“Într-un târg din Moldova a sosit într-o zi un circ cu animale. Avea și un leu mare si frumos. Leul era ţinut în cuşcă şi cei care îl vedeau se strâmbau la el fiindcă el nu se mişca şi nu le dădea nici o importanţă. Dar ei tot îl zgândăreau şi nu-l lăsau să stea unde voia el.

– Pi şentru, pi şentru, îi ziceau, acolo să stai bre!

Mârîiau la el. Râdeau. Leul cutreierase toată lumea în cuşcă. Era renumit.

–        Pi şentru, pi şentru bre! ” (Popescu D.R., 1981, Leul albastru, p.277)

Despre prea repede luate și demolate repere morale. Era un fost mare senator. Mare senator al unui partid istoric, venerabil senator al masoneriei, tatăl vitreg al unui mare premier, nu ştim de ce, dar i se spunea cândva mereu marele şi venerabilul senator…

Dar, marele şi venerabilul senator a fost descoperit pe statele de plată ale Securităţii. (Se mai întâmplă. În istoria noastră…Vasile Roaită era un nume de stațiune și o poveste din Abecedar până a fost descoperit pe statele de plată ale Siguranței). Și a fost întrebat marele și venerabilul senator cum s-a  îndurat să ia bani de la Securitate, să toarne contra cost. Marele senator cu o voce graseiată, de viţă veche și mare intelectualitate a replicat:

–        Da, dar cu banii luaţi ajutam familiile celor condamnaţi la puşcărie…

Este adevărat. Informa Securitatea, lua bani si apoi bărbaţii curajoși, cei mai adevăraţi bărbaţi ai acestui neam erau băgaţi în puşcărie. Marele şi venerabilul senator, pe atunci tânăr, vizita familiile lovite de soartă. Cumpăra  dulciuri copiilor care aveau tații în puşcărie. Securitatea plătea bine. Ajungeau banii pentru mulţi, pentru foarte mulţi biscuiţi. Amedeo Lăzărescu (despre el era voarba) și Vasile Roaită, până să fie descoperiți pe statele de plată ale serviciilor din epoci diferite, păreau reperele noastre morale. Se poate întâmpla când ne prea grăbim să adoptăm și să demolăm repere morale. Să nu ne grăbim nici cu D.R. Popescu.

Cum sunt tratați intelectualii în Ferma animalelor. Este considerată îndeobște o capodoperă care ilustrează cel mai bine lagărul comunist, proza lui George Orwell – ”Ferma animalelor”.

La Pădurea Katyn, ruşii comandaţi de Stalin au făcut una din cele mai oribile crime de război din istoria umanităţii. Au omorât şi aruncat în şanţuri, zeci de mii de ofiţeri polonezi care s-au predat de bună voie, cu bună credință şi, mai ales, ofiţeri în rezervă. Ofiţerii în rezervă erau şi atunci şi acum, absolvenţii de facultate care făcuseră un stagiu militar minim, li se dădea un grad ofițeresc, iar pe timp de război  erau activaţi în armată. Ţinta ruşilor (lui Stalin) era să omoare, să lichideze intelectualitatea (poloneză atunci). Deşi erau atei, făcuseră studii teologice (Stalin era un fost seminarist) şi ştiau bine că trebuie “să baţi păstorul să se risipească turma”.

La o aniversare a crimelor de atunci, președintele Poloniei, șeful Armatei Poloniei și alte oficialități au mers cu avionul în Katyn la o comemorare. La întoarcere, avionul s-a prăbuşit, a murit președintele Poloniei, șeful Armatei şi alte oficialităţi.

Generațiile următoare poate vor afla dacă a fost doar un accident. Spre cinstea lor, imediat după ce avionul cu președintele Poloniei a căzut, șefii Televiziunii Române Publice (termenul Publice are conotaţii atât de intens mirositoare încât nu le vom mai menţiona), spre cinstea lor de acea dată, au difuzat filmul lui Andrej Wajda – Katyn. Un jurnalist făcea observația extraordinară că ceea ce au făcut rușii cu intelectualitatea poloneză, noi românii am făcut singuri. Am fost țara din lagărul comunist care ne-am epurat intelectualii în cel mai mare grad.

Scriitorii în comunism

Ceea ce nu este distrus e mai bine să fie cumpărat sau convins, dacă sună mai bine. Au apărut de ceva vreme scrieri precum ”Amintirile unui scriitor în comunism” a lui Ștefan Agopian și altele, care arată că se întâmpla de multe ori ca scriitorii în România comunistă să se fi simțit mai confortabil (decât acum, cu foarte puține excepții) material.

Mari scriitori, mari ticăloși. Este titlul unui editorial al unui alt Popescu cunoscut literelor noastre (C.T.P.) în care dezbătea situația lui Sadoveanu, Călinescu, Arghezi care sunt mari scriitori, dar au făcut compromisuri cu regimul comunist. Fără a fi o replică, trebuie să îl alăturăm pentru contrapondere  un excelent articol apărut în România literară, ”Antologia demnităţii scriitorului român” de Ion Simuţ.

Se discută aici o prezentare a lui Alex Ştefănescu care are în ”Istoria literaturii române contemporane” o secţiune amplă dedicată scriitorilor arestaţi, din care se extrag câteva nume de rezonanță: N. Carandino, Petru Caraman, Adrian Marino, Nicolae Balotă, Ion Caraion, Anatolie Paniş, Romulus Dianu, George Ivaşcu, Ovidiu Papadima, Ovidiu Cotruş, Al. Ivasiuc, I. D. Sîrbu, Ştefan Aug. Doinaş, Marcel Petrişor, Leonid Dimov, Petre Țuţea, Constantin Noica, N. Steinhardt, Vladimir Streinu, Sergiu Al. George, Al. Paleologu, Valeriu Anania, Ernest Bernea, Olga Caba, Georgeta Cancicov, Radu Cioculescu, C. Ciopraga, Cella Delavrancea, Anton Dumitriu, Sergiu Filerot, Ion Frunzetti, Marcel Gafton, Sergiu Grossu, Emil Gulian, Pan Halipa, Al. Marcu, Pericle Martinescu, Teohar Mihadaş s.a.

Oare sunt destui pentru a declama demnitatea unei bresle artistice? Dacă nu, ar trebui să îî adăugăm pe tinerii studenți sau liceeni care nu prea au mai apucat să scrie și au fost torturați în Fenomenul Pitești – cea mai îngrozitoare tortură inventată în lagărul comunist european. Au fost evrei liberali sau țărăniști care, scăpați din lagărele naziste și închiși apoi de comuniști, au declarat că au fost tratați cu mai puțină cruzime în lagărele hitleriste decât în unele locuri ale comunismului românesc.

Literatura de atunci

Era voie să se trăiască și să se facă literatură sub comunism? Cine putea să o facă? Puteau să o facă foarte mulți scriitori, iar dacă ar fi să comparăm operele editate în vremea deceniilor de cenzură, cu nenorocirile, abuzurile, restrângerile și condiționările de atunci, cu ceea ce s-a întâmplat în aceste decenii de libertate, rezultatele sunt tare nefavorabile pentru vremurile de azi. Ar trebui să ne ferim, sau este chiar voie să ne imaginăm ce ar face azi, dacă ar apărea, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Marin Preda?  Oare cum s-ar putea afirma acum, dacă ar debuta, Ana Blandiana sau Mircea Dinescu?

Cine ar fi putut face atunci literatură? Puteau să o facă și de exemplu un medic proaspăt absolvent sau un student la Medicină care abandonează facultatea cu doar un an inainte de a o termina de dragul literaturii? Cei doi, se pare că se numeau Augustin Buzura și D.R. Popescu.

Un studiu american relevă că în aceeași unitate de timp, prin lectură există șansa de a acumula de 20 de ori mai multă informație decât privind la televizor și tot atât de surprinzător este că, într-o conversație liberă, există șansa de a asimila de 6-7 ori mai multă informație decât a-ți fura viața în fața televizorului.

Cenzura comunistă probabil făcea mult mai puțin rău cititului, lecturii, instruirii populației în fond, decât televiziunile otevizate, presa scrisă tabloidizată, muribundă și invaziei de prost gust online.

Este o altă lume. Alte condiții tehnologice. Nu numai clasa politică este de vină că Măruță sau Capatos sunt mai cunoscuți probabil decât toate numele de scriitori pomenite mai sus. Chiar acea clasă politică indignată că bucureștenii beau apă cu un conținut mare de hidrogen.

Unde sunt modelele?

Care sunt modelele? Unde și cui ne mai închinăm? Am văzut mai multe texte, unele generate și de oameni cu pretenții, privind spaima că în România o catedrală ar costa prea mult. Deși majoritatea sunt bani proveniți din donații. Foarte mulți din contemporanii catedralelor occidentale au protestat când s-au construit. Au fost și răscoale locale la vremea respectivă. Nu discutăm dacă textele în sine au dreptate sau nu, dar mi-aș permite observația că, la nivelul în care s-au irosit banii publici în România, problema costului bisericilor nu este o prioritate.

Vedeți TOATĂ  industria, flota, economia românească, autostrăzile și costurile lor, am pierdut petrolul, gazele, hidrocentralele și o școală națională mult mai bună decât cea de acum. Am pierdut mii de medici, milioane de hectare din cel mai bun pământ vândut străinilor, TOATE băncile, am îndatorat generațiile viitoare de români cu datorii imense, comparativ cu datoriile atât de greu plătite pe vremea lui Ceausescu, se pare că peste o generație nu va mai fi cine să muncească pentru a plăti pensiile și atunci întreb: Costul bisericilor este o prioritate? Credeți că asta a stricat România?

Este adevărat că nu toți scriitorii au fost dizidenți, iar dizidenții (cu riscul asumat al expresiei) nu prea au mai apucat să fie scriitori, dar nu au nici o vină pentru acest cataclism național.

Este o suspiciune paranoică, o coincidență sau o întâmplare faptul că în România nu prea mai ai cui și unde te închina? Paradoxul este că, deși a crescut numărul de biserici, a scăzut sentimentul religios, iar personalitățile publice care ar fi putut reprezenta modele au fost demolate cu o acribie potrivită unor cauze mai nobile. Cele mai mari succese editoriale sunt ale demitizatorilor. ”Istorie și mit în constiința românească” a lui Lucian Boia a avut un succes de casă fulminant, care a semănat o școală după ea. În presă, circula pe vremuri o expresie: gras subiect!

34 de volume de proză

Despre ce face D.R. POPESCU  în toate aceste vremuri. Cu o ambiție de oltean (tata și copilăria) alături de o putere de muncă și răbdare de ardelean (mama si restul vieții) scrie literatură.

Au apărut 34 (treizeci și patru) de volume de proză, un volum de poezie (Câînele de fosfor), 35 de piese de teatru, 16  scenarii de film (printe ele – Un surâs in plină vară, Păcală ale lui Geo Saizescu și Rochia albă de dantelă a lui Dan Pița), șase eseuri. Parcă nici să i le numeri nu-i ușor.

O fi scris prea mult? Cand dramaturgia lui conține Pasărea Shakespeare, Acești îngeri triști și Piticul din grădina de vară iar proza Cei doi din dreptul Țebei, Leul albastru, Dor, F, Vânătoare regală te poți aștepta să mai apară și altele ca ele.

Este considerat dubios și există tentația de a-l ostraciza pentru că a fost președintele Uniunii Scriitorilor în cel mai greu deceniu de sub Ceaușescu: 1981-1989. Totodată, a avut o diplomație a aparițiilor publice pilduitoare Dincolo și dincoace de 1989. Ne vine să repetăm o expresie mult folosită. A făcut însă ceea ce s-a priceput mai bine. A scris.

În căutările despre Hortensia Papadat Bengescu apare peste tot o formulare standard: Interzisă de regim și complet uitată de colegi și-a sfârșit zilele în cumplite privațiuni materiale.

D.R. Popescu are tupeul de a nu se face uitat în/de lumea literară. Există cca 300 de studii critice despre el, Dincolo și dincoace de 1989, dacă ar fi să parafrazăm doar, un cunoscut volum de critică dedicat lui, de Valentin Tașcu.

Unii artiști ies în stradă în fața maselor. Unii ajung în închisori, sunt exilati sau mor de foame (H.P. Bengescu). Alții ajung în Parlament, iar altii au ajuns lideri de opinie și au comunicat cu mulțimile prin intermediul mass-mediei.

Pentru că a avut într-o măsură nespecific națională o atâta decență în viața publică ce ar trebui făcut totuși cu acest D.R. Popescu?

El însuși își încheie ultima carte, Simonetta Berlusconi, Călugărul Filippo Lipi și călugărița Lucrezio Buti astfel:

Doamne, iartă-l pe călugărul

Ce-a ajuns sclavul libertății

De-a fi în întregime om.

D.R.Popescu a fost un om cu păcatele și harul său, dar a scris, cu o ambiție, o putere de muncă și o răbdare supraomenească, una dintre cele mai prolifice opere din literatura noastră.

Sperăm doar, că în această țară și în acest neam, vor mai fi oameni care să le insufle școlarilor și tinerilor că nu este pe lume mai plăcută și mai de folos zăbavă decât cetitul cărților. Și atunci, cu D.R. Popescu ar mai trebui făcut doar un singur lucru. Ar trebui citit.

“Și într-o zi nu se știe cum se întâmplă, că leul scăpă din cușcă. Călcă pământul cu labele lui puternice și își scutură coama. Lumea fugi strigând. Nimeni nu avea curajul să se apropie de el…În tot orașul era liniște. Dar leul nu urla. De frica lui unii își înfundară urechile cu vată…Un șoarece trecu peste coada lui. Dar leul privea înainte dus pe gânduri. O broască se auzi prin tufișuri. Leul își potrivi mai bine capul pe labele de dinainte…era prea bătrân„ ? (Popescu D.R, 1981, Leul albastru).