Ma gandeam sa intrerup, macar pentru un timp jurnalul; e atata tristete in tara, incat mi-e si greu sa tot scriu despre multiplele forme de de amaraciune continue, pe care le arunca asupra poporului acestuia cohorte de incompetenti bine intentionati, vulgari, dornici de bani, multi bani, doar putere si bani… Vulgare aranjamente ies la iveala, vulgara incompetenta troneaza la carma tarii. De ce sa mai scriu jurnal? Noroc ca aseara, tarziu, dupa unsprezece ma suna de la Paris George Banu, sa-mi spuna cu cata placere citeste ce scriu…

———————

Nu poti sa-ti iubesti patria legat la ochi, spunea Frederico Garcia Llorca. Un cetatean caruia ii pasa de tara lui vede si lucrurile rele care marcheaza destinul propriei patrii. Fiindca tari pot fi o suta, patrie e numai una… Avea dreptate Cozmin Gusa cand spunea intr-un text recent: „Smecheria merge doar pana la un punct, tocmai pentru ca nu poate inlocui valoarea”. Traim, tocmai un astfel de moment. Cand este evident, totul.

E ca in literatura. Reusesti sa construiesti un personaj, doar atunci cand poti, ca autor, sa-ti vezi propriul personaj pus in situatii limita.

Ce rol joaca de fapt acesti „artisti” ai mizeriei politice? Ma uit la aparitiile de tarcovnic ale dlui Orban. Un om si un guvern fara idei, monoton, care molfaie aceleasi cuvinte. O betie de cuvinte fara nici o solutie. Atat. Oameni stersi si incapabili de a da o solutie curajoasa pentru ce va fi dupa Coronavirus. Asta e adevarul, vizibil. De ce ? Acesti oameni n-au fost niciodata pusi in scena dupa un scenariu; totul a fost aranjat, iar ei au fost distribuiti in roluri mai mari sau mai mici, dupa vulgaritatea si oportunismul pe care il puteau dovedi. Dupa obedienta si caracterul apucator dovedit unor mai mari la fel ca ei, sau chiar mai ageamii. Isi joaca propriul rol neputand iesi vreodata din el. Ce legatura au ei cu necajitii care pleaca la munci sezoniere in Germania? Ce legatura au ei cu faptul ca la 30 de ani de asa-zis destin european, Romania e doar tara de unde se importa sclavi, pentru ca agricultura marilor stapani sa se reporneasca… Nici unuia nu-i sta in gat mancarea sau „roze”- ul baut in statiuni scumpe, faptul ca suntem socotiti in lume un popor de sclavi.

Am reusit in anii acestia sa pierdem tot ce am avut, toate capacitatilor economice, inca o data robi ai importurilor. Ne-am distrus agricultura, cresterea animalelor, ne-am distrus propria istorie, ca sa fim acum sclavi onesti si cuminti pe tarlalele strainatatii. Ne-am distrus si imaginea de popor cu oameni buni si milosi… De a lungul ultimilor ani am preluat de la regimurile sovietice ale anilor ’50 tortura in penitenciare. Excesele din inchisori, pe fondul pandemiei de coronavirus, readuc în prim-plan condițiile precare din închisorile românești. Situația dramatică din acestea a făcut din nou obiectul unui raport al Consiliului Europei. Trei deținuți și-au pierdut viața, iar doi au fost grav răniți în urma unui incendiu la penitenciarul Satu Mare. Incendiul a izbucnit când deținuții au dat foc saltelelor, în semn de protest față de restricțiile impuse de către autoritățile închisorii, pe motiv de Covid. De unde atata barbarie la un popor care a suferit atat? De unde atata cinism incat sa-ti doresti ca stat civilizat sa-ti ucizi proprii detinuti? Televiziunile nu spun nimic despre asta, ca si cand detinutii n-ar fi oameni, si ei. Cat tapaj se face de marea sarbatoare a Pastelui, dar pe oamenii acestia care au gresit, asa cum poate gresi oricine, ii uitam cu totii, ingropati in mizerabilele puscarii romanesti. Halal crestinism, halal mila crestina…

Intre politicieni si romani e un zid tot mai opac; s-a pierdut orice legatura de umanitate intre conducatori si popor. Doar grupuri de mafioti-bisnitari pasnici, cu tranzactiile lor: lumea asta pestrita aparuta din parinti apartinand lumpenproletariatului comunist si, mai nou, de baieti si fete crescuti in familii de securisti de-ai lui Ceausescu, tineri inteligenti si taiosi, formati in scoli inalte occidentale, la fel de voraci si orbi la suferinta poporului, intocmai dupa cum au invatat, ani de zile, in copilarie si adolescenta in casele parintilor lor…

Iar noi traim fiecare zi ca vacile intr-un grajd cu televizoare, uitandu-ne in fiecare seara la mutrele lor inchipuite si pretioase, la butonii lor scumpi, la ceasurile stralucitoare de scafandru, purtate la costum, la ifosele si falsul patriotism afisat in fiecare seara, molfaind aceleasi 120 de cuvinte.

Dar mai sunt si „tinerii intelectuali, despre care Bourdieu spune ca vor trebui sa invete sa-si investeasca propriul capital pentru a obtine maximum de profit. Asa au aparut si la noi, genul de scriitori in care Statul a investit enorm, platind publicitate, uneori achitand costul publicarii cartilor acestora in strainatate. Cu alte cuvinte a „bagatului pe gat” a unor „autori” si „opere”, de care altadata n-ar fi auzit nici vecinii… Ne puteam gandi la asa ceva in cazul lui Breban sau Buzura? Doamne fereste! Frunzaresc „jurnalul”, gros – peste 500 de pagini al unui astfel de scriitor din tagma celor construiti de politicile culturale ale regimului Basescu, permanent „viitor premiu Nobel” pe care Statul roman prin liderii culturali l-au bagat pe gat Occidentului. E ilustrarea faptului ca nu poti scrie un jurnal pe mii de pagini fara prea mare talent si fara sa ti se intample nimic semnificativ.

—————

Nu cutez sa ies din casa; soarele pare pasnic, fara putere, cu siguranta ca e inca rece. Dar imi vine sa ies pe strazile pustii, sa-mi sun toti prietenii si sa evadam undeva, ca altadata, intr-un loc sigur, intr-o carciuma mica, mirosind a fum de tigari proaste si a bautura fermentata, sa stam pe scaune de lemn, incomode, sa bem a uitare si sa ne reintoarcem in blanda noastra viata de dinainte, cand timpul avea alta curgere, cand cafeaua avea alt gust si zambetul oamenilor de pe strada era sincer…

Dar pentru noi, cei din generatia mea totul pare terminat. Viata in haos, intr-o uleioasa ambiguitate, la intamplare e mai mult decat un preludiu nereusit al ultimilor pasi. Pasi intr un provizorat continuu si indecis; un fel de pustiu tacut in care suntem fara sa ne dorim sa stim asta, in mers spre nimicul nimic, pur. Doar iluzia ca in cazul nostru divinitatea va intelege ca in sine am fost niste oameni (mai) buni si ne va izbavi… Ne este greu si fugim de propria noastra imagine pe fundul unei gropi, desi acolo pare ca vom fi spectatorii perfecti ai unei germinatii, a imperceptibilei miscari telurice, a vietii de deasupra…

A inceput saptamana mare; au fost Floriile si parca Dumnezeu se afla peste tot, in aer, pulverizat asemeni unei pudre cu parfum de camp si de tigari umede.

Am aflat care sunt ordinele pentru inmormantari: decedatul trebuie pus de indata in doi saci de nailon gros; apartinatorii n-au voie sa-l privegeze decat in costume de siguranta, foarte putin. Apoi, repede, mortul trebuie ingropat. E golit de esenta si momentul despartirii vesnice…

—————-

„Cate vieti nu-si gasesc odihna prada unor gelozii mistuitoare si fara temei, unor josnice invidii (…) cui slujeste sa ai un suflet vesnic neincrezator, sa alegi raul din orice, sa traiesti in zavistie si ura? – intreaba minunatul Petru Cretia in „Luminile si umbrele sufletului”. Intr o lume normala ai cauta raspunsuri pentru ceea ce genereaza aceste triste zadarnicii care macina vietile oamenilor. Dar raspunsul major este ca atunci cand ura, delatiunea si mizeria sufletului uman este politica de Stat, luminile sufletului nu se mai aprind. Am fost distrusi cu voia celor care ne-au condus, iar acum, nu mai suntem aceeasi. Buna parte din noi s-au transformat in calai, procurori civili, acuzatori publici si denuntatori – categorii de oameni deveniti fara vina biete unelte ale statului paralel. Prin piete hastag, pe site-uri sau fircalind in cuvinte putine „articole” pe internet, bine subventionati din surse niciodata transparente, au ajuns sa nu si mai puna intrebari. Pentru ei nu exista decat alb si negru, vinovati si nevinovati, buni si rai.

Daca nu vom putea reconstrui Romania dupa aceasta catastrofa Coronavirus, asta se va intampla, mai ales, pentru ca in ultimii cincisprezece ani factorul uman, suprema valoare a unei tari, a fost distrus in mod deliberat. S-a pierdut ceea ce numea Cretia „inclinarea catre cultura sufletului”. Faptul ca aceste cohorte anihilate mental, care urlau prin piete si agitau catuse nu-si mai pun deloc problema ca poate chiar ei gresesc, ca poate mai exista si lucruri pe care judecata lor nu viseaza, ca nu tot adevarul Universal sta in propria lor inertie si in cercul lor orb al sinelui lor, ii va pierde. Si sunt tineri…

Acum e alta moda – daca nu esti de acord cu ei, cu tamaierea fara talent a Europei, bunaoara, cu „politically corectness”-ul de tinichea, deodata esti „agent de influenta al lui Putin”, al Chinei, sau vii din negura internetului, dominata de”Sputnik”.

Aseara, chiar despre acest subiect vorbesc cu prietenul Mirel Curea; o lunga si trista discutie despre lipsa lor de argument; teoria argumentarii pare a fi disparut din constiinta critica a formatorilor de opinie, numiti si „influenceri”. Cand nu-si apara propriile stipendii, toti acesti agitatori raman doar niste oameni de un banal exploziv, daca nu sunt chiar niste sarmani balbaiti, gangavi, nespalati, si indivizi de speta joasa. „Nu se poate exprima nici o parere in afara Liniei, care sa nu fie sanctionata de ‘deontologi’ cu acuzatia ca ” face jocurile Moscovei”, ca este pe „linia trasata de Kremlin” (…) daca esti ortodox fervent o arzi cu Patriarhul Kiril. Daca vorbesti despre familia ca despre celula sociala vitala, esti pe statul de plata al FSB. Daca esti de parere ca Romania are parte de un tratament de mana a t-spea in colhozul UE esti blat direct cu Putin, iar daca ai vreo idee critica cu comportamentul de vicerege al vreunui ambasador american esti o spurcaciune dughinista.” – scrie Mirel Curea in Ev Z, observand ceea ce e chiar de observat: acesti gretosi „influenceri” ne transmit de fapt, ca rusii si Putin sunt geniile planetei. Pun presedinte in SUA, scot Marea Britanie din UE si influenteaza planeta cand si cum vor. O fi bine, intreb? Cu siguranta nu ne va fi bine. Depasirea crizei economice nu se face dupa o o formula matematica aplicata vreunui popor. Se face cu o ampla coeziune a cetatenilor. Imposibila, cred, fiindca acest popor s-a atomizat, s-a impartit in tabere si nu mai practica de mult buna asezare a sufletului in tema generala reconstructiei. Fara reconstructia sufletului romanesc distrus azi, nimic nu va fi posibil.

—————–

Il sun pe Bogdan Comaroni si il felicit pentru textul publicat, text foarte bun, despre cum traim noi, crestinii primul Paste „interzis”, amintind-o pe babuta aceea desculta, a lui Petre Tutea, care se inchina in genunchi la icoana Maicii Domnului, devenind mai importanta decat orice laureat al premiului Nobel, si care are puterea de a zadarnici orice incercare de distrugere a credintei.

Pastele… Fara Lumina, fara mese mari, fara ragaieli, fara excesele si aceleasi vesnice imagini cretinizante de la televiziuni: cum se vand mieii, cum se pregatesc gospodinele… Dar si gretosul :”Romanul trebuie sa scoata din buzunar mai multi bani”… sper macar sa nu mai aud sabloanele din fiecare an cu „sarbatorile pascale in familie”, cu purificarea sufleteasca a politicianului roman prin vizite cu cadouri, oua rosii si cozonaci pe la orfelinate si camine de batrani, insotiti de echipe de filmare, si iata ca, pentru prima data amantele care pana acum erau abandonate in favoarea „pozei de familie”, se vor consola in izolarea decretata fara echivoc. Poate, in cel mai bun caz sa primeasca prin curier, pe post de iepuras, un parfum.

——————-

Se agita apele in politica. Gretos, totusi, Ponta. Ne spune ce ar face EL daca ar fi prim ministru… El, care a dezertat din fata incendiului de la Colectiv, dandu-si demisia pe facebook… EL, care de frica amenintarilor lui Coldea a oprit constructia de autostrazi. Chiar atat de grav poate fi afectata memoria romanului? Chiar atat de prosti sa fim? N-ar fi exclus. Imi stric, iata, aceasta dimineata insorita si rece, (dar totusi frumoasa, fiindca eu, impreuna cu alte multe milioane de oameni ai acestui pamant suntem, iata, in viata, gratie lui Dumnezeu!, caruia tocmai m-am inchinat!), citind un studiu recent publicat de doi profesori: Dragos Iliescu si George Gunnesch Luca.

Studiul a plecat de la datele culese timp de 16 ani din testele aplicate pe 12.000 de români, născuţi pe parcursul a 80 de ani. Astfel, media creşterii nivelului de IQ în România este de 3,4 puncte pe deceniu, peste media internaţională care e de 3 puncte la fiecare deceniu. Perioada de 80 de ani este împărţită în şapte generaţii, începând cu anii 1928 – 1945, prima generaţie post-război, apoi generaţiile Boomer-ilor, care cuprind românii născuţi între anii 1946 şi 1954 şi generaţia „late boomers”, a celor născuţi între ’55-’67, apoi generaţia decreţeilor, între ’67-’77, urmată de perioada târziu comunistă între ’78-’89, generaţia revoluţiei 1990-1995 şi în final generaţia democrată, 1995-contemporaneitate. Analiza datelor arată că cea mai mare creştere înregistrată a fost între anii 67-77, datorată în special politicilor de alfabetizare desfăşurate de regimul comunist care a dus profesori la sate şi a avut o politică de finanţare a procesului de educaţie.

„Regimurile totalitare, prin natura lor, ating unele obiective mult mai repede întrucât reuşesc să concentreze resursele şi să forţeze politicile către un anumit scop – iar atingerea unui grad ridicat de alfabetizare era un astfel de ţel asumat. Prin urmare, un efect pozitiv a fost că pentru prima oară în istoria României procentul de alfabetizare a trecut de 90%. Acest lucru s-a datorat mai multor factori, însă un rol important l-a avut creşterea finanţării sistemului de educaţie de către regimul comunist. Ca o consecinţă, deja în anul 1973 aproape 91% din copiii cu vârste de 6-16 ani erau înscrişi la una dintre cele 2.465 de şcoli ce existau în România.(…) Lucrurile se schimbă însă radical după anii 90, atunci când se observă o scădere accentuată ce ne duce la un nivel similar cu cel avut la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial.Am revenit la nivelul de după Al Doilea Război Mondial. Noi suntem astăzi, educaţional, ca după Război. Revoluţia şi toate reformele de după au fost similare unui război”, declara profesorul Dragoş Iliescu într-un interviu cu privire la această scădere majoră.

———

E o gluma. Aceste generatii „asteptate”, (cum li s-a spus in Romania), vor trebui sa salveze si sa reporneasca economia dupa Corona. Excelent. Mai aud pe la colturi, timid, nevoia unui plan de felul celui american, initiat de Roosevelt, mi se pare o utopie. Generatiile despre care vorbeste studiul pe care l-am citat presupune un proiect grandios, un „Romanian Deal”. Insa celebrul „New deal” american nu era un proiect, ci un sir de experimente curajoase ca sa scoata tara din criza. Iar Roosevelt nu facea, nici el, parte din cei nascuti intre 79-89, generatia tarziu comunista, care conduce azi Romania. Din nefericire.

————–

Mai mult ca sigur ca „proiectul” post Corona al politicienilor nostri se va rezuma la o temeinica si plangacioasa atitudine, cu care ne am obisnuit deja; cu cautatul si gasitul diverselor scuze care sa justifice neputinta, lipsa de viziune si de asumare demna a caderii in genunchi. Si, pentru ca am avut bucuria sa petrec o saptamana la Havana, chiar inainte de explozia pandemiei am admirat pe langa marile „temple” ale culturii mondiale, unde la fiecare pas dai de urmele trecerii unui zeu al literaturii si artei mondiale, demnitatea cu care suporta acest mare popor, poporul cubanez, o saracie si un blestem aruncat de „jandarmul” mondial asupra lui. Stateam la „Bodeguita del medio”, – carciumioara din centru, restaurant in care au calcat o buna parte din marii artisti ai Lumii, strivit de acest timp concentrat la maximum, care mi-a fost dat sa-l traiesc. Aveam alaturi prieteni dragi, beam mojito, unul dupa altul, iar Antonio Uribe, barmanul ne aprindea cate un Partagas, in ritmul dulceag amarui a muzicii lui Compay Segundo. Rar am trait o asemenea fericire. Un grup minunat de fete de la „Escuela special de Musica” ne cantau fericite fiindca nu eram doar „simpli turisti” si cunosteam in amanunt repertoriul „Buena vista social Club” si al Omarei Portuondo. Devenise un obicei. Intai la „Floridita”, sarutam statuia acelui Hemingway scriind la bar, in stanga si minunatele „Daiquiri”, apoi ne mutam in apropiere, printre cubanezi saraci, zambitori, prietenosi si demni, (niciodata plangaciosi, niciodata umili, poate chiar fericiti), la Bodeguita, dupa sfatul lui Papa Hem’ : My dayquiri a Floridita, my mojito a Bodeguita”.

De cum intram si incepea sa se instaleze acea atmosfera de libertate pretioasa, stropita cu mult rom, in fumul de habanos, sub ochii marilor personalitati ale Lumii care bausera la fel ca noi „mojito”, in mica oaza, ne zambeau din fotografiile atarnate pe peretii de tabla, si in imponderabilitatea creata de muzica lui Compay, totul devenea bucurie si fericire, sentiment unic, pe care doar acolo l-am simtit. Nu credeam, in momentele acelea ca imediat ce am ajuns in tara, imi va fi dat sa traiesc/traim ultimele momente dintr-o viata care nu va mai arata niciodata asa cum o traisem pana atunci. Nu credeam ca vom vedea oameni haituiti pe strazi, ca li se va face varstnicilor program de doua ore in care sa poata iesi la cumparaturi, ca in lume va deveni firesc ca varstnicii sa fie „eliminati” in caz de urgenta de la folosirea unui aparat de respiratie artificiala in favoarea unui tanar, oarecare, doar pentru faptul ca sunt „generatia expirata”…

„Nu le mai spuneți bătrânilor și nu ne mai spuneți, obsedant, tuturor că vom muri catastrofic, că va veni al doilea val al epidemiei care va fi mai dur, că starea de urgență va mai dura o lună, că nimic nu va mai fi ca odinioară. Lăsați grija asta excesivă, că de viața și de moartea noastră se ocupă Dumnezeu și noi înșine, după puterile noastre omenești.” Citez dintr un text minunat aparut azi sub semnatura presedintelui Academiei Romane, eminentul istoric Ion Aurel Pop. Nu e prima data cand ni se sugereaza ca am fi inutili. Porcaria asta a fost lucrata atent si meticulos, de intelectualii publici stipendiati de Basescu si mafia lui cu increngaturi in toate zonele de conducere ale tarii. Actiunea isi are inceputul in media controlata pe atunci de intelectualii basisti. Cautati pagina din „Cotidianul” in care se lansa lupta intre generatii sub titlul : „Generatia expirata versus generatia asteptata.” Urmarea stiti care a fost. Spune frumos (si dureros) marele profesor din fruntea Academiei: „Vedeai des tineri imberbi, plini de zel, activi și atoateștiutori care condamnau „nesimțirea” celor care au trăit sub comunism, care s-au ghiftuit sub comunism, care au construit comunismul și care mai voiau să și trăiască în continuare, să muncească, să făurească o lume democratică. Să ne amintim că avem acum în România tineri de 30-40 de ani care nu știu deloc, pe viu, ce a fost comunismul. Unii nu înțeleg încă nimic din lumea asta și condamnă generația celor de 60-70 de ani pentru simplul fapt că a îndrăznit să trăiască sub comunism, că și-a ales, din toată istoria asta lungă și mare, tocmai „epoca de aur” ca să ființeze. Bătrânii, aceste „relicve decrepite” – cum zicea nonșalant un comunicator nu demult – sunt afectate și chiar infectate de comunism și nu prezintă nicio încredere.”

Mare noroc am avut sa-mi traiesc ultimele sapte zile din viata normala a mea, a celor dragi mie si a omenirii, intr-un loc binecuvatat, la Havana, alaturi de prieteni, simtind atingerea marilor umbre ale culturii Universale… Pot, deci, sa spun asemeni lui Pablo Neruda, nemuritorul poet: „Marturisesc ca am trait!” Le multumesc ca m-au insotit in aceasta ultima calatorie minunata lui Cozmin, Andi, Mihai si Adrian, amabilului si simpaticului cubanez Egon Carvajal, care ne-a insotit, lui Manuel, care imi aducea in fiecare dimineata un „cafe doble corto”, pe terasa hotelului „National de Cuba” de unde priveam Maleconul pustiu si zbuciumul zgomotos al marii. Le multumesc celor patru cantareti, care in fiecare seara, cand coboram in gradina hotelului, trecand pe holurile somptuoase, pe langa camere unde statusera, de a lungul timpului Eduardo Galeano, Gabriel Garcia Marquez, Francis Ford Coppola, Jean Paul Sartre, dar si capii celebrii ai Mafiei, care ne insoteau cafeaua si romul cu tristetea cate unui „Dos gardenas” sau „Comandante, Che Guevara”. Fiecare avea peste saptezeci de ani si fiecare avea ceva din atitudinea, trasaturile si vocea marelui Compay Segundo. Fiecare din ei putea fi, am aflat la intoarcerea in tara, un „refuzat” pentru accesul la aparatul de ventilatie. Acesti „expirati” ai lumii care pot fi inchisi in case, si de care se pot dispensa, iata, cu cinismul exibat acum, al „generatiei asteptate” a acestei lumi, tot mai urate…

Octavian Hoandră