FOTO. Rezident întors la Cluj după 2 ani lucrați la spitale din Irlanda: Încurajez tinerii să vadă cum funcționează alte sisteme

Mihai Oprea, absolvent al UMF Cluj-Napoca, este medic rezident în anul V, iar în urmă cu 2 ani a plecat în Irlanda, pentru a căpăta experiență și a vedea cum este sistemul de sănătate din această țară. În luna ianuarie s-a întors acasă, la Cluj.

Într-un interviu pentru Cluj24, Mihai vorbește despre experiența irlandeză și despre ce crede s-ar putea schimba în bine și în România.

Rezident întors la Cluj după 2 ani lucrați la spitale din Irlanda: Încurajez tinerii să vadă cum funcționează alte sisteme

Rep: Cum ați ajuns în Irlanda și de ce?

M.O: Eu am fost voluntar la SMURD încă din anul I de facultate, în 2014, ar fi acum 10 ani de când am început activitatea SMURD. Am lucrat inițial ca paramedic voluntar cât am fost student la Medicină, după care, când am terminat Medicina, am intrat în programul de rezidențiat în anestezie și terapie intensivă și în paralel am continuat pregătirea ca medic în formare cu cei de la SMURD.

După perioada Covid, la final de 2021, am pus Rezidențiatul pe pauză și am plecat în Irlanda pentru niște stagii medicale.

Trebuia să fie, inițial, o perioadă mai scurtă, dar apoi mi s-au oferit locuri de muncă mai bune și posibilitatea de a mă pregăti în centre medicale și am acceptat. Am stat doi ani de zile în Irlanda.

A fost o perioadă foarte bună, și simplă, dar și complicată. Am fost alături de familie. Am plecat cu doi copii, am venit cu trei, dar asta a făcut lucrurile sa fie un pic mai acceptabile.

O perioadă de 6 luni am fost în Mullingar, la 70 de km de Dublin și apoi m-am mutat în Dublin, unde am lucrat la Spitalul St. James’s, care are cel mai mare număr de paturi din Irlanda, un centru foarte bun, de referință, cu o echipă foarte bună, mai ales pe partea de terapie intensivă, unde am putut să lucrez și eu.

După un an de zile am plecat, pentru 6 luni la Crumlin, un spital de copii de referință din Dublin.

Merită experiența unui alt sistem

Rep: Pentru ce tip de specializare ați plecat în Irlanda?

M.O: În țară eram în programul de anestezie și terapie intensivă și m-am dus pe aceeași specializare, iar perioada pe care am petrecut-o în Irlanda poate să-mi fie recunoscută și să-mi continui Rezidențiatul.

Am plecat la finalul anului 2 de Rezidențiat, am venit înapoi în anul 5 și îmi continui Rezidențiatul, adică mai am un an de zile și apoi să-mi dau examenul de specialitate și să devin medic specialist.

Rep: Care a fost experiența în Irlanda față de România? Care sunt diferențele? Adică merită să lucrezi acolo ca medic?

M.O: Cu siguranță merită experiența de a merge într-un alt sistem să vezi cum merg lucrurile, cât de diferite sunt și să vezi ce poate fi optimizat.

Ce mi-a plăcut cel mai mult acolo a fost interacțiunea cu colegii. Irlandezii sunt în general foarte calmi, iar lucrurile sunt la fel și în spital. Toată lumea e amabilă, poți povesti foarte simplu, poți să ai o relație foarte cordială cu superiorii tăi, poți discuta cazuri.

Acolo toată lumea știa foarte bine ce poziție are și fiecare și-o respecta. Adică eu nu aveam voie să fac alte lucruri sau să mă bag peste munca asistentului.

De multe ori asistentul te pune la punct dacă tu, ca medic, încercai să organizezi lucrurile într-un mod diferit față de protocoalele lor.

Importanța muncii în echipă

Am învățat de la ei cât de importantă e munca în echipă, respectul între colegi, dar și ca toată lumea să se simtă în siguranță din punct de vedere psihologic la locul de muncă.

Toată lumea avea interesul pacientului în minte, să își desfășoare activitatea încât să le fie bine pacienților. Acest aspect poate avea legătură și cu faptul că există mult mai mult personal decât în România. De exemplu, în Terapie Intensivă aproape tot timpul este un raport de unu la unu, adică un asistent și un pacient.

Asta face ca nivelul de stres al personalului medical scade foarte mult și poți să te concentrezi pe ceea ce ai de făcut. Vei fi foarte interesat să-ți desfășori activitatea foarte bine la un pacient dacă tu ai doar un singur pacient.

Când vorbeam de câte paturi avem, însemna, de fapt, de câți asistenți și medici disponibili avem pentru un pat cu un pacient, de care să ne putem ocupa la standardele pe care le avem de îndeplinit.

Managementul face diferența

Rep: Ca dotare cu aparatură și echipamente medicale sunt în spitalele din Irlanda?

M.O: Nu mi se pare că au lucruri mai bune neapărat decât avem noi. Aceleași ventilatoare le-am văzut și la noi, aceleași aparate, unele pe care ei nu le aveau, cum sunt monitoarele hemodinamice. Ei probabil nu simt ca au nevoie de ele.

Infrastructura lor medicală nu e neapărat genială, au început să renoveze spitalele și să construiască altele noi. Multe dintre spitale sunt clădiri destul de vechi în care tot au adăugat.

Acum se finalizează lucrările la Spitalul Național de Copii, care este unul ultramodern și futurist.

Dar ce am observat ca diferență foarte mare este managementul, care e făcut de oameni pregătiți pentru asta. E ca un board de directori, au oameni în pozițiile cheie care sunt competenți, care sunt manageri, nu neapărat medici, care știu să conducă o unitate. Fiecare spital este condus ca o companie care trebuie să-și respecte îndatoririle.

Nu am văzut să fie probleme cu medicamente, de aprovizionare. N-aș putea spune că excelează în aparatură, cu toate că unele sunt foarte bune, dar mi-a plăcut că au departament de ingineri clinici.

Dacă am o problemă cu un aparat medical, nu mă apuc eu ca medic să mă uit cum să scot o valvă, să pun alta. Chem inginerul care numai cu asta se ocupă și care face mentenanță la aparat.

Concentrare pe pacient

Eu, ca medic, nu am nicio treabă cu mentenanța aparatului. Sigur, trebuie să îl verific, să fac verificările de natură clinică, dar la cele de natură tehnică nici nu am voie să mă ating. Și asta mi-a plăcut foarte mult, nu trebuia să îmi bat eu capul ca medic și cu aceste probleme tehnice, și puteam să mă concentrez strict pe pacient.

Și mi-a mai plăcut ceva, empatia față de pacienți care nu a lipsit niciodată în cei doi ani petrecuți în Irlanda. Nu există să intri la un pacient în salon și să nu saluți, să nu te prezinți, să nu îi explicit ce proceduri medicale aplici.

Și apoi vine partea de managementul calității în spital, unde am învățat destul de multe, pentru că la St. James’ s erau câțiva consultanți foarte buni și am avut șansa să învăț de la ei cum se face un audit, cum se face o întâlnire de evaluare. Erau întâlniri în care se discutau cazurile care au mers prost sau care erau mai deosebite, dar nu doar că se discutau, ci era ceva natural să se dezbată cum putem îmbunătății serviciul și chiar se implementau acele măsuri.

Lucruri puse în mișcare

Am avut eu un caz în care unul dintre pacienții mei de pe secția de arși a sângerat masiv și lucrurile s-au mișcat greu, adică a trebuit să mă chinui să aduc sânge, încălzitor de perfuzii, să mobilizez staff-ul și s-a discutat problema. Am fost impresionat să văd că nu doar s-a notat pe hârtie, ci foarte repede s-au luat măsuri reale să schimbe lucrurile pe acea secție.

Alt exemplu. Dacă mergeam la consultant și îi spuneam că vreau să fac un proiect educațional sau să schimb un protocol, nu aveai nicio rezistență, din contră, erai sprijinit și încurajat pentru că ei știau că beneficiază secția și pacientul.

Cumva lucrurile progresează nu doar din direcția asistentului-șef sau a medicului-șef, ci sunt foarte mulți oameni cu responsabilități clinice sau non-clinice care se ocupă de partea lor, de audit, cercetare de educație.

Medicii români, bine pregătiți

Rep: Care a fost interacțiunea cu pacienții și colegii din spitale când aflau că ești din România?

M.O: În Irlanda sunt foarte mulți străini, foarte mulți imigranți. Faptul că anestezistul nu e irlandez era la ordinea zilei. Dar nu a fost nici o problemă, doar la început am avut mici dificultăți cu limba, erau mulți termeni tehnici. Ce am observat e că, în general, românii sunt foarte apreciați în Irlanda, medicii sunt foarte bine pregătiți.

Am venit înapoi convins fiind că și noi facem ceva bine. Mă gândeam că, în România, există unele chestii care merg prost, dar trebuie să facem și ceva bine dacă aproape toți colegii mei care au mers în Irlanda au primit review-uri foarte bune.

Eu în fiecare spital în care am fost, la final oamenii au fost încântați și replica lor era următoarea: orice rezident român am avut s-a descurcat foarte bine, ne-a plăcut de el, a primit recomandări și a progresat mai departe.

Deci sunt absolut convins că ceva trebuie să facem bine în țară și de multe ori mă gândesc ce înseamnă acel ceva. În Irlanda, dacă văd că ventilatorul este stricat, chem inginerul să îl repare, dar în România cumva ești obligat să te descurci, să găsești o soluție, să faci ceva ca lucrurile să funcționeze.

Și cred ca acest lucru creează reziliență, iar asta poate fi un avantaj.

Stau bine la infecții nosocomiale

Rep: Ce ați constatat din punct de vedere al infecțiilor nosocomiale în spitalele irlandeze?

M.O: Este fenomenal de bine. Inițial, când m-am dus acolo, am fost șocat. M-am dus la blocul operator și am vrut să salut medicul care trebuia să mă primească, iar acesta mi-a făcut semn să intru, deși eram în haine de stradă.

La noi, în România, de regulă ai filtru în care intri cu primul set de haine clinice, intri într-o cameră și te schimbi și ieși pe cealaltă ușă cu alte haine clinice pe care le folosești doar în blocul operator.

Acolo nu. În aceleași haine ieșeam afară să mănânc, veneam înapoi în Terapie Intensivă, după care mă duceam în sala de mese. Și îmi imaginam ”ce infecții au ăștia aici”. Dar nici vorbă, nu sunt infecții cu germenii multirezistenți. Am văzut foarte, foarte puține cazuri.

De asemenea, e foarte important și cum se folosesc antibioticele. În fiecare spital aveam un protocol specific spitalului. Dacă eu eram de gardă, noaptea doar rezidenții fac gardă, iar specialiștii sunt acasă și poți să vorbești cu ei la telefon, și cum nu știam antibioticele așa de bine, aveam o aplicație în care intram și care îmi sugera ce antibiotic trebuia să folosesc.

Dacă tot nu eram sigur că un antibiotic e bun sau nu puneam mâna pe telefon și sunam infecționistul care era întotdeana de gardă și care îmi spunea ce și cum și eram și eu mai relaxat.

Dacă erai într-un spital mic, atunci puteai suna în Dublin dacă aveai nevoie de un sfat.

Training în ultima zi de lucru

Toată lumea a fost foarte de treabă. Țin minte un lucru care m-a fascinat. Eu nu aveam făcut trainingul pentru transfuzii sangvine, nu aveam certificarea lor și m-am dus să caut hematologul care făcea acea pregătire.

Era o doamnă, o găsesc pe coridor și i-am zis că am nevoie de pregătire. Și îmi spune: ”Ce bine că ai venit la mine, hai că te ajut. Eu sunt în ultima mea zi de lucru, astăzi mă pensionez, dar o să-ți fac ție trainingul”.

Deci doamna își aduna lucrurile din birou în cutie că se pensiona și, totuși, pentru că eu i-am cerut să-mi facă trainingul s-a așezat lângă mine și m-a ajutat. Mă gândeam că în ultima zi de lucru ar fi ultimul lucru de care i-ar fi păsat, să mai facă training și mai ales doar pentru o persoană.

Am mai observat că oamenii veneau relaxați la muncă la spital ceea ce mi-a plăcut și m-a făcut să văd cu alți ochi munca aceasta.

Se pot face lucruri frumoase și la Cluj

Rep: Cu ce experiență ai venit înapoi? Ce ai vrea să transpui în practică în România din ceea ce ai învățat în Irlanda?

M.O: Am avut o viață foarte bună în Irlanda din punct de vedere profesional. Mi-am făcut și câțiva prieteni, dar principalul aspect care mi-a lipsit a fost familia și oamenii apropiați. Sunt zboruri directe din Cluj către Dublin, eram la 3 ore și jumătate distanță de țară, dar simțeam așa că nu e același mediu.

Apoi, noi avem încă un proiect, ”Academia de Prim Ajutor”, în care predăm cursuri de prim ajutor și era greu să o fac de acolo, iar aici simt că ar avea un impact foarte mare și acesta a fost un motiv important pentru care am revenit acasă.

În plus, soția mea e moașă și consultant în alăptare și vrea să ajute mămicile de la noi, pentru că e nevoie foarte mare de oameni cu aceste cunoștințe în comunitate. Deci aveam amândoi și aceste proiecte la care ținem.

De asemenea, am înființat o asociație prin care dorim să facem cursuri de prim ajutor în școli, care să fie gratuite, astfel încât toți elevii să aibă acces la ele.

Apoi am avut și sentimentul că am învățat foarte multe din țară și, cumva, datorez asta comunității de aici, datorez asta medicilor care au avut răbdare cu mine să mă învețe, celor de la SMURD, celor din Spitalul Clinic Județean și de la Municipal, unde am lucrat cu niște anesteziști foarte buni.

Simt că se pot face foarte multe lucruri frumoase și aici la Cluj și avem datoria să încercăm, să vedem dacă putem implementa lucruri precum managementul calității, partea de audit și de proiecte educaționale.

Cursurile sunt importante

În direcția aceasta am un interes foarte mare, și pe partea clinică cu anestezie și terapie intensivă, dar mai ales pe partea de educație clinică, educație medicală, atât pentru personalul medical, cât și pentru populația generală.

Cred că avem un deficit destul de mare, la nivelul populației generale, în a înțelege ce se întâmplă în lumea medicală, în a înțelege ce boală ai, cum se tratează, ce se întâmplă în spital, ce poate face un spital sau ce poate face un medic și ce nu poate face.

Și există deficit și din punct de vedere al personalului medical, mai ales pe partea non-clinică, spre exemplu abilitatea de a interacționa eficient cu pacienții.

Poate ce am învățat în Irlanda e cumva ruta pe care ai putea să aduci oameni care au competențele acestea și să le implementezi aici.

Singurul curs pentru comunicare l-am făcut prin anul 1 de facultate și apoi n-am mai avut nici o pregătire despre cum să interacționez cu pacientul, cum să dau o veste proastă, lucruri pe care ai nevoie să le înveți prin cursuri de formare.

Aceste lucruri am văzut că sunt foarte frecvente în Irlanda, foarte multe cursuri pe partea aceasta și ești obligat să le urmezi.

Ca să pot să lucrez la Spitalul St. James’s, am fost obligat să fac 12 cursuri pe o platformă de e-learning pe care o avea spitalul, de la lucruri de baza precum prevenirea și stingerea incendiilor, manipularea greutăților, dar mai ales cum să comunici o veste proastă, cum te asiguri că un copil nu e supus unui abuz, cum îi protejezi pe vârstnici de abuzuri.

Și nu doar medicii făceau aceste cursuri, ci și asistenții, infirmierii, brancardierii, toată lumea.

Tinerii, încurajați să plece și să se întoarcă

Simt că pe partea aceasta există foarte multe lucruri de făcut și sunt foarte mulți oameni care la nivel personal le fac în țară, dar trebuie o practică unitară.

Cred că aceasta aș putea eu să ofer, să-mi aduc aportul managerial pe care l-am dezvoltat și în perioada în care am fost la SMURD și am făcut diferite proiecte cu ei, după aceea prin Academia de Prim Ajutor.

Încurajez cât mai mulți tineri să plece prin alte țări să vadă cum funcționează alte sisteme și apoi să vină acasă, să vedem cum putem să facem toți treabă bună pentru România.

Pune umărul în comunitate

Rep: Ai mai fi putut rămâne în Irlanda?

M.O: Sigur că da. Tentația a fost mare, mai ales că cei de la Spitalul ”Mater Misericordiae” din Dublin, unde există cea mai performantă terapie intensivă din insulă, mi-au oferit un loc de muncă chiar înainte să vin spre Cluj. Am refuzat.

Nu a fost ușor, dar mi-am propus să revin în țară, să încerc să pun si eu umărul la comunitatea care m-a pregătit, cu gândul de a mă readapta și a-mi regăsi locul. Și sunt sigur că o voi face. Suntem prea mulți oameni care ne dorim o zi de mâine mai bună.

Fiind rezident în anul 5, voi continua modulele la Spitalul Clinic Județean de Urgență și la cel Municipal, apoi după susținerea examenelor finale voi încerca să îmi găsesc un loc de muncă în unul din spitalele noastre și, foarte important pentru mine, să continuăm educația medicală și cursurile prin Academia de Prim Ajutor.