date din sondaje și din social media. Cum nu e cazul, rămâne să mă bazez pe ceea ce se numește „ghicire educată” însoțită, sper, de raționamente corecte.

De ce candidați independenți?

Imaginea partidelor și a clasei politice este foarte proastă. Cu excepția celor înregimentați politic și a celor care beneficiază de diferite avantaje, gradul de susținere al actualelor partide și reprezentanților acestora este foarte redus (sub 10%). Da, pe ici pe colo mai sunt figuri care nasc speranțe, dar imaginea generală e proastă.

OPINIE. Mircea Comșa: De ce candidați INDEPENDENȚI? De ce doi

Ce s-a stricat în 35 de ani nu poate fi reparat în câteva luni. Dezamăgirile repetate pot fi îndreptate doar prin confirmări pozitive repetate.

Afilierile de partid funcționează mult mai slab în cazul alegerilor prezidențiale, iar votul pro sau contra unei persoane este semnificativ mai puțin fundamentat pe criterii raționale.

De ce doi candidați?

Pentru a nu antagoniza și mai mult spațiul social și politic. Am în vedere atât populația, cât și clasa politică. Deja mergem de ceva vreme în această direcție, deja nivelul de coeziune socială este redus. Dacă vom continua, ca societate, să mergem în această direcție, nu ne așteaptă deloc lucruri bune. Istoria ne oferă destule exemple în acest sens. Un spațiu competitiv dominat de doi actori, deci două opțiuni, va produce întotdeauna mai mult antagonism comparativ cu un spațiu în care performează trei sau mai mulți actori.

Pentru ca alegătorii să beneficieze de o paletă ceva mai extinsă de opțiuni. Criteriile de selecție folosite de partide sunt cel mai adesea opace, au legătură mai degrabă cu loialitatea față de cei aflați în funcții de conducere și mult mai puțin cu profesionalismul și caracterul persoanelor. Adesea, alegătorii au fost nemulțumiți de propunerile partidelor pentru diferite funcții.

De-a lungul anilor au văzut în jurul lor multiple situații în care persoane fără o calificare potrivită (sau fără nicio calificare), adesea de o moralitate îndoielnică, ajung să ocupe funcții importante, bine plătite și/sau care îi pun în poziția în care pot obține diferite avantaje, adesea ilegale. Ca să nu mai vorbim de situațiile în care s-au inventat instituții și posturi pentru a răsplăti clientela de partid.

„Spațiul politic este tot mai puțin dominat de axa stânga-dreapta”

Nemulțumirea este cu atât mai mare în cazul alegerilor prezidențiale. În astfel de contexte, inadecvarea candidaților propuși de partide devine și mai evidentă. În cazul ultimelor alegeri prezidențiale lucrurile au stat chiar mai rău decât de obicei. O mare parte a populației nu s-a regăsit în niciunul dintre candidați.

Datele din sondaje arată că o pondere mai mare decât de obicei a electoratului nu a avut o preferință (cel puțin nu una exprimată și/sau clar definită) cu câteva zile înainte de alegeri. Într-un context de nemulțumire generalizată și difuză, plus incertitudine, preferințele alegătorilor pot fi manipulate mult mai ușor, ceea ce s-a și întâmplat. O singură variantă, și aceasta aleasă de alții, în „laborator”, nu are cum să fie percepută ca o alegere reală.

De prea multe ori în ultimii ani populația a fost pusă în fața unor situații în care a simțit că nu poate alege sau chiar nu a putut alege (chiar dacă pentru motive îndreptățite uneori). Într-un astfel de context social, „soluția unică” ar putea să producă efecte contrare celor dorite.

Necesitatea unei poziționări strategice. Spațiul politic este tot mai puțin dominat de axa stânga-dreapta. Încet, încet, au ajuns să domine poziționările pe alte axe: suveranistă, anti-corupție, anti-sistem, anti-partide cartel. E nevoie de voci din exterior care să adreseze echilibrat și credibil aceste teme. Și, mai ales, să răspundă fricilor generate de acestea.

„Partidelor le va fi foarte greu să accepte să renunțe la un candidat propriu”

E puțin probabil ca un singur contra-candidat să poată acoperi credibil toate aceste zone. E și mai puțin probabil ca un profil unic să corespundă preferințelor exprimate de cât mai multe dintre segmentele electorale majore. În plus, existența a două variante permite o poziționare (de preferat naturală, dar poate fi și una direcționată) care să acopere, cumulat, o zonă mai mare din preferințele alegătorilor.

Într-un astfel de context, sunt șanse rezonabile ca noile opțiuni să domine spațiul dezbaterilor, să legitimeze o altfel de imagine ideală de președinte, și, de ce nu, să ocupe primele două poziții la nivelul opțiunilor de vot. Ar fi prea frumos, nu? Riscant? Nu cred. Oricum, în cel mai rău caz, unul dintre cei doi candidați va ajunge în turul doi, deci nu se pierde nimic. Dacă există șanse ca doi candidați pro-europeni să ajungă în turul doi, iar șansele de a pierde ceva sunt minime, decizia rațională este evidentă, cred.

Desigur, scenariul are sens doar dacă acești candidați se poziționează aproximativ la fel pe temele majore, respectiv nu se atacă (grav) unul pe altul în campanie. Dat fiind procesul prin care ar urma să fie aleși cei doi candidați și profilul așteptat al acestora, cred că ar fi șanse mici să se ajungă la o astfel de situație.

Pentru a conduce la un cadru de dezbatare electorală normal. Vă imaginați cum ar arăta o dezbatere electorală doar în doi, cu candidatul A pro și candidatul B anti, cu A profesionist, echilibrat, decent, cu un discurs argumentat, celălalt …? Și aceasta într-un posibil context economic dificil, marcat de inflație și măsuri impopulare. Acum introduceți în cadru un al treilea candidat, cu un profil mai apropiat de candidatul A.

„Într-un context cu doar două opțiuni, foarte probabil, ambele vor fi privite ca având o îndreptățire egală”

Cu siguranță temele abordate, poziționările, stilul de argumentare ar arăta cu totul altfel, mult mai aproape de ceea ce ne dorim, și, cu siguranță, mult mai aproape de un context care să ofere posibilitatea luării unei decizii informate, raționale și cumpătate, oricare ar fi aceasta.

O probabilitatea mai mare de a primi susținerea partidelor și a aparatelor de partid din teritoriu. Partidelor le va fi foarte greu să accepte să renunțe la un candidat propriu. Totuși, de această dată ar trebui să fie ceva mai ușor decât atunci când procentul obținut la Parlamentare depindea și de calificarea propriului candidat în turul 2.

E puțin probabil să fie găsită o variantă ideală de candidat, una care să fie acceptată și susținută de către toate cele patru partide pro-europene. Și, important, și de către actorii majori din societatea civilă. Dacă nu îndrăznesc prea mult, poate și de către „Servicii”. Foarte probabil, șansele ca doi candidați să acopere mai bine aceste preferințe și interese diverse ar fi mai mari.

Pentru a nu spori artificial preferința pentru cealaltă opțiune, cea suveranistă și, pe alocuri, mai puțin democratică și mai extremistă. Într-un context cu doar două opțiuni, foarte probabil, ambele vor fi privite ca având o îndreptățire egală, o parte a electoratului le va percepe a fi la fel de benefice pentru România și români.

La final, o „MICĂ” problemă!

Dacă timp de o jumătate de an partidele au avut dificultăți majore să-și găsească propriul candidat „perfect”, oare îl pot găsi împreună în mai puțin timp? Și dacă au găsit unul, de unde îl mai pot scoate și pe al doilea?

Deocamdată, în baza experiențelor anterioare observate în cazul alegerilor prezidențiale și a celor pentru funcția de Primar General al Municipiului București, șansele par să fie mai degrabă mici. Putem însă spera că „dușul rece” de care partidele tocmai au avut parte va contribui la o schimbare pozitivă.

Poate e nevoie ca societatea, organizațiile neguvernamentale, economice, profesionale, sindicatele să le ajute în acest sens, chiar dacă e posibil ca acest demers să fie contrar intereselor de partid. Și, de ce nu, poate ar fi de preferat ca propunerile să vină tocmai din aceste zone, iar partidele doar să exprime susținerea, fie aceasta și una coordonată, din interes, pentru candidații propuși.