CRONICĂ DE FILM TIFF. Doru Pop: Șahul omului cu Istoria

 Tóth Barnabás face parte dintr-o nouă generație de cineaști maghiari, de fapt e chiar unul dintre „copiii teribili” al acestei „noi cinematografii”. Mulți dintre reprezentanții acestei tendințe din filmul maghiar contemporan au fost prezenți la TIFF-ul de anul acesta în cadrul deja consacratei „Zile Maghiare”.

Printre regizorii care au participat la evenimentele speciale se remarcă producția lui Fésős András, în filmul căruia (În cădere liberă) joacă un actor român (Bogdan Dumitrache face un rol memorabil), dar și Moldovai Katalin, care spune o poveste inspirată din evenimente ca au avut loc în România, Fără aer se bazează pe cazul real al unei profesoare de la Turda, acuzată de propagandă homosexuală pentru că le-a recomandat elevilor să vadă filmul Eclipsă totală (1995), unde Leonardo di Caprio îl joacă pe poetul Arthur Rimbaud și relațiile „dubioase” ale acestuia cu Verlaine.

Cineaști polivalenți

E relevant că mulți dintre tinerii cineaști maghiari de azi sunt polivalenți, așa este și cazul lui Gergő Somogyvári, care  e și documentarist și director de imagine (în Grădina cu zâne el documentează povestea unui transgen din Budapesta, pe nume Fanni) sau recurg la amestecul de tehnici narative, comedia cu tragedia, cum face Ádám Breier, în Totul despre familia Lefkovics.

Deși Barnabás nu a fost prezent la Cluj, cel mai recent film al său, intitulat impropriu Jucătorul de șah (2023), este relevant pentru toate aceste calități din „noua școală maghiară” de cinema.

Despre Barnabás

Născut în 1977, absolvent al SZFE (Școala de teatru și film din Budapesta, instituție similară cu Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică de la București), Barnabás este și regizor, și scenarist, dar și actor. El face parte dintr-o companie de teatru numită „Momentán Társulat”, care se ghidează după un principiu de bază al improvizației, descoperirea naturii „momentane” a experienței teatrale, pe baza formulei: „Nici noi nu știm ce vom face peste cinci minute!”.

De altfel Barnabás și-a dobândit notorietate internațională cu un film în care a fost și regizor, dar și actor.

După ce scurtmetrajul său Șușotaje (Susotázs, titlul internațional Chuchotage) a ajuns pe lista scurtă a Oscarurilor din 2019, povestea cu titlu amuzant, Rózsaszín sajt (Brânză rozalie, 2009), l-a propulsat pe scena cinematografiei mondiale. Aici el explorează relațiile complicate între părinți și copii și joacă el însuși rolul lui Papp Dani, al cărui tată, Tibor, e un ginecolog care lucrează cu „brânzeturi roze”.

Inspirat dintr-o nuvelă

Acum, în filmul cu titlul internațional Mastergame (2023), Barnabás reușește să realizeze mai mult decât o poveste adaptată după o nuvelă celebră despre un joc de șah.

În spatele narațiunii e un joc de cuvinte, care în maghiară e redat ca Mesterjátszma, și care are și în română conotații multiple.

Povestea inspirată dintr-o nuvelă a lui Stefan Zweig e mutată de pe o navă aflată în drum spre Argentina într-un tren care pleacă de la Budapesta, în anul fatidic 1956, când un cuplu de doi tineri refugiați prin „ultimul tren” spre Occident.

Conotații biografice

Nu e prima oară când povestea lui Zweig, care se intitulează în germană „Schachnovelle”, e ecranizată.

Cel mai recent cineastul german Philipp Stölzl, care a explorat dimensiunea halucinatorie din Schachnovelle (Chess Story 2021), într-o manieră care aduce aminte de Shutter Island (2010) al lui Scorsese, a încercat să redea proza zweigiană. Sursă de inspirație și pentru alte filme, cum ar fi producția lui Gerd Oswald (Brainwashed 1960) sau Královská hra (Jocul regal, 1980), nuvela lui Zweig are conotații biografice extrem de tragice.

Finalizată în februarie 1942, lucrarea a fost predată prietenului și editorului Abraham Koogan, numai că imediat după ce i-a lăsat amicului manuscrisul dactilografiat, scriitorul austriac care în vremea aceea locuia într-o suburbie a orașului Rio de Janeiro, s-a sinucis împreună cu a doua soție, Lotte.

Manuscrisul, la care lucrase pe tot parcursul anului 1941, a văzut lumina tiparului în limba portugheză, prima apariție a nuvelei fiind versiunea braziliană „A partida de Xadrez” (O partidă de șah), tipărită în 1942 la editura Guanabara.

E impresionantă că ultima poveste pe care a scris-o Zweig, cunoscută ca „Schachnovelle” (de fapt „Nuvela șahului”) a fost scrisă chiar în anul când autorul s-a sinucis, tocmai în timpul carnavalului de la Rio.

Campion mondial de șah

Ceea începe ca o  poveste despre un mare jucător de șah, prin personaj Mirko Czentovic, campion mondial la șah, care se află într-un turneu mondial are puternice conotații intime.

Narațiunea începe pe puntea unui pachebot care merge din Europa spre America de Sud, unde Marele maestru de șah Czentovic joacă partide simultane cu oricine dorește și mai ales cu bogătanii de pe navă, care sunt dispuși să și plătească.

În acest context Czentovic se întâlnește cu „doctorul B.”, pasager pe această navă cu refugiați, unde misteriosul „B” funcționează ca un narator din narațiune, el își spune propria „poveste din poveste”.

Legătura cu Zweig e explicită, „doctorul B.” e un refugiat austriac, care a fost torturat de către naziști, adus în pragul nebuniei de către membri Gestapoului care l-au ținut în izolare și l-au chinuit ca să afle unde a ascuns o presupusă comoară. „B.” supraviețuiește chinurilor învățând pe de rost partidele de șah ale marilor maeștri, jucând în minte partide cu el însuși.

Partidă reală de șah

E important că, în nuvelă, autorul folosește un joc de șah autentic, o partidă reală  din 1922, celebră în epocă, ce avusese loc între Alexandr Alehin și Efim Bogoliubov.

Cunoscută de către iubitorii „jocului regal” drept „triplul sacrificiu al reginei”, partida a debutat cu Alehin, care și-a bazat strategia pe tactica celebră a „caracatiței nebunului”, unde o piesă care controlează toate câmpurile câștigătoare (tactică preferată și de Kasparov), ceea ce blochează opțiunile partenerului. Subtextul din „Schachnovelle” este și mai profund, pentru că în spatele alegerii lui Zweig este destinul lui Bogoliubov, care a jucat pentru Germania la Olimpiada din 1931, dar în 1938 nu i s-a mai permis să joace, deși a aderat la partidul naziștilor.

Șahul, ca și cartea de memorii a lui Zweig, „Lumea de ieri”, apărută în limba română în 1988 la editura Univers (respectând versiunea din germană, intitulată „Die Welt von Gestern”), reluată de Humanitas în 2012 cu subtitlul „Amintirile unui european”, e o parabolă a destinului unei întregi generații, nu doar a acestui scriitor extraordinar, prieten cu Sigmund Freud și cu Jules Romain, care simțea că este „pretutindeni un străin”.

Cheia succesului

Barnabás folosește în mod creativ metafora șahului și mai ales pe cea a pionului, piesa aparent neînsemnată pentru care jucătorul merită să facă toate sacrificiile, ea fiind cheia succesului final.

Cei doi tineri care se întâlnesc la începutul filmului, cu tânăra femeie care îi reproșează bărbatului că nu și-a adus bagaje, iar el îi arată o tablă de șah, ale cărei piese se împrăștie pe caldarâmul unei străzi din Budapesta în timpul revoluției anti-sovietice.

Regizorul maghiar folosește adeseori leit-motivul cuplurilor ciudate, ca și în Cei care rămân (2019), candidat din partea Ungariei la Oscaruri în 2020, unde iubirea stranie între un supraviețuitor al Holocaustului și o adolescentă este prilej pentru contextualizare emoțională.

Aici cei doi tineri sunt urmăriți de aparatul de filmare printre camioane arse și cadavre abandonate pe stradă, cu soldați sovietici care împușcă revoluționari din GAZ-uri.

Ultimul tren

În cele din urmă ei ajung în gară, unde se grăbesc să prindă ultimul tren spre Occident.

Metafora cu „ultimul tren” pare gratuită, vedem cum István (jucat de actorul Gergely Váradi, care seamănă incredibil cu regizorul însuși) reușește să o urce clandestin pe Márta în tren.

Mituind conductorul cu ultimii săi dolari (conductorul e în mod voit o figură mefistofelică), ajunge și el în cele din urmă într-un tren e plin de fugari, fiecare dintre aceștia având cu propria lor poveste.

În compartimentul unde tinerii își găsesc un loc se întâlnesc cu Czentovics Sándor (jucat de Mácsai Pál, care a jucat și în Despre trup si suflet al lui Ildiko Enyedi), un domn pasionat de șah, care acceptă o partidă pe bani.

În punctul de inflexiune al partidei din tren intervine „B”, un bărbat îmbrăcat într-o rasă preoțească.

Firele narative și vizuale se leagă, pentru că suferințele acestui bărbat au fost prezentate într-o serie de secvențe intercalate, altfel inexplicabile. Acesta le descrie participanților la joc toate opțiunile de pe tablă, după care se retrage rușinat.

Secretul aurului

Numai că acesta este genul de film pe care trebuie să îl vezi până la capăt ca să înțelegi cu adevărat ce se întâmplă. Rememorările prelatului catolic (Károly Hajduk, care a jucat rolul masculin principal din Cei care rămân), care e arestat și de comuniști după ce a fost arestat anterior de „nylașiști” (naziștii maghiari), urmează falsa pistă a căutării unei comori.

Preotul catolic este închis și torturat pentru că anchetatorii, de fapt o „tovarășă anchetatoare”, vor să-i smulgă secretul aurului obiectelor de cult bisericești deținute în lăcașul pe care acesta îl slujea.

Intercalările dintre povestea lui „B” și partida dintre Czentovics și Márta, punctată de planuri cinematografice extrem de expresive, cum este transformarea închisorii unde se află „B”, celula multiplicată ce devine dintr-o perspectivă aeriană o imensă tablă de șah, se explică pentru că Czentovics nu e un simplu refugiat.

Pe parcursul unui nou joc de șah, prima partidă de șah pe care „B” o face pe o tablă adevărată, pentru până atunci el a jucat numai în minte, cu piese făcute din sfoară și miez de pâine, ca și personajul lui Zweig, înțelegem că domnul bine îmbrăcat a fost unul dintre anchetatori, la fel și aristocrata îmbrăcată în verde, care trage dintr-o țigaretă, era anchetatoarea stalinistă.

În timp ce trenul rulează în noapte, István se transformă în detectiv, descoperă o geantă cu documente secrete și se luptă cu anchetatoarea (într-o cabină de toaletă ireal de mare, ce seamănă cu băile din reclamele la „Mister Muscolo”).

Finalul merită așteptat

Filmul pare inegal, uneori instrumentele cinematografice sunt utilizate într-o manieră spectaculoasă, alteori oferă senzația de teatru televizat sau de film de televiziune.

Dar la finalul poveștii, cu ajutorul unor spectaculoase montaje în anșeneu („dizalvuri” în romgleza cinematografică) și prin diverse tehnici de filmare, regizorul ne răstoarnă toate așteptările.

Pentru a nu devoala intriga (șpoilăr ălărt), am să spun doar că momentele de stranietate din secvențele anterioare nu sunt nici aleatorii, nici accidentale.

Soluțiile cinematografice alese de Barnabás sunt justificate narativ, iar finalul are o încărcătură emoțional-simbolică ce merită așteptarea celor aproape 90 de minute anterioare.

Loviturile istoriei

Fundalul istoric este important, el îmi aduce aminte de butada lui Țuțea, care spunea că „Istoria a făcut pipi pe noi”, sugestiv atât pentru destinul lui Zweig, cât și pentru soarta a milioane de oameni, care au trăit pe pielea lor loviturile „Istoriei”, această javră care se mușcă popoare și întregi generații, ființe nevinovate care suferă din pricina războaielor și a revoluțiilor, a unor lovituri de stat și a prăbușirii sistemelor politice, care au simțit ce e foametea și distrugerea fără noimă.

Așa cum nota Zweig, care și-a văzut cărțile transformate într-un fel de fantoșe maligne pentru naziști, care i-au distrus cărțile în scene incredibile de autodafé, fiind arse inclusiv biografiile sale romanțate, ba chiar și filmul lui Robert Siodmak, adaptare a nuvelei „Brennendes Geheimnis”, care a văzut spectacolul sinistru al Istoriei derulându-se implacabil, umbra sinistră care cuprinde lumea nu este niciodată prea departe de noi.