Expoziția Muzeul Păpușilor este deschisă publicului între 27 iunie și 14 iulie 2024. Aflată la cea de-a 18-a ediție, aceasta se poate vizita la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca. Aici, cei mici și cei mari pot pătrunde în lumea fermecată a poveștilor, prin decorurile, costumele și personajele din cele două spectacole consacrate ale Teatrului de Păpuși „Puck” din Cluj-Napoca.

Primul spectacol este „Aventurile lui Puck”, în regia lui Cristinel Nedea. Acesta este realizat după „Visul unei nopți de vară”, de William Shakespeare și îl are ca personaj principal pe năzdrăvanul spiriduș Puck care simbolizează destinul capricios. Puck îi poartă pe spectatori prin lumea zeilor, a zânelor și a muritorilor, provocând un haos plin de umor. Elena Ilash este curatoarea expoziției, dar și una dintre scenografele celor două spectacole. De asemenea, ea se ocupă și de picturi, costume.

Al doilea spectacol este „Povestea viței de vie”, în regia lui Kovács Géza, care este inspirat din realitate și anume, de vița de vie care crește în curtea Teatrului „Puck”. În poveste este vorba despre un rege care are o fiică foarte frumoasă, pe care o iubește foarte mult. Însă, acesta este invidiat de către toți, inclusiv de un împărat care dorește să îi fure fiica, respectiv vița de vie. Totuși, un elev curajos o salvează pe prințesă.

Elena Ilash: Am vrut să coborâm păpușile de pe scenă

Rep: Cum a luat naștere această inițiativă de a organiza expoziția?

E.I.:  Ideea a pornit de la faptul că am vrut să coborâm păpușile de pe scenă pentru a le aduce într-un cadru diferit, dar prietenos, în care păpușile sunt actanți, dar care fac parte din muzeu.

Avem și aici o parte interactivă, în care oamenii pot să citească despre poveste, despre personaje. Sunt și fotografii din piese, înregistrări.

Rep: Care este inspirația dumneavoastră atunci când alegeți decorurile, picturile?

E.I.: În principiu, se pornește de la un scenariu, de la discuții ale scenografului cu un regizor care vine cu o propunere de titlu de piesă și atunci, inspirația poate veni de la o idee clasică, după un modul clasic de redare sau ceva adaptat între nou și vechi sau ceva nou. De fiecare dată se caută un melanj, cea mai bună idee, care să le vină în întâmpinare copiilor, generațiilor actuale, deși piesele clasice încă au o fascinație aparte. Acestea sunt cerute, se joacă. De asemenea, vrem să păstrăm și un anumit tip de spectacol, de tip bâlci, care este încă bine gustat și dorit, în contextul atât de divers al vremurilor noastre, până la urmă.

Costumele sunt o provocare

Rep: Dar atunci când vine vorba despre costume?

E.I.: Și costumele sunt o provocare. Gândește-te că încă se apelează la costumele făcute manual în atelierele teatrului sau adaptate, măști, machiaj, pentru a fi cât mai aproape de personajele pe care noi ni le dorim. Costumele, în teatrul de păpuși și marionete, sunt o categorie aparte pentru că de multe ori, actorii sunt în spatele păpușilor, a decorurilor, pentru că păpușa, în sine, este interfața pe care noi o folosim, dar desigur, sunt și piese în care ele se îmbină și sunt preponderent cu actori sau cu păpuși.

Costumele sunt o provocare deoarece pe mine mă interesează foarte mult ideea de vizual convingător, pentru că prima impresie e cea vizuală până începe piesa, până se convinge publicul în privința subiectului, a sinopsisului, a adaptării, a scenariului. Astfel publicul intră imediat în poveste, îl avem de partea noastră.

Este o dovadă de profesionalism, de tradiție. Există niște mici reguli care ne-au învățat că astfel trebuie stea lucrurile, dar pe care le adaptăm tot timpul la situații. De exemplu, dacă faci Albă ca Zăpada, n-o s-o faci la fel ca prima sau a doua dată deoarece viziunile sunt altfel, la fel și distribuția.

De asemenea, pot fi personaje care se întâlnesc, ca idee, cu oamenii din actual. Am avut un Pinocchio care mergea pe rotile, era îmbrăcat în blugi. Este vorba despre o perpetuă adaptabilitate la ce este nou, o recontextualizare, astfel încât copiii să se poată identifica sau să își găsească modele.

Mare amatoare de poezie

Rep: Integrați în spectacole și sculpturi făcute de dumneavoastră?

E.I.: Mai puțin. Aș putea spune că mai degrabă e la nivelul de amprentă personală totul. Vrând-nevrând pui din tine acolo. Ține și de un anumit tip de autenticitate, de reprezentativitate.

Există aplecare spre un anumit tip de pictural, sculptural, depinde. Dar reușesc uneori, mai ales că eu le concep, le pictez, le adaptez la scenă. Când pot, cu mare plăcere fac lucrul acesta. Sigur, în piesele mai contemporane putem face lucrul acesta, dar nu numai. Până la urmă orice se poate reidentifica, refolosi. Poți lua o idee din trecut, s-o aduci în acual și să fie wow.

Rep.: Care sunt operele dumneavoastră literare preferate?

E.I.:  În general, sunt mare amatoare de poezie. M-am și apucat recent de scris și am o carte deja publicată, însă gust foarte mult și teatrul, evident, un anumit tip de proză. Îmi e greu să mă opresc la niște titluri anume, dar de aici fac parte și poveștile de toate felurile, mai ales cele orientale. În principiu, gust orice este provocator, emoționant. Îmi place, în aceeași măsură, să citesc ceva clasic dar și ceva contemporan scris bine, imaginativ, care are implicată partea asta vizuală. Mie îmi place să le am în fața ochilor, cu cât mai multe descrieri.

Rep: Ce scriitori vă plac cel mai mult?

E.I.: Prefer poeții și poetele. Nu știu dacă am unii preferați, n-aș vrea să nedreptățesc pe cineva, să îi pun într-un top. Sunt mulți autori care mă inspiră. Tot timpul am 3/4 cărți începute.

Spre expresionism

Rep: Care sunt operele dumneavoastră de artă preferate?

E.I.: Aici deja suntem pe terenul meu. Niște artiști contemporani, Anish Kapoor, iar din spațiul românesc Paul Neagu îmi place foarte tare. Pe pictură ar fi un clasic care e foarte pe gustul meu, Theodor Pallady. Sunt foarte mulți care încă sunt în viață și care îmi plac foarte tare, nu doar clasici consacrați.

Îmi place și generația de noi artiști emergenți care au forță și idei extrem de bune. Tind inclusiv înspre femeile din artă care au un rol foarte bun acum, care scriu istorie până la urmă, precum Marina Abramović, Magdalena Abakanowicz, Niki de Saint Phalle, o artistă foarte scenografică, din punctul ăsta de vedere, îmi place foarte tare.

Rep.: Atunci când creați, înspre ce curent simțiți că vă îndreptați?

E.I.: Aș tinde să zic că înspre expresionism. Nu mă pot desprinde total de partea de figurativ. Îmi place să regăsesc detalii, măcar detalii. Nu respect întrutotul. Îmi plac foarte mult interpretările și metamorfozările și instalațiile care sunt gândite în sensul ăsta, dar aș zice că tot înspre partea asta de expresionism.

Îmi place și partea de contemporary. De exemplu, n-aș putea să fac niciodată performance. Asta simt acum, dar poate peste 5 ani, mă voi apuca. Dar îmi e foarte greu și să îl diger și să îl înțeleg ca fenomen. În rest, cam toate mediile mă atrag foarte tare. Îmi place foarte mult fotografia, ceramica, desenul, culoarea pe volum, dar așa, pictura în sine, nu. Este și o regulă. Se spune că ori simți culoarea, ori simți forma.

Îmi place orice ține de artă vizuală. Sunt mare amatoare de filme, teatru radiofonic, îmi place să urmăresc cam tot pentru că nu știi niciodată de unde îți poate veni o idee extrem de bună, potentă, fertilă. În ultimii ani am ales să mă aplec înspre reprezentarea negrului ca materie. Forme negre, instalații negre. Poate tot în căutarea luminii sau a negrului și nuanțelor de negru.

Degustare de muzică

Rep: Ce mitologie vă fascinează?

E.I.: Un pic dificil, poate puțin din fiecare, ăsta e adevărul. Îmi plac foarte mult grecii, romanii și egiptenii în aceeași măsură. Este vorba de antichitate. Sigur, sunt cele mai puternice civilizații care au amprentat și amprentează în continuare enorm și e și normal să fie așa. Până la urmă nu e nimic nou sub soare, totul e o reinterpretare, o recontextualizare a unor simboluri. Mai puțin mitologia nordică. Cam tot ce ține de antichitatea aceea care cumva sugera extrem de mult. Erau niște reprezentări mai mult sugerate până s-a ajuns la realism și la renaștere.

Rep.: Care sunt melodiile dumneavoastră preferate?

E.I.: Îmi place să ascult orice. Îmi place în aceeași măsură și Amy Winehouse și Rammstein. Ascult cu mare plăcere Chopin, dar și Ciprian Porumbescu. Cam tot degust. Îmi place să merg la festivaluri de muzică, să descopăr tot timpul oameni noi sau să redescopăr formații mai vechi. Mi se pare fabulos să ai mintea deschisă și gusturile pentru orice. În fiecare muzică găsești ceva bun, ceva inspirativ.

Eu ascult întotdeauna radio, niciodată nu lucrez în liniște, așa sunt eu structurată, tot timpul îmi place să sune ceva. Și muzică barocă. Uneori când sunt prea obosită sau am prea multe idei care îmi populează  mintea, îmi pun muzică instrumentală.

Desenez foarte mult

Rep: Cum vă plăcea cel mai mult să vă petreceți timpul atunci când erați copil?

E.I.: Desenam, îmi plăcea foarte mult, întotdeauna mi-a plăcut să desenez și probabil asta o să fac până când o să pot. Mi se pare cea mai simplă și ușoară metodă de a exorciza, de a exterioriza niște stări. Poți face ceva studiind un obiect, o persoană.

Eu desenez foarte mult pentru că, fiind la teatru, caut caractere și fac schițe pentru scenografii. Fac ilustrație de carte, fac pentru mine desene de sculptură. Apoi, teatrul radiofonic, radio și de asemenea, cititul. De când mă știu, mi-a plăcut să citesc. Am citit de tot felul.

Rep: Dacă ați putea face orice doriți, ce ați face?

E.I.: Dacă aș face ceva care chiar mi-ar plăcea, unde simt că sunt un pic deficitară, aș călători mai mult, dar pentru asta trebuie să îți permită timpul, banii. Dar în principiu, îmi place să descopăr locuri noi și, chiar dacă revin într-un loc, să încerc să îl redescopăr, privindu-l cu alți ochi, căutând în subsidiar.

De asemenea, să îmi plimb anumite proiecte, să fac expoziții cât mai multe și în locuri cât mai diverse. Chiar și în spații mai neconvenționale, ca o biserică, cetate, palat. În rest, aș vrea să fac și accesorii de modă, bijuterii, pe care le fac dar destul de puțin, nu prea am timp. Aș vrea să scriu mai mult, mai multă poezie, poate și proză pe viitor. Să îmbin poezia cu arta, cu forma. Ar fi câteva.

Despre Elena Ilash

Este născută la Galați, în 3 februarie 1977 și este artist vizual liber profesionist, scenograf la Teatrul de Păpuși Puck Cluj-Napoca, membru activ al Uniunii Artistilor Plastici-Filiala Cluj. De asemenea, are licență, master și doctorat în arte vizuale-specializarea sculptură la UAD Cluj-Napoca, în 2012-2019.

„Activitatea expozițională e desfășurată pe plan local, Clujul fiind unul din orașele preferate pentru prezentarea proiectelor. Dar și alte orașe ocupă un rol important pentru a extinde aria de preocupări, de dinamica artistică. De asemenea colaborarile cu teatrele pe proiecte de scenografie fac din activitatea artistică personală un scop atins al profesionalismului. Este prezentă în diverse reviste de specialitate Arta, Psyhologies, Arte și Meserii, albume si cataloage care i-au prezentat activittarea, expozitiile si preocuparile.

Patru zeci și cinci de inimi îmi bat în piept este volumul cu poeme de debut în poezie, Editura Grinta, Cluj-Napoca 2023, cu o introducere semnată de Ion Mureșan cu varianta în limba maghiară Negyvenőt Sziv Mellkasomban, traducere Lorand Pethő, Editura AB ART Kiadő

Membru al Cenaclului Steaua Cluj și al Cenaclului Octavian Goga Cluj, apariții în Revista Poesis, Revista Apostrof, Hyperion, ParnassXX, Revista Psyche, Planeta Babel, Anthropos, Revista Nord Literar și pe site-uri de literatură.”

Poezii ale Elenei Ilash

 

Rămășițele zilei

 

Încep sau se sfârșesc

abia știm ce se întâmplă în zorii umbrelor

cu după-amiezile împresurându-ne tâmplele

de pamânt ud muschi verde și fire uscate ale ierbii –

cât miez destrămat de sens mestecăm și înghițim

din soarele galben și vâscos de-atunci din vară

coagulând în noi sevele lui de astru al vieților

al corpurilor devenite sfere călătoare –

 

cărări ale ducerii și-aducerii

apusul ne scurge pe piele mireasma neajungerii în doi –

cotropiți de acum de preaândestulate gânduri

fugim ascunzând

nefiindu-ne

 

 

Sinopsis

 

Îndreptându-se cu ochii sticloși de decembrie

soarele se uită înapoi

zilele vor deveni blânde –

și noi nu ne vom mai păta pielea

cu norii negri ai morților

doar vom simți durerea furnicătura

ne vom scutura zdravăn

lăsând sa cadă de pe noi

leșurile uscate ca pe niște piei de șarpe

vom eviscera mult

multe vor fi fost plecate din conținutul nostru –

 

eu însămi voi atârna ca un steag alb adandonându-mă

destrămându-mă

lăsând să atârne inert în urmă

trupul prăfuit al minților pierdute

emoția decolorată al ființei mele

părul cărunt aspru crescut

al deziluziei

doar ochii – ochii se vor îndrepta în depărtările lor

cerurile îi vor îneca în rozul inept

al unui apus-sus

 

În foile lucioase de apă

 

Despre acest anotimp nu se poate scrie

de ce aș vrea să simt că mă însoțește iar și iar?

înghițindu-mi simțurile emoția din ele

mă diluez în ceața din umbre –

 

În lipsa lor de vlagă și de culori

în palida apariție pe care o văd

în foile lucioase de apă de pe străzi

mă arunc în ele scufundându-mi fața

părul pielea oasele –

 

Apa murdară noroi al ființei

în curgerea ei îmi despică picioarele

devin lichidă împrăștiidu-mă

în fire de Penelopă –

 

Somnul creat al apei e somnul meu

închis în ochi-mi umbra ei e umbra mea

întinsă în valea și calea ta –

 

Așteptând să o cuprinzi

cu brațe  de cuvinte de miresme de țărm deschis

e nor și soare și plouă uneori ninge ușor pe mal

în iarna iubirii a nesperatei tale veniri

 

Umbra anului dintâi

 

Ziua acea apoi luna – gură de lumină în sus

căsca-n cer firele de degete ale pădurilor –

În iarnă în fața lor călcam tot călcam

afundăndu-mă vieților trăite

în zile multe și-n frunziș putred

 

Creștea lumina din corpul de zi albă

în ceruri preaînalte

și nu-mi desfăceam din strânsoare ochii

lipiți de visarea din urmă

din urma ta din an

an al nostru –

 

Conținut de mărunte clipe

goale nedeslușite – nedeslușirea făcând drum

încleștat în materie

 

Păsind peste ape sărind călcând sclipirea

ivită din cerul nopții –

 

Trecerea desena în pasul meu curcubeie de noapte

Arthelais privirea înserării

desprinsă de aștri pe pământ umbră –

 

Aici căzut în cercuri

focul a prins în forma sa

silueta vieții –

care a ars a ars până-n picioarele lipite de pământ

și iarba de sticlă –

nu am fugit

nu am înghițit

nu-mi mai știam cerul

nici pământul –

 

Am respirat și mirosit negrul

l-am desfăcut spre el

pliată între astâmpăr și neașteptare

jarul nu o cuprindea focul nu îi mușca –

forma dragostei o însoțea

în strânsoarea ei strălucind nopții –

era umbra-mi

umbra nopții anului dintâi

al trezirii al nostru

nou – noi

 

Ultimă sâmbătă

 

În prima lumină din fața unei ultime zi

desfăcând anul aproape de tot

fața mea albă sorbea lumina albită ivită după umeri de deal

sălașul celor trei curcubeie era acolo-n așteptări de obraz

cuprins de culorile palmelor tale din vis

pradă pașilor care se vor lăsa pierduți în păduri ude de iarnă

cărarea mergând în jos apoi suind spre mâinele în care gândul

nu mai vrea cuibărirea dorințelor –

 

Am pășit în pământ reavăn și frunze

înmulțind pașii întorși ce mă aduc la mâine la tine

desenând deasupra cărăriilor ceruri albe

înserarea mi-a luat corpul și l-a întrebat dacă vrea să se scalde în lună

sub luceferi și stele înverzite de somnul fără lumini aduse și ascunse –

 

Mă duc să văd căușul lunii de-aproape

să cuprind în ochi primirea călătoriei

povestea lui despre-a-pleca

venirea și revenirea

devenind

 

În zborul lor

 

Iubite!

astăzi nu

nu aruncăm penele trupului verii pe jos

doar ne lăsăm în zborul lor –

 

privește-le!

 

dezvelește descoase-le din epiderma noastră

din locul în care ele au apărut ivindu-se pe loc înverzit

înlocuindu-le cu solzii cu care vom intra în apele lor tulburi –

ne vom îneca în ele și în paradisul din care am fugit

cu cerul topit după noi

 

Tristeți mâini reci desene secunde

 

Ce după amiază e aceasta?

în pereții sticloși apa se aude curgând în sus

cu ecou o voce cântă-cântă

e surâsul în ureche al unui glas singur locuind licărind –

 

între muții munții pereți – mă aflu în materie

văd păsări puncte negre foind în ceruri-cercuri mici

se aud sirene de tren

dealuri topite de așezări de clădiri

compun peisaj, cearcăn al ochiului meu –

 

Încă nu e primăvară?

Încă nu…

deslușesc felii de mișcare-n fragment

adorm

ori zidul de viață

mă acoperă cu el cu neliniști cu dor –

 

am ochii deschiși dar și visez?

fascinația cu și pentru tine e tot acolo

strălucirea din tine e strălucirea mea căldură a pieptului

fiind acolo aș zice dintotdeauna –

 

locuiesc în liniște în lumină puțină de oră de seară

seara era a noastră

acum e a zgomotelor dintre pereți –

 

pisică neagră Inana îmi toarce pe coapse nerăbdarea

și un caftan de mătase negru

e ușoară ireală

un picior îmi e amorțit lipit de masa lungă goală –

 

am mâinile reci nu se mișcă nimic

doar limba pisicii se-aude cum linge secunde și fire de păr

apoi nimic

sunt cu tine în mine

aștept

 

Peste părul tăiat

 

Copilă-fetiță fiind cu fața rotundă

ochii rotunzi și ei

cu păr scurt scurtat

cu lacrimi șiroind

pe scaunul mare prea mare

scândura învelită era așezată pe el

scaunul se înălța peste corpul firav

și peste părul tăiat –

 

Mâinile lor erau mari

ferestrele închise erau mari și murdare

lacrimile curgeau mari

în marea apă albastră căzând

cu glas țipând tristețea fetiței

care voia să aibă codițe și păr lung –

 

nu a mai stat îmbrăcată sub fusta mamei

în tot timpul tăiat-deșirat

nu mai voia să își vadă picioarele

în adăpostul turlei fustelor și rochiilor –

ele și acum o învinovățesc să fie o copilă

nedorită

necoaptă

nelalocul ei în lumea apei albastre –

 

rochia albastră

fluturând pe cer albastru și el

și uneori pătată de sânge

de sângele lor

din venele mâinilor lor tăind-mi părul

croindu-mi destinul din apele Dunării

 

Martie e desfătare de vânt

 

Flori de metal lipite cresc pe porți primavara

îngeri prăfuiți și murdari din pânza coapta a vremii trecute

stau înfipți în ghivece cu iederă

cu fața la piața mare cu spatele spre etaj

 

Ochii imi atârnă spre somn – diurn

decolorate perdele atârnă fără volum

nemodelate decât de timp – despletit

 

Lumina nu are luciri de martie

e înfundată în iarnă

alte flori de hârtie se-ntind  și ele murdărite în răstimp

 

Fug pe culoarul mobilat

Alerg pe scările de marmură –

 

Îmbrățișarea a fost rece

însă pe mine plesneau mugurii de metal

și am lăsat totul

pentru fuga mea în desfătare de vânt –

 

Februarie e o haină

pe care o îmbrac în fiecare an…

 

Ioana Mărcuțianu