Puțini clujeni știu cine a fost Ion Mircea Enescu, chiar dacă acesta s-a născut în capitala Transilvaniei. E puțin cunoscut chiar și de cei din branșă cu el și au o vârstă venerabilă.

Ion Mircea Enescu a văzut lumina zilei în perioada interbelică, la puțin timp după crearea României Mari, și a trăit, cel puțin în gând atunci când nu s-a putut manifesta, cu valorile democrației europene.

Autoritățile comuniste, despre Ion Mircea Enescu: „Fiu de burghez, crescut la școala cosmopolitismului”

A fost un ghimpe pentru noul regim comunist-stalinist impus după 1947, care l-a și arestat pentru aproape cinci luni în urma unor acuzații nefondate făcute de doi colegi de breaslă, deveniți slugarnici ai noului sistem.

Gheorghe Gheorghiu Dej și liderii comuniști, cu fotografia uriașă a lui Stalin în spatele lor. Sursa: Fototeca online a comunismului românesc

În dosarul său de cadre, e notat:

„Din materialul cules de pe teren, aflat la dosar, rezultă că Enescu Mircea, ca fiu de burghez, crescut la școala cosmopolitismului, în timpul studiilor a avut o atitudine ostilă față de elementele progresiste și muncitorești.

În dese ocazii s-a manifestat ca un reacționar, fiind adept al partidului național-țărănist, a întreținut strânse legături cu membrii partidului amintit, în special cu Locuția, care în perioada 1944-1947 se găsea în fruntea Ministerului Economiei Naționale.

Datorită poziției sale potrivnice regimului democrat-popular, a fost reținut de autoritățile de stat în 1948, însă după un timp a fost eliberat fără a fi condamnat.

PROFESIONAL: Enescu Mircea are o bună pregătire ca arhitect-proiectant, însă și în acest domeniu se observă manifestări burgheze, elogiind în orice ocazie arhitectura realizată în țările capitaliste, nereușind să lichideze influențele cosmopolite și formaliste în arhitectură”, se arată în dosarul de cadre (vezi linkul de mai jos).

I. M. Enescu (Ciulli) (2)

Cine este Ion Mircea Enescu (Ciuli)

S-a născut în 9 februarie 1920 la Cluj, din părinți intelectuali, tatăl său fiind director de bancă, iar mama provenind dintr-o familie foarte bună. A avut două surori mai mari decât el și un frate geamăn. A urmat cursurile Facultății de Arhitectură din București între 1939 și 1946. Și-a întrerupt studiile pentru o perioadă.

Student fiind, Ion Mircea Enescu şi-a făcut stagiul militar într-o companie de geniu, pe frontul românesc, iar la un an după sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial şi-a luat licenţa de architect. La 20 mai 1949 a fost arestat, anchetat la Ministerul de Interne şi încarcerat la Jilava până în 30 septembrie 1949, fiind bănuit că plănuia să plece în Occident.

„Mijloace prin care se fabricau merite și cariere”

„La aflarea la Facultatea de Arhitectură a arestării mele, doi colegi, deja arhitecți, au afirmat public că ei au fost cei care m-au băgat în închisoare. Unul, coleg de an, fiu de moșier, în nicio perioadă n-a suferit rigorile clasei din care făcea parte, și-a păstrat somptuoasa vilă din Parcul Jianu, cadru didactic la facultate, un timp secretar la UAR.

Celălalt, puțin mai în vârstă, camarad de sport an de zile, zgomotos activist PCR. Dacă afirmațiile lor au fost sau nu adevărate, nici nu contează. Ele arată mijloace prin care se fabricau merite și cariere”, scria Ion Mircea Enescu, în cartea sa de debut „Arhitect sub comunism”, apărută în 2006.

Arestarea, dar mai ales urmările acesteia l-au afectat foarte mult pe Ion Mircea Enescu. Regimul stalinist impus în România i-a confiscat tânărului arhitect locuința din București, mobila și, cel mai dureros lucru pentru el, biblioteca.

„Încercând printr-un memoriu la Ministerul de Interne să-mi recapăt locuința și biblioteca mea profesională și de beletristică, răspunsul oficial al ofițerului a fost că dacă mai încerc să recuperez locuința, voi sta încă doi ani în arest.

Tot atunci mi-a arătat un înscris în care se menționa că biblioteca mea a fost arsă, deoarece avea conținut profascist și religios. Într-adevăr, aveam albumul Olimpiadei de la Berlin din 1936, făcut după filmul lui Leni Riffenstahl.

Erau fotografii cu fuhrerul Germaniei, Adolf Hitler, dar și cu instalațiile olimpice făcute de Albert Speer și, desigur, portretele și performanțele campionilor.

Iar cărțile cu conținut religios erau albume și volume cu catedrale gotice, renascentiste și baroce. Arderea unui astfel de patrimoniu, fără selecție și discernământ, mă trimitea cu gândul la epoca lui Savonarola sau Jean Calvin, unde bigotismul era virtute”, consemna Ion Mircea Enescu în aceeași carte.

Prima sa lucrare, un mormânt în Cimitirul Bellu

Prima sa lucrare a fost pe vremea când era student în anul III, un mormânt la Bellu de care a fost foarte mândru. „Am studiat vreo două săptămâni, ţin minte, o carte de arhitectură funerară italiană, până m-am decis să fac un mormânt simplu. Am fost foarte mândru că, în sfârşit, clientul a ales soluţia propusă de mine”, a explicat arhitectul Ion Mircea Enescu.

În perioada anilor ’50 – ’60, a ales arhitectura industrială. Avea să și motiveze de ce a ales această latură.

Facultatea de Mecanică din Cluj. Foto: uar.ro

„Noi, când eram studenți, eram foarte sensibili la arhitectura internaţională. Ne uitam ce se întâmplă în lume şi în anii ’40, ’44 -’45 am suferit că noi nu puteam face arhitectura pe care o făcea Oscar Niemeyer în Brazilia sau arhitectura lui van der Rohe, sau Le Corbusier şi aşa mai departe.

Pe urmă am început să intrăm noi în spiritul arhitecturii care după război nu mai avea opreliștile astea, pentru scurt timp. Pe urmă a venit realismul socialist care a fost cum a fost”, a povestit arhitectul clujean într-un interviu din 2003, realizat de M. Conovici şi A. Mocanu.

„Eu am putut face la vremea mea programe mari, interesante, într-un sistem care nu mi-a plăcut şi care nu încuraja individualismul, dar ăsta este anacronismul investiţiei sovietice. În 1956 am trecut la arhitectura industrială care era un domeniu al practicului, în primul rând programe mari şi întinse”.

Lucrări pe litoralul românesc

A fost autor sau co-autor la unele proiecte arhitecturale realizate pe litoralul românesc. „Noi, în anii ’64, am început să facem Mamaia, litoralul, tot ce s-a făcut acolo, industria, arhitectura industrială. În anii ’60 ne-am re-cuplat cu arhitectura interbelică.

Deja în lume erau construcţii altfel, dar noi eram cu ochii pe ele, adică eram cu ochii pe ce se întâmplă şi cât puteam făceam – într-un fel integrându-le – cam ce se întâmpla în lume, făceam cu mijloacele şi în conjuncture dată şi cu programele noastre. Dar s-au făcut lucrări remarcabile în timpul ăsta”, a explicat arhitectul clujean în interviul luat în 2003.

Clubul nautic din Mamaia. Foto: uar.ro

Sala de sport și Facultatea de Mecanică din Cluj, printre lucrările arhitectului Ion Mircea Enescu

Între 1950 și 1980, Ion Mircea Enescu, zis Ciuli, a lucrat zeci de proiecte de construcţii mari în Bucureşti şi în ţară, primul fiind extinderea Maternităţii Polizu în 1951. Au urmat Complexul Industrial Militari (1961), sălile de sport din Cluj (1965), Pitești (1969), Iași (1970) și Deva (1971), Facultatea de Mecanică Cluj-Napoca (1978), Secția de Metalurgie (1980).

Sala Sporturilor din Pitești. Foto: uar.ro

A întocmit studii și proiecte pentru IPCT, INCERC București precum și planul Institutului de Fizică Electronică din Constantine, Algeria (1980). Tabăra de creație de la Costinești, ansamblul artistic dispărut din neglijența și lipsa de răspundere a autorităților, poartă și semnătura arhitectului Ion Mircea Enescu.

În comunism, până şi această vocaţie a fost amendată: a mers în vădit răspăr în exacerbatele perioade ale realismului socialist şi ale marilor ctitorii ceauşiste, iar în locuirea urbană (începuse şi cea rurală) a produs tristele cartiere socialiste, cu acel iz de penitenciar-cazon şi cu puţine formule-clişeu de exprimare.

Ne-am obişnuit până acum, şi încă pentru multă vreme, cu urâtul la scară mare al Casei Scânteii şi al Casei Poporului. Exemple de inadvertenţă monstruoasă, care au fracturat sub comunism evoluţia firească a arhitecturii româneşti”, explica Ion Mircea Enescu în volumul „Arhitect sub comunism”.

Excelența Sa, Ion Mircea Enescu

După Revoluție, la vârsta de 70 de ani, Ion Mircea Enescu a revenit în Uniunea Arhitecților din România (UAR) fiind membru de conducere (1990-1998). Totodată, a fost directorul revistei Românul liber (ediția de București), membru refondator al Societății Atheneul Român și a Jockey Clubului Român (desființate în 1947).

Datorită prestanței și discursului său, colegii din UAR i-au spus Excelența Sa. S-a stins din viaţă la 90 de ani, pe 25 octombrie 2010, la București, lăsând în urmă construcții remarcabile.

A publicat două cărți Arhitect sub comunism, în 2006, și Întâmplări cu animale, oameni și automobile, în 2010, dar și articole, sinteze și recenzii în periodice culturale, în special în Arhitectura, dar și în Cotidianul, 22, Dilema, Panorama, Observatorul cultural.