În toamna lui 2019, procurorii clujeni au cerut, fără succes, arestarea preventivă a cinci cadre didactice de la Universitatea de Medicină și Farmacie (UMF) Cluj-Napoca, printre care se afla și fostul rector Marius Bojiță, sub acuzații de abuz în serviciu și instigare la fals. Vineri au fost analizate probele din dosar, iar judecătorii nu au fost încântați de modul în care au lucrat procurorii. 

Practic au fost emise 30 de diplome de participare la cursuri de formare profesională pentru farmaciști, fără ca aceștia să fi fost examinați.

Alături de Marius Bojiță mai sunt inculpate în dosar Miere Doina, Hegheș Simona Codruța, Banc Roxana și Filip Lorena.

Potrivit procurorilor, „în perioada 16.11.2016-29.11.2016, UMF Cluj-Napoca a fost organizat la disciplina Analiza medicamentului cursul de perfecţionare postuniversitară cu titlul ,,Calitatea medicamentului – Metode moderne aplicate în studii de stabilitate” cod 439 curs la care figurează ca şi participante un număr de 30 de persoane.

Concluzionând asupra faptelor numiţilor Bojița Marius şi Hegheduș Simona Codruța rezultă că activitatea didactică a acestora se caracterizează de îndeplinirea în mod necorespunzător a atribuţiilor de serviciu ale acestora, fie prin nesusţinerea activităţii didactice, fie prin susţinerea acesteia într-un mod parţial, fie prin neevaluarea persoanelor înscrise, fie prin evaluarea neriguroasă a acestora materializată prin discuţii libere sau chiar schimb de opinii.

Acest mod de exercitare a atribuţiilor de serviciu de cadru didactic în cadrul UMF Cluj-Napoca a condus la vătămarea intereselor legitime ale universităţii prin neoferirea serviciilor de educaţie pentru care aceasta a fost înfiinţată şi a societăţii prin oferirea creditelor EFC necesare obţinerii avizului anual de liberă practică a farmaciştilor, fiind astfel lăsate să activeze în domeniul farmaceutic persoane care nu şi-au dovedit cunoştinţele de specialitate”, se arată în referatul de arestare preventivă.

Totodată, niciunul dintre participanţi nu a achitat taxa de înscriere anterior datei începerii cursurilor.

”Dintre cele 9 persoane care au fost înscrise la curs, doar 2 dintre acestea au achitat taxa de înscriere înainte de prima zi a cursului, respectiv F.A.O. şi T.L.R. însă ambele persoana au achitat taxa de înscriere de 100 de lei în data de 22.11.2016, adică la o zi după prima dată de evaluare.

Concluzionând asupra faptelor numitelor D.M., F.L. şi B.R. rezultă că activitatea didactică a acestora se caracterizează de îndeplinirea în mod necorespunzător a atribuţiilor de serviciu ale acestora, fie prin nesusţinerea activităţii didactice, fie prin susţinerea acesteia într-un mod parţial, fie prin neevaluarea persoanelor înscrise.

Acest mod de exercitare a atribuţiilor de serviciu de cadru didactic în cadrul UMF Cluj-Napoca a condus la vătămarea intereselor legitime ale universităţii prin neoferirea serviciilor de educaţie pentru care aceasta a fost înfiinţată şi a societăţii prin oferirea creditelor EFC necesare obţinerii avizului anual de liberă practică a farmaciştilor, fiind astfel lăsate să activeze în domeniul farmaceutic persoane care nu şi-au dovedit cunoştinţele de specialitate.

De asemenea, modalitatea de exercitare a atribuţiilor de serviciu de către numitele D.M., F.L. şi B.R. a condus la obţinerea pentru persoanele participante la curs a unui folos necuvenit constând în 20 de credite EFC. Dovada acestor credite s-a efectuat prin emiterea de către UMF Cluj-Napoca a 9 diplome de participare care atestă o împrejurare mincinoasă, respectiv că persoanele în cauză au obţinut 20 de credite EFC ca urmare a parcurgerii unui curs de formare profesională prin care au dobândit cunoştinţe şi abilităţi în vederea asigurării unui act farmaceutic de calitate”, arată procurorii.

Dosar retrimis procurorului

Judecătorii au decis, vineri, să admită în parte contestaţiile formulate de inculpați împotriva încheierii penale nr. 237/09.04.2021 a Judecătoriei Cluj-Napoca  în ceea ce priveşte greşita respingere a excepţiilor vizând nulitatea actelor efectuate anterior sesizării din oficiu şi nulitatea declaraţiei martorei M. I. şi dispoziţia de începere a judecăţii.

S-a constatat nulitatea absolută a tuturor actelor efectuate şi obţinute anterior sesizării din oficiu din data de 12.12.2017 de către IPJ Cluj Serviciul de Investigare a Criminalităţii Economice.

Au fost respinse mai multe note explicative și înscrisuri depuse la dosar.

Decizia de vineri a fost transmisă Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, procurorul urmând a comunica judecătorilor de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii.

Primarul Emil Boc a alergat pe Cluj Arena, duminică dimineața, la crosul de 5 km organizat în cadrul Sports Festival. Edilul nu a ratat ocazia de a face o pledoarie pentru sport. El i-a îndemnat pe clujeni să iasă la mișcare și a promis că va alerga la toate competițiile organizate.

„Eu am alergat cei 5 km în 26’52”. Dragi clujeni, faceți mișcare în fiecare zi! E cea mai ieftină și eficientă investiție în sănătate. Nu mai mergem la farmacie, nu mai mergem la doctor. Mișcarea e necesară”, a spus Emil Boc.

VIDEO. Sports Festival: Pledoarie pentru sport. Boc: Dragi clujeni, faceți MIȘCARE în fiecare zi

DJ-ul olandez Armin van Buuren, unul dintre artiștii consacrați prezenți încă de la prima ediție a festivalului Untold de la Cluj-Napoca, este îndrăgostit de România, lucru confirmat de un cercetător științific clujean care a petrecut peste o oră cu acesta, la discuții în culise, la ediția de anul trecut.

Dr. Adrian Toader-William, care are dublă cetățenie, română și americană, a fost invitat de către Armin van Buuren împreună cu familia sa la o întâlnire în culise la finalul concertului susținut de artist la Cluj Arena, având acces și pe scenă în timpul show-ului DJ-ului olandez.

Clujeanul s-a întâlnit în spatele scenei și cu compozitorii și interpreții Sam Martin din SUA și Noa Zulu din Israel, după care a purtat o discuție privată de peste o oră cu Armin van Buuren și cu soția sa Erika.

Diversitate muzicală

“Ca cercetător științific, am ajuns la concluzia că Festivalul Untold e mai mult decât un fenomen artistic.

Prin diversitatea sa muzicală pe care o oferă pe fondul unui climat pacifist ce cheamă la unitate spirituală, cu deschidere ce promovează iubirea între oameni, respectul de sine și față de semeni, Festivalul Untold se dovedește a fi o necesitate pentru dezvoltarea tinerilor zilelor noastre.

Festivalul Untold este o bogăție intangibilă de durată, ce însămânțează în sufletele oamenilor bucurie, dorința de viață și construiește caractere, consolidează prietenii, trezește spiritul unității sociale indiferent de etnie sau naționalitate, al dorinței de cunoaștere de sine”, a precizat Adrian Toader-Williams.

Acesta consideră că Untold a pus România și Cluj-Napoca pe harta lumii, reușind să urce pe locul 3 în topul celor mai mari festivaluri în Europa, și locul 6  în Topul a 100 Festivaluri la nivel mondial.

Armin a fluturat steagul României

”Am făcut anul trect mai multe sondaje ad-hoc printre tinerii între 20-25 de ani de la concert.

Un grup de românce care locuiesc unele în Spania, altele în Italia au spus că nu poate fi ceva mai frumos care să te umple de viață așa cum e la Untold, în special Armin, iar un grup de băieți din România, au spus spus că abia așteaptă să îl revadă pe Armin în 2024.

Un altul a întrebat câți români fac ceea ce face Armin?

<<A venit Armin să ne învețe să ne iubim țara. Practic e un străin, dar iată, flutură steagul românesc cu mai mult drag decât ai noștri.

Vin străinii să ne învețe să fim români. Și nu o face pentru bani. Armin ne flutură drapelul nostru, că noi nu știm să o facem, iar dacă mergem la proteste mulți nu știu de ce ies >>, spunea unul dintre tineri.

Iubește România

Potrivit lui Adrian Toader – Williams, Armin van Buuren s-a arătat complet surprins, în modul cel mai plăcut, de ce i-au transmis tinerii.

”În discuția privată de peste o oră cu Armin, mi-a spus că iubește România și se simte aici ca acasă. El consideră românii un popor foarte călduros și că la fiecare concert pe care îl ține doar aici îi place să prelungească programul inițial cu câteva ore”, a precizat Adrian Toader-Williams.

Acesta l-a întrebat pe Armin van Buuren de unde are atâta energie, iar artistul Armin a arătat către soția lui, Erika.

”Armin prețuiește mult familia și valorile ce implică familia în general. Are mare respect și exprimă multă gratitudine atribuind în mare parte succesul lui ca fiind rezultat al relației de familie”, a remarcat cercetătorul clujean.

Acesta l-a invitat pe Armin van Buuren la ”un grătar” în comuna clujeană Mihai Viteazul, iar acesta a acceptat, cel mai probabil în cursul acestui an.

”Sunt sigur că dacă Armin van Buuren va veni și în 2024 la Untold Cluj-Napoca ne vom reîntâlni și vom sta, din nou, la o poveste”, a conchis cercetătorul clujean.

Un tânăr de 19 ani din Cluj a fost agresat cu un obiect contondent, sâmbătă, de doi bărbați, într-o stație CTP de pe str. Teodor Mihali. Se pare că cearta ar fi început într-un mijloc de transport în comun. Tânărul a fost transportat ulterior la spital.

„La data de 15 iunie a.c., în jurul orei 15.00, polițiștii Secției 3 Poliție Cluj-Napoca au fost sesizați despre o stare conflictuală înregistrată pe strada Teodor Mihali, din municipiul Cluj-Napoca.

Tânăr clujean de 19 ani, AGRESAT de doi bărbați într-o stație CTP. A fost transportat la SPITAL

Din primele verificări efectuate la fața locului, polițiștii au constatat că, un tânăr de 19 ani, în timp ce se deplasa cu un mijloc de transport în comun, pe motive ce urmează a fi stabilite de polițiști în cadrul cercetărilor, ar fi fost abordat în mod agresiv de către doi bărbați, iar ulterior, la părăsirea mijlocului de transport în comun, ar fi fost agresat de către cei doi bărbați cu un obiect contondent.

În urma evenimentului tânărul a fost transportat la o unitate medicală pentru acordarea îngrijirilor medicale.

În aceste momente sunt efectuate cercetări de amploare pentru depistarea cu celeritate a persoanelor bănuite și dispunerea măsurilor legale, față de acestea”, a transmis IPJ Cluj.

Anul acesta TIFF-ul are o secțiune specială, dedicată filmului japonez. Secțiunea „Focus Japonia” include mai multe producții producții recente, dar filme etalon ale cinematografiei nipone, cum este Tokyo Story (1953) al lui Yasujirō Ozu. Așa cum observa David Bordwell în „Poetics of Cinema”, există un mod de a face filme „în stil japonez”, care presupune un dialog între „japonezitate” și asimilarea tehnicilor narative ori cinematografice „occidentale”. Paradigma cinemaului japonez, bazată pe o „poetică a existenței”, vine din tradiția benshi, a filmelor fără sonor, ce poate fi regăsită și în moștenirea lui Yasujirō Ozu, pentru care tăcerea are un rol la fel de important ca și acțiunea sau dialogurile.

Unele dintre filmele ce pot fi vizionate la Cluj, realizate de tineri regizori japonezi, cum este Yui Kiyohara (Îmi amintesc de fiecare noapte, 2023), continuă această tradiție a cinemaului vieții cotidiene, susținut de un mod neconvențional de a face cinema. Dacă Kiyohara, care a fost studenta lui Kurosawa, spune o poveste despre femei, filmul lui Kei Ishikawa (Un bărbat, 2023) este despre un bărbat mort, ale cărui secrete sunt descoperite de soție după ce acesta are un accident.

CRONICĂ DE FILM TIFF. Doru Pop: Un film ca un PARAVAN pictat

Iubitorii de comedie pot să vadă filmul lui Junta Yamaguchi care, chiar dacă nu mai este atât de tânăr, face parte din noua generație. Umorul din Ribâ, nagarenaide yo (tradus prea simplu cu Râul, 2023) se bazează pe ideea din Groundhog Day. Iar cei care preferă animațiile pot viziona Primul Slam Dunk (2022) regizat de Takehiko Inoue.

Preferatele mele sunt filmele lui Ryusuke Hamaguchi Răul nu există (2023), care a câștigat marele premiu al juriului la Veneția, Drive My Car (2021), care a candidat din partea Japoniei la premiile Oscar și Perfect Days, al lui Wim Wenders. La Wenders și la Evil Does Not Exist voi reveni după vizonare, dar Drive My Car, multiplu nominalizat la Oscaruri pentru cel mai bun film, cel mai bun film internațional, cel mai bun scenariu adaptat și cel mai bun regizor, este o bijuterie japoneză, reprezentativ pentru modul cum a evoluat acest cinema de la Rashōmon (1951), care a primit Leul de aur la Veneția în 1951, declanșând japono-mania cinematografică, la Ozu, care a făcut în Tokyo monogatari (1953), o replică la „orientalismul” confratelui său.

„Hamaguchi a vrut să folosească piesa trupei britanice”

Ryūsuke Hamaguchi e unul dintre regizorii japonezi contemporani care au reușit să combine starea interioară a unei societăți cu tradiții ancestrale și influențele occidentale. Drive My Car e remarcabil, de altfel criticii americani de la Hollywood Reporter l-au pus printre cele mai influente 50 de filme ale secolului 21, poate și pentru că transpune în mod autentic tensiunea dintre lumea modernă, cu atributele sale mecanice, cu telefoane mobile și automobile, și modul de a vedea această lume prin ochii omului japonez. Între atitudinea aproape retractilă față de semeni și sentimente, lucrul în tăcere și austeritate, și adoptarea obiceiurilor, a valorilor și a culturii din Vest.

De altfel titlul conține aceste tensiuni, prezente și în proza lui Haruki Murakami, pe care o adaptează. De aceea nici nu poate fi tradus cu românescul „Condu-mi mașina”, pentru că nu este un film de aventuri în stilul „Băi, care mi-ați șutit mașina”, ci este o referință la melodia The Beatles „Drive My Car”, din povestea omonimă.

Deși Hamaguchi a vrut să folosească piesa trupei britanice nu a obținut drepturile de autor, însă referințele la ideea lui Murakami rămân intacte. Harukiștii, iubitorii lui Murakami, știu cât de importante sunt aceste referințe, așa cum este și în Norwegian Wood, care funcționează ca niște chei de lectură.

„Hamaguchi și-a dezvoltat o tehnică cinematografică ce include tot ce este mai bun în paradigma cinematografică japoneză”

Povestea lui Yusuke Kafuku, actor și regizor de teatru, care vine de la Tokyo la Hiroshima pentru a pune în scenă piesa lui Anton Pavlovici Cehov, „Unchiul Vanea”, ea însăși despre multe prea complicatele relații dintre oameni, e aparent simplă. Regizorul japonez (jucat de Hidetoshi Nishijima), a cărui soție a murit recent, beneficiază de serviciile unei șoferițe, numită Misaki, care conduce Saab-ul 900 de culoare roșie al bărbatului, din rațiuni de asigurări.

Referința aici e indirectă la Kurosawa, care a condus el însuși o trupă ambulantă de teatru, punând în scenă lucrările lui Cehov și care a fost fascinat de scriitorii ruși ca Tolstoi, Dostoievski sau Gorki.

Deși nu are „orientalismul” lui Kurosawa, nici „senzualismul” lui Mizoguchi, Hamaguchi și-a dezvoltat o tehnică cinematografică ce include tot ce este mai bun în paradigma cinematografică japoneză. Imaginile lui au intimismul lui Ozu, personajele au stranietatea lui Kobayashi, dar și preocuparea pentru profunzimile sufletului omenesc care caracterizează operele lui Mizoguchi, precum și natura enigmatică care există în filmele recente ale lui Hirokazu Kore-eda.

„Mișcările aparatului de filmare aduc aminte de (…) Kurosawa”

Drive My Car a reprezentat o premieră pentru cinemaul japonez contemporan, deoarece au trecut peste 36 de ani de când Akira Kurosawa a fost nominalizat la Oscaruri, pentru inegalabila versiune a tragediei regelui Lear, intitulată „Ran”, tânărul regizor japonez reușind să readucă pe scena internațională o stilistică demonetizată de atâtea „Godzille” (dintre care cea mai recentă este Godzilla X Kong: The New Empire, o caricatură atroce, dar de dimensiuni colosale).

Relația dintre regizor și șoferița amatoare îmi amintește de relația dintre Watanabe și Toyo, din Ikiru (1952), de altfel întreaga atmosferă, chiar și mișcările aparatului de filmare aduc aminte de această capodoperă a lui Kurosawa. Legătura dintre cei doi autori nu constă doar în preocuparea pentru teatralitate și pentru tema „teatrului în film”, care domină și modul de a povesti al lui Hamaguchi, cât într-o explorare a acelei dimensiuni a vieții care nu se vede imediat, care este la intersecția dintre realitate și imaginație.

„De fapt asistăm la două filme separate”

Construcția filmului punctează această ruptură -într-un mod neașteptat, genericul filmului („creditele” pentru romglezi) apare pe ecran după 40 de minute, informațiile tehnice despre film separă existența lui Yusuke alături de fosta lui soție, de momentul actual.

De fapt asistăm la două filme separate, după informațiile tehnice tipice, Yusuke începe o nouă viață la Hiroshima și o întâlnește pe Misaki. Atitudinea sumbră a lui Yusuke este amplificată de garajul unde are loc contactul cu tânăra femeie, cu atitudine de băiețoi. Saab-ul roșu are, evident, funcție simbolică, în acea mașină, unde am asistat la relația dintre Yusuke și soția lui, regizorul își repetă replicile din „Unchiul Vania”.

„Regizorul reușește să suprindă ceea ce Murakami conturează discret în prozele sale”

O mare parte din acțiunea filmului are loc fie în mașină, unde regizorul repetă replicile, fie în timpul repetițiilor pentru punerea în scenă a piesei lui Cehov, iar replicile din piesele în care joacă personajul sau cele doar auzite ori rememorate, devin explicații pentru trăirile acestuia în lumea reală.

După ce asistăm la celebrul monolog al Soniei, în care aceasta spune „Da, vom trăi unchiule Vania”, vedem cum pătrunde moartea în viața personajului din povestea cinematografică. La fel este trecerea de la momentul când Yusuke îl joacă pe Didi în „Așteptându-l pe Godot”, la instaurarea tragediei personale, pe care episodul teatral o contextualizează.

„Intimitatea și erotismul, narațiunea și stranietatea se îmbină în mod natural”

Deși nu este o adaptare „literală” a povestirii lui Haruki Murakami inspirată de atmosfera piesei Beatles-ilor, o altă mare calitatea acestui film decurge din faptul că regizorul reușește să suprindă ceea ce Murakami conturează discret în prozele sale. Filmul chiar începe cu o scenă tipic „murakamiană”, în care intimitatea și erotismul, narațiunea și stranietatea se îmbină în mod natural.

Otu, care este scenaristă de televiziune și scriitoare de proze construite tocmai în toiul orgasmelor, se află în pat cu soțul ei, eroul principal, Yusuke. Poveștile inventate de ea în toiul partidelor de sex sunt memorate de soț, care apoi îi reproduce dimineața ceea ce ea creează, dar uită.

Toate aceste discuții, învăluite într-o senzualitate tandră și calmă, ne generează iluzia unei intimități domestice. Numai că, pe măsură ce ne cuplăm cu personajele, începem să descoperim elemente de inflexiune tragică în existența lui Yusuke. El martor al unui moment neașteptat, soția îl înșală cu tânărul actor Takatsuki, care joacă în filmele ei de televiziune, apoi află că are glaucom, ne dăm seama că și-a pierdut fiica, moartă de pneumonie la doar 4 ani. Toate aceste înlănțuiri de evenimente culminează cu momentul când Yusuke revine acasă și își găsește soția moartă pe podea, în urma unei hemoragii cerebrale.

„Această tăcere devine mai grăitoare decât toate replicile și toate dialogurile din lume”

Narațiunea face un salt, după doi ani îl regăsim pe Yusuke, acum este regizor el însuși, dorind să pună în scenă tot „Unchiului Vania”, aceeași piesă în care jucase atunci când a murit Oto, soția lui. Deși e cazat la Hiroshima, nu întâmplător o referință tragică, unde are loc într-o vilă cu vedere spre mare, aproape extrasă din filmele lui Ozu, regizorul nu vrea să rămână acolo. Așa că este obligat să o accepte pe Misaki Watari, o tânără șoferiță care să îl transporte în siguranță.

În timp ce dezvoltă o relație cu Misaki, Yusuke interacționează și cu fostul amant al lui Otu, care este actor în piesa la care regizorul lucrează. Tensiunile mute dintre cei doi nu escaladează, însă, chiar în timpul repetițiilor, tânărul este arestat pentru uciderea unui bărbat, iar repetițiile la piesă sunt puse în pericol. Într-o răsturnare de situație și de emoții, Yusuke trebuie să preia rolul fostului amant.

Poezia vizuală a existenței personajelor într-un obiect cotidian, cum este Saab-ul roșu 900, care iese mereu în evidență pe fundalul spațiilor urbane gri și terne, subliniază amestecul despre care vorbeam, dintre real și subiectiv, dintre existența urbană și conflictele viscerale. Mijlocul prin care Hamaguchi ne conduce în lumea personajelor sale e ilustrat perfect printr-o scenă centrală din Drive My Car. Pe drum spre casă, Yusuke ascultă replica Elenei, care îi spune lui Ivan: „Ești cult și inteligent, înțelegi că lumea nu este distrusă de răufăcători și conflagrații, ci de ură și răutate”.

„Finalul ne aduce noi necunoscute”

Pe casetă este vocea fostei soții a lui Yusuke, iar Misaki îi povestește despre propria ei mamă, moment în care cele două personaje sunt cuplate vizual. Saab-ul roșu rulează în noapte, în tăcere, iar această tăcere devine mai grăitoare decât toate replicile și toate dialogurile din lume.

Pe măsură ce relația dintre regizor și tânăra femeie se dezvoltă, iar aici trimiterile la Alain Resnais și memorabilul Hiroshima, mon amour (1959) sunt inevitabile, se lămuresc o parte din necunoscutele relației dintre acesta și soția moartă, dintre Misaki și trecutul ei.

După aproape trei ore de film, finalul ne aduce noi necunoscute, pe care fiecare dintre noi trebuie să le procesăm în afara timpului filmic. De ce Saab-ul are alte numere de înmatriculare, de ce Misaki este în Coreea și nu în Japonia, de ce în mașină este un câine și nu Yusuke? Pentru că adevăratul cinema nu are loc în sala de cinematograf, ci în mintea spectatorilor, filmul continuă și după ce filmul s-a terminat, așa cum viața va continua și după viețile se vor fi încheiat.