OPINIE. Alin Tișe: Dacă Dumnezeu mi-ar oferi un ultim dar

Dacă Dumnezeu mi-ar oferi viața ca dar, mi-ar face cadou o bucățică din infinit, aș trăi fiecare clipă ca și cum ar fi ultima picătură.  Aș învăța să respir adânc, să-mi umplu plămânii nu doar cu aer, ci cu fiecare parfum al zilei, cu mirosul pământului după ploaie, sau al florilor răsărite în zori și al pielii copilului care râde fără grijă.

Dacă aș avea șansa de a privi cerul încă o dată, n-aș mai număra stelele, ci le-aș învăța povestea. Fiecare ar deveni un vis pe care nu l-am avut curajul să-l împlinesc, o promisiune pe care nu am apucat s-o rostesc.

Dacă aș putea să-mi deschid sufletul ca pe o carte, aș lăsa oamenii să citească tot ce am ascuns vreodată. N-aș mai păstra nimic pentru mine: nici lacrimile care mi-au udat obrajii, nici dorințele care m-au ars pe dinăuntru. Le-aș arăta că sunt mai mult decât greșelile mele, că în fiecare eșec a fost o fărâmă de speranță și în fiecare rană a fost un strop de lumină.

Ce aș face într-o ultima zi a vieții, fără orice regrete?

Doamne, dacă aș ști că asta este ultima mea zi, n-aș lăsa nicio rană deschisă. M-aș întoarce la toți cei pe care i-am rănit și le-aș spune: “poate ca nu aș merita să mă iertați, dar sufletul meu are nevoie să știe că voi sunteți liniștiți și împăcați”. Mi-aș îmbrățișa părinții, prietenii, pe toți cei pe care i-am iubit în tăcere, și le-aș mărturisi că dragostea mea n-a fost niciodată de-ajuns, dar a fost adevărată.

Viața nu ne este datornică

Dacă ar fi să plec din acesta lume, n-aș mai risipi nicio clipă pe lucruri care nu contează. Nu mi-aș mai face griji pentru ce nu pot controla, pentru ce n-am reușit sau pentru ce aș fi putut fi. M-aș agăța doar de ce contează: un zâmbet împărțit, o îmbrățișare oferită, un „te iubesc” care nu mai poate aștepta. As asculta lecțiile primite de la viață…

Am învățat că viața nu ne este datornică. Ea nu ne oferă nimic din ceea ce nu cerem. Dacă aș mai avea timp, l-aș petrece cerând ceea ce contează cu adevărat: o zi liniștită cu cei dragi, o poveste împărtășită în taină, o noapte în care tăcerea să spună tot ce cuvintele nu pot rosti.

Am învățat că oamenii nu-și amintesc de ce ai făcut pentru ei, ci de cum i-ai făcut să se simtă. Dacă aș mai avea timp, mi l-aș petrece oferind bucurie, nu sfaturi; mângâiere, nu judecată; iubire, nu așteptări.

Am învățat că fericirea nu este o destinație, ci o călătorie făcută cu ochii deschiși. Dacă aș mai avea timp, mi-aș trăi fiecare pas pe acest drum cu recunoștință, știind că orice peisaj, oricât de umil, își are frumusețea sa. Iar moartea, moartea, mi-ar plăcea să o primesc ca pe o șoaptă…

Ce aș cere morții

Dacă aș ști că moartea mă așteaptă, n-aș privi-o ca pe un sfârșit, ci ca pe o șoaptă care îmi amintește că am trăit. As pleca împăcat, știind că am iubit cum am știut, că am râs cu tot sufletul, că am plâns fără să mă ascund. Moartea n-ar fi decât un semn că povestea mea a fost scrisă până la capăt.

Dar, dacă moartea m-ar lăsa să aleg, aș cere un singur lucru: să nu mă uit. Să fiu în contact cu mine pentru vecie. Să păstrez vie amintirea celor pe care i-am iubit, a lucrurilor simple care mi-au luminat viața, primul răsărit, ultimul apus, vocea cuiva care m-a chemat acasă.

În cele din urmă, dacă Dumnezeu mi-ar mai oferi o clipă, aș învăța să iubesc fără teamă, să sper fără rezerve și să trăiesc fără regrete. As dărui tot ce sunt, fără să aștept nimic în schimb, pentru că doar așa pot simți adevărata libertate. Și dacă acea clipă ar fi tot ce mi-a mai rămas, atunci aș pleca știind că am trăit cu adevărat.

Viața trebuie trăită

Dacă timpul de trăit, mi-ar mai da o șansă… Aș aduna fiecare fir de lumină din viața și l-aș păstra ca pe o rugăciune pentru ziua care începe. Aș căuta în ochii oamenilor nu chipuri, ci suflete, și în cuvintele lor, tăcerea care spune mai mult decât orice.

Dacă aș mai avea doar o clipă, aș lua-o ca pe un dans cu eternitatea. M-aș lăsa purtat de fiecare bătaie a inimii, simțindu-i ritmul ca pe un cântec care se cântă o singură dată. Aș lăsa în urma mea nu regrete, ci amintiri. Nu vorbe goale, ci iubire în gesturi mărunte: o mână strânsă, o privire caldă, un surâs care vindecă.

Și, dacă Dumnezeu mi-ar cere să plec, i-aș spune doar atât: „mulțumesc pentru darul de a fi simțit. Pentru tot ce a durut, pentru tot ce m-a înălțat. Plec nu cu tristețe, ci cu inima plină, pentru că am înțeles: viața nu trebuie să fie lungă, ci trăită.”.

Viața mea este finalul unui vis. Dacă acesta ar fi sfârșitul, mi-aș ridica ochii spre cer și aș lăsa tăcerea să vorbească.

Aș pleca zâmbind

N-aș rosti nicio rugăciune, pentru că însăși viața mea a fost o rugăciune, cu căderi și ridicări, cu iubire și dor, cu lacrimi și râs. Aș întinde brațele către infinit, nu ca să-l cuprind, ci ca să-i mulțumesc. Pentru fiecare răsărit care m-a găsit visând. Pentru fiecare noapte care m-a învățat să caut lumina.

Pentru fiecare om pe care l-am iubit, chiar dacă uneori iubirea mea n-a fost înțeleasă. Și în ultima mea respirație, aș simți nu sfârșitul, ci începutul. M-aș preface într-un fir de lumină, o picătură de ploaie, un cântec care răsună de undeva, dincolo de timp. Pentru că viața nu se încheie, ci continuă în amintiri, în iubire, în tot ce am lăsat în urmă. În voi toți pe care v-am iubit și în sufletele care m-ati iubit.

Iar eu? Eu aș pleca zâmbind, știind că am trăit așa cum mi-a fost dat, cu inima deschisă, ca o fereastră spre Dumnezeu.