„Noi plecăm, dom’le”. Vasile Dîncu despre episodul cu Viktor Orban, care a cântat într-un bar la Cluj

Clujeanul Vasile Dîncu, vicepreședintele Delegației Parlamentului European la Adunarea Parlamentară a NATO și fost ministru al Apărării, comentează, într-un text plin de ironie și luciditate, reacțiile stârnite în România după ce premierul Ungariei, Viktor Orban, a fost surprins cântând melodia „Noi nu plecăm de aici”.

Dîncu vorbește despre patriotismul selectiv al românilor, despre teama exagerată de simboluri maghiare și despre paradoxul unei națiuni care își cântă dragostea de țară din diaspora.

Noi, românii, suntem cei care plecăm. Cu milioanele.

Mai jos, textul scris de Vasile Dîncu

Noi nu plecăm, dom’le! A mai izbucnit o furtună în paharele noastre de plastic patriotice. Viktor Orban și ai lui au cântat cu lăutarii „Noi nu plecăm de aici”. Tragedie națională, titluri alarmate, talk-show-uri aprinse. De parcă s-ar fi semnat un nou Diktat.

Dar, hai să ne liniștim. De ce ne sare sângele pe nas așa repede când cântă ungurii? Noi, românii, avem un talent aparte de a ne indigna selectiv. Dacă e lăutarul nostru care urlă „Noi suntem români, aici pe veci stăpâni”, ne umplem de mândrie. Dacă e lăutarul lor, brusc ni se pare o conspirație împotriva tricolorului.

Pe fond, e chiar simpatic: ungurii nu au spus că au fost primii aici. Din contră, prin acel „noi nu plecăm” recunosc implicit că au venit mai târziu. Dar că s-au acomodat bine și nu mai pleacă. Și, sincer, de ce ar pleca? Noi, românii, suntem cei care plecăm. Cu milioanele. Plecăm în Italia, în Spania, în Germania. În curând, ne vor rămâne în țară doar pensionarii, câinii comunitari și minoritățile loiale.

Să fim recunoscători. Măcar ungurii mai țin frontul. Cineva trebuie să lucreze pământul, să repare drumurile și să plătească impozite.

Poate nici n-a fost mesaj politic. Poate era doar un moment de convivialitate. Un chef cu vin, sarmale și dor de casă. Poate îi cântau chelnerului: „Noi nu plecăm până nu vine desertul”. Dar românul e vigilent. Unde vede un refren, simte imediat un atentat la unitatea națională.

La noi, orice cântare străină e o amenințare

Și totuși, câte nu spunem și noi la beție! La o nuntă, un botez sau un grătar, avem refrene care ar face orice serviciu secret să transcrie versurile cu creionul roșu. „Să trăiască România Mare!”, „N-avem neamuri, doar hotare!”. Dar acolo e voie. E patriotism autentic, cu mici și bere.

La noi, orice cântare străină e o amenințare. Orice glumă cu Ardealul e „tentativă de revizuire”. Și, paradoxal, tocmai noi ne comportăm ca niște chiriași în propria țară: ne plângem de prețuri, de politicieni, de viață. Iar când vine vremea muncii, ne suim în avion și plecăm. „Noi plecăm”, ar trebui să fie imnul nostru neoficial.

E și o doză de invidie acolo. Ungurii, cu toate micile lor obsesii identitare, rămân legați de pământul lor. Noi ne legăm de Wi-Fi și low-cost. Poate de aceea ne irită cântecul lor: ne amintește că noi am renunțat de mult să mai cântăm despre rădăcini.

Noi preferăm să ne certăm cu cine rămâne aici

Adevărul e că, dacă am cânta și noi mai des „Nici noi nu plecăm”, ar fi nevoie de mai puține talk-show-uri despre demografie și exod. Dar nu. Noi preferăm să ne certăm cu cine rămâne aici.

În fond, poate Orban și prietenii lui au avut doar o revelație de crâșmă: nu plecăm, că e muzică bună și vin românesc. Iar noi, în loc să zâmbim și să spunem „noroc”, am scos decodorul geopolitic.

Stați aici, băieți! Beți, cântați, bucurați-vă! Dar nu stați prea mult prin crâșme, că pierdeți „în pat” bătălia cu românii, cum vă plângeați pe vremuri.

Și, la final, să fim sinceri: dacă toate conflictele istorice s-ar rezolva cu lăutari și vin, Europa ar fi un continent mai vesel.