Biserica reformată din satul Viștea, județul Cluj, reprezintă una din cele mai cunoscute monumente istorice medievale ale Transilvaniei și ale regiunii Călata.

Clădirea de zid, uninavată, caracterizată de un cor dreptunghiular pe baza ancadramentului romanic al portalului de vest, se pare că a fost construită la sfârșitul secolului al XIII-lea.

Prima menționare documentară a localității datează din 1229. În anul 1291, satul devine, prin donație regală, proprietatea episcopiei de Ardeal. Biserica dispune de un mobilier liturgic din lemn pictat, iar cele mai importante piese sunt: strana gotică (ulterior transformată), tavanul casetat de sec. XVIII, susținut de o grindă-meșter sprijinită pe un stâlp central de lemn, băncile, canaturile intrărilor de vest și de sud, masa Domnului, amvonul și coronamentul amvonului.

Alăturat clădirii, a fost ridicată o clopotniță de lemn în secolul al XVIII-lea. Cel mai vechi clopot al său datează din perioada lui Matia Corvinul, purtând inscripția 1487. Anul trecut, zidăria bisericii a fost consolidată și tencuită la exterior, șarpanta și clopotnița au fost reparate.

Mulți specialiști au atras atenția asupra valorilor neștiute ale bisericii. În 1913 István Gróh a documentat în acuarelă zece scene de pictură murală (care atunci nu au putut fi puse în valoare), iar în anul 1935, în interiorul zidurilor sacristiei demolate, s-a găsit o zidărie de plan arcuit, probabil aparținând unei biserici rotunde medievale dispărute.

Una dintre scenele documentate de Gróh s-a regăsit pe peretele sudic al navei în 2008, iar în colțul de sud-est au fost dezvelite două scene necunoscute, corelate, reprezentând Răstignirea, sfântul Longinus și un scutier.

Scena sudică, reprezentând o navă de pelerini în furtună, s-a realizat în jurul anului 1400 (pe baza considerentelor stilistice), scenele din colț sunt mai timpurii, din prima jumătate a secolului al XIV-lea. S-a observat și faptul că picturile din colț au fost executate în original sub baldachinul construit al unui altar lateral dispărut. Astfel de ciborii de altar sunt rare în materialul medieval de la noi.

Sprijin de la Budapesta

În anul 2022, cu sprijinul Fundației Teleki László din Budapesta s-a continuat dezvelirea picturilor murale de pe arcul de triumf semicircular, în concomitent cu cercetările de istoria artei.

În cadrul acestora, s-a ridicat ipoteza că ancadramentul inedit al intrării de sud și absida de plan pătrat s-au construit, mai degrabă în perioada gotică târzie, decât în cea romanică. Teoria este susținută și de unele analogii ale ancadramentului ușii sacristiei, conform cărora, bolta în cruce a sanctuarului, datată prin inscripția 1498, de pe cheia de boltă, nu este rezultatul unei intervenții ulterioare, ci parte integrantă a construcției.

Cu ocazia dezvelirii picturilor murale, pe suprafața vestică a arcului de triumf s-a regăsit scena Bunei vestiri, pe latura din stânga se observă figura arhanghelului Gabriel și detaliul figurii lui Dumnezeu-Tatăl, iar pe latura din dreapta, și mai fragmentar, se zărește figura în picioare a Maicii Domnului.

Compunerea scenei Bunavestirii, în care se intercalează arcul de triumf, are multe analogii străine și autohtone: Palermo, Cappella Palatina, Reichenau-Oberzell, biserica Sf. Gheorghe (Germania), Padova, capela Scrovegni, Kraskovo (Slovacia), Vălenii de Mureș etc. Scena aparține stratului de tencuială executat la începutul secolului al XIV-lea.

Intradosul arcului de triumf a ascuns alte surprize: pe încheierea arcului s-a păstrat fragmentul superior al figurii lui Isus al Judecății de Apoi (Maiestas Domini), care original s-a continuat pe bolta demolată a unui sanctuar mai vechi, mai mic decât cel actual.

Figura lui Isus

Astfel, fragmentul de frescă dovedește și faptul că, corul actual este secundar față de navă. Figura lui Isus era acompaniată de simbolurile celor patru evangheliști, dintre care două sunt descifrabile, vulturul (Ioan) și probabil îngerul (Matei), cel din urmă ține și o carte deschisă. Inscripția cu minuscule gotice a cărții este parțial descifrabilă, conține un verset după Apocalipsa lui Ioan.

Este interesant faptul că la începutul sec. XIV, inscripțiile în minuscule sunt extrem de rare. Pictura s-a continuat spre jos cu galeria apostolilor, din care s-au păstrat 2-3 figuri, printre care putem identifica sfântul Andrei, datorită crucii specifice în X.

Din punct de vedere stilistic, picturile murale ale arcului de triumf se includ într-un cerc stilistic bine cunoscut în Transilvania, iar cel mai renumit astfel de exemplu prezintă ciclul legendei regelui sfântul Ladislau de la Ghelința (jud. Covasna).

Apare și în numeroase alte locații: Sântimbru-Ciuc, Crăcuinești, Unirea, Cricău, Sic, Fizeșul Gherlii etc. Acest cerc stilistic spectaculos este denumit de unii cercetători, italo-bizantin, dar datorită răspândirii sale largi, este mai corect să vorbim despre o tendință a goticului central-european care utilizează tradiții italiene duecento.

Datare din anii 1300

Datarea exactă a acestui grup stilistic este problematică, deoarece nu dispunem pentru niciunul dintre exemple de date istorice, inscripții de datare sau vreo informație de acest gen, astfel datarea oscilează, în literatura de specialitate, între anii 1310 și anii 1340.

Din această cauză, avea importanță deosebită observația restauratorilor, conform căreia tencuiala frescei atinge grinda-meșter care susține planșeul și, prin intermedierea acestuia, șarpanta navei.

Prin analiză dendrocronologică (în cazul ideal) poate fi stabilită data tăierii copacului cu exactitate de an (sau chiar de anotimp). Acest demers ne poate oferi o datare pentru structura de lemn și implicit și o datare de tip post quem (mai târziu decât …) referitor la picturile murale.

Din analiza dendrocronologică, posibilă datorită sprijinului Fundației Teleki László, s-a aflat că unul dintre lemnele databile cu exactitate, a fost tăiat în iarna anilor 1329-30, astfel structura putea fi construită chiar în anul 1330. Picturile nu pot fi mai timpurii acestei date.

Analizele dendrocronologice au fost efectuate în toamna anului 2022 de către echipa Anno Domini Dendrolab, din Miercurea Ciuc, la inițiativa restauratorilor de pictură murală și a istoricului de artă care studiau biserica. âDupă prelevarea mostrelor la fața locului și analiza acestora din laborator s-a aflat faptul că grinda-meșter amplasată de-a lungul navei și stâlpul de lemn cioplit care o sprijină datează din secolul al XIV-lea, mai precis de la cumpăna deceniilor 1320-30.

Analiza inelelor anuale a grinzilor montate în frontoanele navei contemporane cu construirea acestora, respectiv a unor piese reutilizate în șarpanta de astăzi (care fusese asamblată pe la mijlocul secolului al XVII-lea) indică și faptul că șarpanta veche a navei, respectiv unele elemente zidite ale sale s-au construit, de asemenea, în această perioadă. În cazul unei piese din pod, datarea are exactitate de an, pentru vechea șarpantă a fost utilizat stejar tăiat în iarna anului 1329-30.

Cele mai vechi șarpante din Transilvania

În consecință, se poate constata că planșeul, șarpanta de odinioară a navei bisericii, respectiv grinda-meșter și stâlpul care le susțin au fost construite în 1330 și – pe baza cunoștințelor noastre actuale – sunt cele mai timpurii șarpante și planșee cunoscute și păstrate până astăzi în Transilvania.

Din piesele reutilizate ale șarpantei medievale în acoperișul actual, foarte probabil, poate fi reconstituită șarpanta din secolul al XIV-lea care necesită multă muncă pe teren și analize noi.

Structura de la Viștea este una deosebit de rară, planșeul susținut de grindă-meșter și stâlp mai are un singur exemplu în Transilvania, datarea căruia este încă necunoscută.

Vestigiile de o rarisimă importanță necesită continuarea cercetărilor de parament, de dendrocronologie, de arheologie și de istoria artei, pe care vrem să le reluăm în anul 2023.

La cercetări au participat: Lóránd Kiss, Zsolt Sólyom, Melinda Filep, Janka Melinda Oláh, Károly Sipos (restaurare pictură murală, Imago Picta, Târgu Mureș), Boglárka Tóth, István Botár, Denis Walgraffe (dendrocronologie, Dendrolab, Miercurea-Ciuc), Attila Weisz (istoria artei).

Lóránd Kiss, Boglárka Tóth, Attila Weisz

Sursa foto: Teleki László Alapítvány, Budapest/Fundația Teleki László, Budapesta