Evoluție și stagnare la obiceiurile pascale

Cu o extraordinară uimire și un semn de întrebare cam cât un cârlig de macara înfipt în laringe, vă veți întreba ce sunt acelea obiceiuri pascale? Obiceiurile pascale sunt acele obiceiuri pe care le etala Blaise Pascal, un nene ocupat cu orice altceva decât cu nevastă-sa.

Paștile datează de când lumea și pământul, chiar și mai demult, originile lor pierzându-se în negura vremurilor, de aceea, nici în ziua de azi, ele nu au origini. Despre partea Învierii însă, Doamne, să ne ierți, dar noi vrem să vorbim aici despre ceea ce derivă după actul resurecției, un fel de insurecție, dar nu cu întors de arme ci cu întors de sfinți.

De obicei, bizonul dreptcredincios așteaptă sărbătorile cu drag pentru a trimite o duzină de ouă maltratate artistic, o friptură de miel și o cantitate nelimitată de lichide care să-i salute cu „Servus” esofagul. Pentru ca paguba să nu fie unilaterală, posesorul de creastă a inventat obiceiul „udatului”.

Dar să vedem însă cum a apărut acest obicei barbar? El a apărut brusc, prin clocire de scurtă durată, tip „cocoșitus interruptus”, ca o lege nerumegată suficient de șeptelul constituțional ales.

În anul 117 după crucifix, centurionul roman pe numele lui Pitiu (centurion pentru că și-a prins fusta cu o centură, că dacă folosea bretele era huzăntroagăr), a pornit cu curaj electoral ca să-i facă o vizită Iolandei, nevastă de consul, în timpul liber miserupistă. În timp ce ea îi arăta colecția de vibratoare și el îi povestea ultimul episod din „Casa de Papel”, a sosit pe nepusă masă, scaun și dormeză, consulul, soțul de drept al Iolandei și șogorul legal al lui Pitiu.

Disperat ca Jean Vlădoiu surprins cu crampoanele pe tibia adversarului, centurionul a introdus rapid mâna în poșetuță și a scos un Nina Ricci contrafăcut cu care a început s-o stropească pe colega de hobby, murmurând în același timp intradentar poeziuța pe care o știa el încă de la grădiniță: „Iolanda, frumoasă floare/ Cu statut de fată mare/ Eu, centurion drăguță/ Cu parfum în poșetuță/ Am venit după ouță/ Szabad ontozni?”, cu o rimă destul de diluată, dar de efect. De atunci încoace, acest obicei a devenit o scuză aprobată de adulter, fapt care a dus la proliferarea lui asemeni râmelor de mătase sau purecilor de lupte.

În Orientul Extrem, mai precis în Japonia, mersul la udat se numește „Himaguchi Gori Sato Hajime” și a fost împământenit acolo de către englezul din ”Shogunul”, după ce inițial l-a înnisipat pe plajă. Cei cu ochii sub unghi alfa se echipează frumos ca o roabă de paradă sau car alegoric de 1 Mai, apoi se pornesc la gheișă, acea tanti cu pernă la spate, ca s-o ude. Japonezii merg la udat de obicei cu tsunami. După ce se usucă, udătorii își ciocnesc ouăle în manifestări colective intitulate sugestiv „Albușul și gălbenușul/ Diminuează frecușul”. După ciocnire, durerile se calmează cu comprese cu apă rece sau cu cofraje dezinfectante cu mujdei de usturoi.

La eschimoși, Paștile se lasă cu spitalizări și înmormântări, asta din cauza faptului că nu fiecare dameză are bani de cască de protecție și vestă antiglonț. Din pricina frigului, eschimosul udă cu cuburi de gheață, lăsându-se, de obicei, cu capete sparte, dinți lipsă, coșul pieptului dizlocat sau echimoze pe eschimoase.

În Ardeal, obiceiurile de Paști au fost cultivate cu mare atenție de purtători de talente nedescoperite. Aceștia, de regulă ciobani mioritici cu câini și măgari neomologați la federația internațională de câini și măgari ovini, au crescut oile în spirit competitiv și stimulativ, majorând timpul de staționare la berbec pentru cele campioane. În acea perioadă, munții noștri răsunau de cântecul lor de competiție: „Hai să dăm mieluți și lână/ Celor cu ouăle-n mână”.

Așa că, în fiecare an, bărbatul abia așteaptă să scape de-acasă și să se tiutiuncălească eficace cu aprobare pe la madame care vor mirosi vreo două zile ca un depozit mixt de cosmeticale și chimicale.

Pentru a afla mai multe detalii despre acest obicei vă recomand și lucrarea arhicunoscutului vopsitor de ouă Țuțu, intitulată „Ciocănitul ouălor și udatul pe gratis la purtătorii de ștrimflii de nylon”.

Marius Aciu