Cronică de film: ”Pădurea de molizi” peste istoria și viața noastră

S-a lansat recent un nou film de lung metraj al lui Tudor Giurgiu inspirat de masacrul românilor din 1941 de către Securitatea sovieticilor (ruși și ucraineni, ca să fim în ton cu vremurile ) -NKDV, de la Fântâna Albă.

În Istoria României sunt consemnate mai multe masacre, în special în perioada 1848-1849 și apoi cele două războaie mondiale. Mai cunoscute sunt cele de la Ip, Trăznea, Beliș, Oarba de Mureș (acolo a fost mai mult decât o luptă, a fost un masacru regizat de sovietici), Moisei,  dar și cele de la Târgu Lăpuș, Blaj, Mihalț, Jilava.

Cu siguranță cel mai sângeros ca număr de victime și explicabil de puțin tratat pentru că se afla în afara granițelor a fost cel de la Fântâna Albă actualmente în Ucraina. La câțiva kilometri de granița de nord a României (era să zicem a Moldovei, dar creăm premizele unor interpretări tendențioase).

Provocatorii NKDV

În martie 1941 provocatori de sub umbrela NKDV  i-au convins pe românii din satele de pe Valea Siretului din Nordul Moldovei care au fost luate conform tratatului Hitler – Stalin (incorect și edulcorant numit Molotov-Ribentrop) că vor fi deschise granițele cu România, iar cei care vor dori să se refugieze în patria mamă o vor putea face nestingheriți.

S-au format coloane de multe mii de români care, însă, la 3 kilometri de granița cu România au fost mitraliați și aruncați după aceea în gropi comune. Au scăpat extrem de puțini oameni, mai puțini au reușit să treacă granița și decenii au fost ”observați” de securiștii români și desigur și mai puțini au ajuns să depună mărturie și să fie înregistrați de extrem de puținii intelectuali români interesați de subiecți.

Dintre cei așa ziși extrem de puțini, dar foarte pasionat de film și de cunoaștere și foarte bun cineast, este Tudor Giurgiu.

Când într-un domeniu cineva este foarte bun și îl iubești, îi recunoști valoarea, flerul și mâna în orice face. Sau în tot ce semnează ca și cum o semnătură de Picasso ori Salvador Dali ridică enorm prețul unei mâzgăleli. Dar să rămânem la oile noastre, filmul ”Pădurea de molizi” ne-a amintit o legendă cu Grigore Vasiliu Birlic.

Acesta participa la înmormântarea unei mătuși foarte dragi la Brăila și, desigur, făcea grimase de suferință, consternare și tristețe. Publicul însă atât era de pătruns de vocația lui de comediant încât la grimasele lui a început să râdă, iar marele actor, fără să vrea, a stricat înmormântarea mătușii.

Molizi peste gropile comune

Așa că și noi dacă mergem să vizionăm o tragedie națională prea puțin documentată, dar abordată cinematografie de Tudor Giurgiu avem convingerea că ne-am alocat timp pentru un film foarte bun.

Un film cu o durată cuviincioasă de 75 de minute care nu ucide răbdarea TikTok-erilor de 1, 2 minute, nici pe cea a ”bătrânilor” Facebook-iști de 3-4 minute. Filmat uneori cu o singură cameră, din față precum într-unul dintre cele mai grozave videoclipuri muzicale ale lumii: Jacques Brel – Ne me quitte pas!

Pare rudimentar, dar când este vorba de Jacques Brel este autre chose. Nici când este vorba de Coca Bloos. protagonista filmului ”Pădurea de molizi”, nu este prea simplu deloc și în nici un caz rudimentar. Deși filmul se leagănă între mai multe interviuri a doi octogenari, îndrăgostiți, căsătoriți la 19 ani și despărțiți de această cumplită hidră, comunismul cu toate masacrele lui, în cazul nostru cel de la Fântâna Albă.

Unde circa 3000 de români au fost aruncați cu morți și răniți în gropi comune și unde ”pământul a fiert trei zile ” cei răniți, încercând să iasă de sub cadavre. ”Frații” comuniști ruși și ucraineni au recunoscut doar vreo 40 de victime, dar pentru orice eventualitate au plantat o pădure de molizi peste gropile comune.

Om de film

Tudor Giurgiu, chiar dacă nu prea a avut nici fonduri (vai, Ilie sărăcie), nici timp să trateze acest subiect poate în maniera lui Katyn a lui Andrezj Wajda, sau măcar în maniera proprie din prea puțin apreciatul și foarte bunul film ”Libertate”, deci, Tudor Giurgiu are meritul de a ne transpune într-un film format din monologuri a doi bunici îndrăgostiți, între drama națională și drama unei perechi de adolescenți.

Părerea că Tudor Giurgiu este un foarte bun om de film este atât de unanimă încât nici nu băgăm de seamă cât de mare regizor este. Ca și cum nu am observa ce talent actoricesc are Monica Bârlădeanu din alt film excelent al lui, ”Despre oameni și melci”. Sugestiv spunea cineva că Florin Piersic a fost toată cariera prea frumos încât să se observe ce uriaș actor este.

Când ai șansa (și genialitatea și truda să faci din Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) cel mai important (cel puțin ca număr de spectatori, dar nu numai) eveniment cultural național riști să estompezi impactul pe care îl ai ca și creator de film.

Peliculele lui Giurgiu

Dacă ignorăm TIFF, ar merita amintit câteva excelente ”semnături” Tudor Giurgiu pe scurt metraje ”Un alt Crăciun”, ”Audiția”, ”Trixy”, ”Popcorn Story”, ”Singur(ă) pe lume”, ”Vecini”, ”Me sem baxtalo?” – după unele păreri cel mai bun documentar despre comunitățile de romi din România, ”Hausmeister” (drama satelor pustiite, fantomă ale sașilor plecați).

Nimeni nu a vorbit, nu a scris despre câți sași transilvăneni s-au spânzurat în Germania știind ce au lăsat, văzând ce trăiesc și cum erau tratați, și mai ales ”Superman, Spiderman sau Batman”, unde a fost genial, pe drept premiat la mai multe festivaluri internaționale.

Lung metrajele sale au marcat și ele povestea cinematografului românesc începând cu ”Legături bolnăvicioase” (bun titlul la o tematică LGTB), ”Parking”- bistrițenii au controlat în mare parte traficul ilegal de români care mergeau la lucru în Italia și Spania. Este povestea unui tânăr din Sângeorz Băi care pleacă ilegal la lucru în Spania.

”Despre oameni și melci”, o tragicomedie de tranziție și ”Libertate”, cel mai bun film de  despre Revoluția din Decembrie 1989, ”Nasty”, în care Ilie Năstase este cuprins mai ales dinspre latura bufonică și mai ales ”De ce eu?”, povestea unui procuror care putea fi un film – document uriaș despre corupția venală din România.

Tudor Giurgiu este, însă, și un excelent om de PR și marketing, este ca un cronicar profesionist care zugrăvește, descrie faptele și personajele într-o lumină cinematografică remarcabilă, dar niciodată personală de sentință.

Cred că își propune să dea spectatorii sentințele, dar uneori trebuie să le propună el.

Așa de exemplu este consemnată o mărturie de la sinuciderea procurorului din ”De ce eu?” în care ultimele cuvinte ale sinucigașului au fost ”Porcul de Ponta m-a omorât !”. Așa a considerat acel procuror să spună înainte de a porni spre călătoria eternă.

Poate că la noi și creatorii de filme plantează prea multe Păduri de molizi peste istoria și viața noastră.

Adrian Marian